Asemenea lui Giuliano în minciuna ticluită de Francesco, mă înecam la fel de sigur de parcă aș fi căzut în Arno de pe Ponte Santa Trinita. Și m-aș fi prăbușit în adâncuri. Ajunsesem în sfârșit undeva unde peste toate grijile mele se așternuse liniștea.

414

Nu-mi făceam griji pentru Matteo. Știam că se afla la loc sigur, în brațele bunicului său. Nu-mi făceam griji pentru mine și nu încercam să fug de cei care voiau să mă atace. Știam că de-acum nu mai eram eu ținta lor.

Nu-mi făceam griji gândindu-mă la Francesco și la ura pe care i-o purtam.

Aveam să-l las în plata lui Dumnezeu. Nu asta era menirea mea. De fapt, abia acum știam care mi-era menirea.

Doamne, Dumnezeule, m-am rugat atunci. Îngăduie-mi să-l salvez pe Giuliano.

Printr-o minune, m-am ridicat.

Trupul îmi era greu, ca de plumb, mă mișcăm ca și cum aș fi înaintat prin apă, dar m-am oțelit. Am luat-o încotro se dusese Salvatore de Pazzi, am plecat în căutarea iubitului meu. Pumnalul mi se părea greu, îmi tremura mâna în care îl țineam.

I-am auzit vocea.

Lisa! Lisa! Unde ești?

Vin spre tine, soțul meu drag. Am deschis gura să rostesc vorbele, dar glasul meu nu mai era decât un șuierat înspăimântat, pierdut în vuietul apelor.

Apele din catedrală erau mâloase; abia reușeam să zăresc umbrele mișcătoare ale celor care se luptau, pe fundalul nevinovaților care abia acum reușeau să fugă. Îi vedeam pe orfani – puștani jegoși cu mici lame scăpărătoare – și pe bărbații mânuitori de săbii. Vedeam țărani și preoți și nobili, dar totul mi se părea fără noimă. Auzul îmi slăbea cu fiecare clipă, până când și sunetul clopotelor s-a șters de tot. În râu, totul era tăcere.

Razele soarelui au pătruns prin ușa deschisă dinspre Via de Servi și, la lumina lor, l-am văzut pe Giuliano. Era îmbrăcat în straie de călugăr. Își azvârlise gluga pe spate, dând la iveală părul negru, cârlionțat și barba pe care și-o lăsase să crească. Era înarmat cu o sabie lungă. Acum era un bărbat în toată puterea cuvântului. Pe chipul lui stăruiau încordarea și o umbră de amărăciune.

Era frumos și, văzându-l, mi-am recăpătat puterile.

Dar nu mă mai aflam aici ca să mă las pradă emoțiilor; ci ca să

răscumpăr păcatele altora. Mă aflam aici ca să duc la bun sfârșit ceea ce ar fi trebuit făcut cu aproape douăzeci de ani în urmă: să opresc uciderea nevinovaților.

Și l-am văzut pe Salvatore, fiul lui Francesco de Pazzi, croindu-și cu furie drumul printre șuvoaiele năvalnice de credincioși care goneau, își ținea sabia într-o parte. Se îndrepta spre Giuliano.

415

Dar Giuliano nici nu-l vedea. Giuliano n-avea ochi decât pentru mine.

Ochii lui luceau ca luminile unui țărm îndepărtat. Fața lui era un far călăuzitor. I-am văzut numele meu pe buze.

Tânjeam să ajung la el, dar nu aveam voie să repet greșeala pe care o făcuseră Anna Lucrezia, Leonardo și Giuliano cel vârstnic. Nu aveam voie să

mă las copleșită de pasiune. M-am forțat să-mi dezlipesc privirea de chipul lui Giuliano și să rămân cu ochii la Salvatore. Îmi era cu neputință să merg și totuși înaintam cu hopuri în urma lui. Reușeam cumva să mă țin pe picioare, în ciuda valului potrivnic al mulțimii care își căuta scăparea. Dumnezeu m-a învrednicit cu o minune: nu am căzut, nu am leșinat, nu am murit. Și am reușit să merg înainte aproape în fugă.

În timp ce mă apropiam de ei amândoi, bucuria strălucitoare de pe fața lui Giuliano s-a prefăcut în îngrijorare, și-apoi în spaimă. Vedea sângele care-mi curgea din rană. Nu-l vedea pe Salvatore care se apropia dintr-o parte; mă vedea doar pe mine, care eram în urma lui. Nu avea ochi pentru Salvatore care era de-acum la un braț depărtare și se pregătea să ridice sabia, gata să o abată, gata să-l ucidă pe fiul cel mai iubit al lui Lorenzo.

