Sigur că era de datoria ei să meargă să cumpere grâne și pâine pentru noi toți. Părea firesc să se ducă la Dom și să-și facă rugăciunile, după care să
mai facă alți câțiva pași până la Piazza del Grano pentru cumpărături.
Iar eu, neliniștită cum eram, m-am prezentat în fața lui Francesco și i-am spus de ce credeam că ar trebui să o însoțesc pe Agrippina până la Dom.
Distanța era mică; nu riscam să dau peste multă lume; eram nerăbdătoare să
mă rog. Spre încântarea mea, s-a învoit.
Și așa, în joia cu pricina, m-am urcat în trăsură alături de Agrippina și de Zalumma, iar Claudio a pornit spre răsărit, spre domul de cărămidă
portocalie.
Cerul era senin și de un albastru înverșunat. Aerul era neclintit și, câtă
vreme reușeam să stau nemișcată sub un petic de soare, îi simțeam căldura; dar orice umbră aducea cu ea un frig pătrunzător. Am rămas cu privirea la prăvălii, la case, la biserici, la oamenii care se mișcau alene pe străzi. Înainte ca Savonarola să pună stăpânire pe inima Florenței, carnavalul fusese un timp al frumuseții. Copilă fiind, străbăteam străzile și mă zgâiam la fațadele clădirilor golașe și gri, care se transformau datorită pânzelor alb-roșii, tapiseriilor lucrate în fir de aur, ghirlandelor din flori de hârtie viu colorată.
Bărbați și femei dansau pe străzi, purtând măști împodobite cu aur și diamante. Lei și cămile din menajeriile familiei Medici treceau în pas de paradă, spre bucuria privitorilor.
Acum, străzile erau din nou mohorâte și nu se auzea nici un sunet –
totul din pricina urii pe care o nutrea profetul.
Zalumma și bucătăreasa tăceau. Agrippina era o femeie cu părul sur, născută într-o familie de țărani, era bondoacă, avea oase mari, fața lată și dinți puțini. Avea ochi căprui, iar unul dintre ei era pâclos și nu vedea deloc.
Ochiul bun era ațintit asupra ferestruicii; se vedea că și ea, ca și mine, era însetată după o schimbare de peisaj.
Ne înțeleseserăm că era bine să ne rugăm mai târziu și să cumpărăm mâncare mai întâi, înainte să se împuțineze rezervele. Drept care trăsura a trecut huruind pe lângă Dom, spre sud, către meterezele ascuțite ca niște dinți puternici ale turnului de la Palatul Signoriei. Piazza del Grano, un pătrat de dimensiuni modeste, se afla în spatele palatului, pe latura de est.
Lăzi mari pline cu grâu și orz erau proptite de zidul din spate al palatului, dincolo de niște garduri solide de lemn; în fața lor se vedeau tarabele și cântarele. Și mai în față era o poartă joasă, care rămânea încuiată până în clipa când se porneau afacerile.
338
Claudio a oprit trăsura într-o margine a pieței; nu aveam cum să
mergem mai departe. Mă așteptasem să văd lume multă, dar nu chiar atâta câtă mi se înfățișa în fața ochilor: piața era înțesată de oameni. Erau atât de mulți încât nu aveai loc să arunci un ac. Sute de țărani cu capete descoperite, chipuri cu dâre de murdărie și mâini înnegrite, cu bucăți de lână înfășurate pe umeri strigau cerând îndurare, cerând un pumn de grăunțe de pomană.
Pe lângă ei, dar trăgându-se înapoi cât puteau, erau femei din nobilime, îmbrăcate în blănuri și catifele, care nu avuseseră încredere în slugi să le trimită după mâncare și servitori cu fețe neîndurătoare, care se împingeau cu umerii încercând să treacă de săraci. Numai că și aceștia se arătau la fel de hotărâți.
Mi-am scos capul pe ferestruica trăsurii. Din locul înalt pe care stăteam, vedeam mai mulți bărbați stând cu capetele apropiate și ținând sfat în spatele porții care continua să rămână închisă. Simțiseră încordarea mulțimii, așa cum o simțiseră și caii noștri, care s-au pornit să frământe pământul cu copitele. Nici unul dintre noi nu se așteptase să găsească
asemenea puhoi de oameni așa devreme.
Claudio s-a dat jos de pe locul vizitiului și a pus mâna pe portiera trăsurii, dar nu a deschis-o. Era posomorât.
— Poate că ar trebui să mă duc eu, a zis el. Agrippina e scundă; n-are cum să se lupte să ajungă până în dreptul porții.
Ea a pufnit și s-a uitat la el de sus, cu singurul ei ochi bun.
— Am avut grijă să hrănesc familia vreme de patruzeci de ani. Nici o gloată nu e în stare să mă oprească.
Claudio a rămas cu privirea la mine.
— Vă duceți amândoi, am spus eu. Așa aveți mai mulți sorți de izbândă.
Zalumma și cu mine vă așteptăm în trăsură.
Claudio a dat scurt din cap și a deschis portiera să coboare Agrippina.
Bucătăreasa s-a dat jos cu o oarecare greutate. Îi ajungea lui Claudio până la brâu, dar s-a răsucit și s-a îndreptat alături de el spre mulțime; el și-a lăsat mâna pe mânerul cuțitului cu lamă lungă.
M-am uitat după ei cum dispăreau în înghesuială – până când a apărut brusc o față în dreptul ferestrei și m-a făcut să tresar.
Femeia de la fereastră era tânără, cam de o seamă cu mine; părul ei era spălăcit, ochii albaștri îi ieșeau din orbite. Obrajii trași aveau dâre de funingine. Un copilaș tăcut îi atârna la piept, legat într-o eșarfă.
339
— Fie-vă milă, Madonna, a zis ea cu un accent greoi, țărănesc. Fie-vă
milă, pentru numele lui Dumnezeu! Dați-mi un ban, ceva de mâncare pentru copilașul meu…!
Zalumma și-a luat un aer neînduplecat.
— Pleacă de aici! Pleacă de lângă trăsura noastră!
Ochii tiviți cu roșu ai cerșetoarei lăcrimau și nasul îi curgea din cauza frigului.
— Dumnezeu v-a trimis aici în calea mea, Madonna! Pentru numele lui Isus Christos…