Dar eu îl vedeam. Și, dacă m-ar fi ținut puterile, m-aș fi aruncat între cei doi bărbați. Aș fi primit eu lovitura menită omului pe care îl iubeam.

Numai că n-am reușit să ajung la timp; n-am reușit să mă așez între cei doi.

N-am putut decât să țâșnesc în față și să ajung chiar în spatele lui Salvatore.

Iar când el și-a ridicat sabia, cu o clipă înainte să o coboare asupra lui Giuliano, m-am întins cât am putut de mult. Am dibuit punctul slab de sub coastele lui Salvatore și mi-am îngropat pumnalul în el.

Mi-am amintit pictura de pe peretele închisorii Bargello: sfârșitul lui Bernardo Baroncelli. Mi-am amintit desenul în cerneală care-l arăta atârnând în ștreang, cu chipul abătut, cu remușcarea încă întipărită pe față.

Și am șoptit:

— Ține, trădătorule.

După care am suspinat, ușurată. Giuliano era viu și stătea pe malul râului Arno, scăldat în lumina soarelui, cu brațele deschise. M-am scufundat în căldura lor și m-am lăsat în jos, tot mai în jos, unde sunt apele mai adânci și mai întunecate.

416

EPILOG

Lisa

IULIE 1498

LXXI

Nu am murit nici eu și nici Francesco. Lovitura pe care i-am dat-o lui Salvatore de Pazzi l-a doborât și, cum zăcea acolo, l-a omorât altcineva.

Mercenarii lui, care au intrat călare în Piața Signoriei în clipa în care clopotele au prins să bată, s-au trezit că aveau de înfruntat oponenți redutabili. Când s-au văzut față în față cu oamenii lui Piero și când au aflat că

Salvatore nu avea să mai vină să stârnească mulțimea împotriva familiei Medici, să conducă asaltul asupra Palatului și îndepărtarea prin forță a Signoriei – mercenarii au rupt rândurile și au fugit.

Messer Iacopo nu a mai avut parte de răzbunare.

Încă nu sosise vremea, după cum m-a lămurit soțul meu, ca familia Medici să revină la putere în Florența; nu aveau suficient sprijin în rândurile Signoriei. Piero ajunsese să deprindă înțelepciunea răbdării. Iar vremea potrivită avea să vină. Avea să vină, cu siguranță.

Am aflat că Francesco spusese peste tot în Florența că eu sunt soția lui, dar m-am dus pur și simplu să locuiesc la țară, cu tot cu copil, din pricina spaimei trăite la catedrală. S-a folosit de mintea ascuțită și de relațiile pe care le avea ca să scape de ștreang, dar a căzut în dizgrație. Nu are cum să

mai ajungă vreodată în frunte.

Mă aflu în sfârșit la Roma, cu Giuliano și Matteo. Aici e mai cald, sunt mai puține înnorări și ploi. Cețurile apar mai rar decât la Florența; soarele înviorează toate lucrurile din jur.

Acum, când m-am mai întremat, ne-a vizitat și Leonardo. Pozez din nou pentru el – în ciuda feșei de la gât – și încep să cred că n-are să fie nicicând mulțumit de tablou. Îl schimbă tot timpul, spunând că regăsirea 417

dintre mine și Giuliano se vede pe chipul meu. Promite să nu rămână la Milano pentru totdeauna; imediat ce-și va îndeplini obligațiile față de duce, are să vină la Roma, iar Giuliano are să-i fie patron.

La scurt timp după sosirea lui Leonardo, când am pozat pentru prima oară în palatul în stil roman al lui Giuliano, i-am pus întrebări despre mama.

În clipa în care îmi mărturisise că eram copilul lui, știusem că spunea adevărul. Din cauză că mă priveam mai mereu în oglindă căutând trăsăturile altui bărbat, nu le văzusem deloc pe ale lui. Și totuși mă uitam la ele ori de câte ori studiam chipul din tablou.

Într-adevăr, fusese îndrăgostit lulea de Giuliano – până când, prin Lorenzo, o cunoscuse pe Anna Lucrezia. Nu-și dezvăluise niciodată

sentimentele, pentru că se legase cu jurământ să nu-și ia soție, pentru a nu-i stânjeni arta sau studiile. Numai că pasiunea pe care o simțea devenise de nestăpânit și, în clipa în care și-a dat seama că mama și Giuliano se iubeau –