N-a spus nimic despre Papa Alexandru, dar a vorbit despre „acei prelați mârșavi care scâncesc cuvântând despre Dumnezeu, dar continuă să
se împodobească cu bijuterii și blănuri”. Și le-a înfierat pe femeile care făceau paradă de rochii „necuviincioase” făcute din țesături atât de alese încât doar din vânzarea uneia ar putea fi hrăniți mulți cerșetori lihniți, care mureau de foame pe străzile Florenței chiar în acea clipă.
Mi-am aruncat ochii spre soțul meu, care stătea alături. Părea să
asculte cu toată atenția: fruntea i se încrunta a înțelegere deplină, ochii îi înotau în duioșie și inocență prefăcută.
La apusul soarelui, Zalumma m-a îmbrăcat într-o rochie cenușie și mi-a pus pe cap o pânză simplă. M-am ferit de orice fel de bijuterii; nu mai purtasem nici una de teamă să nu dau peste fanciulli. Erau „armata” lui Savonarola, băieți de vreo zece ani și chiar mai mici; se îmbrăcau în robă
albă și patrulau pe străzile Florenței în căutarea femeilor care încălcau legile privind ținuta cuviincioasă. Orice corsaj care sugera sânii, orice sclipire de aur sau de pietre scumpe era o infracțiune. Coliere, cercei, broșe – toate erau confiscate în chip de „ofrande” destinate celor săraci. În lunile de dinainte, copiii străbătuseră tot orașul intrând din casă în casă și puseseră mâna pe statuete, picturi, obiecte rare – orice ar fi putut servi, în acea zi de Miercurea Cenușii, drept pildă.
Dar în palatul nostru nu au călcat niciodată.
Când am fost gata îmbrăcată, am așteptat să mă cheme Francesco. În timp ce coboram scările, mi-a trecut în revistă ținuta cenușie, părul împletit 342
și strâns simplu pe cap, vălul negru cât se poate de cuviincios și a spus doar atât: — Bine.
După care mi-a dat un tablou lat cât brațul meu, de la umăr la vârful degetelor.
— Aș vrea să-l aduci drept ofrandă în seara aceasta.
Mi-am aruncat privirea spre el. Îl văzusem și mai înainte, pe coridorul din apropierea camerei copiilor. Era un portret al primei soții a lui Francesco, Nannina, costumată în chip de Atena. Un bust văzut din profil. Pe cap avea un coif nu prea înalt de argint, de sub care se revărsau buclele lungi, negre, ondulate cu măiestrie. Stilul artistului era lipsit de rafinament, n-avea nici un fel de profunzime. Pielea era de un alb nefiresc, ochii păreau lipsiți de viață, postura înțepenită, deși era clar că se voia demnă.
În casă se găseau multe picturi pe teme păgâne – una chiar în biroul lui Francesco, înfățișând un nud al zeiței Venus – și totuși el alesese una cuviincioasă, poate ca să arate publicului că era obiectul cel mai încărcat de păcat pe care reușiserăm să-l găsim.
Și îl scosese din rama de argint cu înflorituri.
Am luat portretul și am pornit în tăcere – Francesco era tot în toane rele – spre Piazza della Signoria.
Din pricina cerului înnorat, era foarte întuneric, dar când ne apropiam de piața plină de lume am văzut vâlvătaia. În timp ce trăsura trecea prin fața Palatului Signoriei, peste tot se zăreau torțe: torțe în apropiere de platforma înaltă pe care stăteau profetul și armata lui de fanciulli înveșmântați în alb; torțe de-o parte și de alta a intrării la Palatul Signoriei; torțe în mâinile privitorilor; torțe care străjuiau, pe toate cele patru laturi, marele Rug al Deșertăciunilor. La toate ferestrele palatului, la toate geamurile de sus ale clădirilor dimprejur lucea lumina lumânărilor: oamenii priveau în jos, dornici să vadă spectacolul din piață.
Francesco și cu mine am coborât din trăsură și ne-am alăturat mulțimii care stătea în fața rugului. Soțul meu avea o funcție înaltă; cei care l-au recunoscut s-au dat la o parte ca să putem ajunge aproape de foc.
Era o structură masivă – cu înălțimea, lățimea și adâncimea cam cât ale unei prăvălii cu două caturi sau ale unei case de negustor modest – constând din opt șiruri de butuci așezați ca un soi de scară improvizată, în așa fel încât copiii să le poată urca ușor de jos până sus. În vârf se zărea o efigie umflată
cu paie a Regelui Carnaval, cu o burtă mare și un cap de pânză pictată. Nu avea fața de monarh binevoitor pe care o văzusem la carnavalurile trecute, 343
ci părea mai curând un demon înspăimântător cu ochi injectați de culoarea sângelui și colți care-i ieșeau din gură.
Așezate de-a valma pe scândurile abia ridicate și negeluite se găseau toate semnele de deșertăciune pe care micii soldați ai monahului le adunaseră în lunile anterioare: coliere de aur, grămezi de perle, mormane de catifele brodate și satinuri și eșarfe de mătase, oglinzi de mână aurite, perii și piepteni de argint, plase de păr din fir de aur, tapiserii cu ciucuri, covoare persane, vaze și obiecte de ceramică, statuete și picturi. Statuete ale lui Zeus, Mane, Apollo, Eros, Atena, Hera, Artemis, Venus și Hercule –
simbolul al puterii orașului Florența. Pictură după pictură, pe lemn, pe pânză, pe piatră. Schițe desenate pe hârtie în creion cu vârf de argint sau cretă roșie sau cerneală sau creion obișnuit. Delictele de care se făceau
„vinovate” erau aceleași: teme păgâne și nuditate. M-am simțit la fel ca atunci când am intrat prima dată în biroul lui Lorenzo: m-a cuprins un val de venerație și teamă văzând atâta frumusețe, atâta avuție în toată măreția ei.
S-a pornit sunet de trâmbițe. Au început să cânte lăutele. Francesco mi-a făcut semn cu cotul, dând din cap spre portretul pe care-l țineam în mâini. M-am apropiat de foc alături de alți cetățeni de vază nerăbdători să-și afișeze pioșenia în public. Treptele improvizate erau pline de obiecte, terebentina se îmbibase în scândurile grosolane. Mi-am întors fața ca să nu inhalez fumul și am înghesuit portretul Nanninei pe muchie, între brațele unui candelabru înalt și greu de bronz turnat, care avea la bază două femei goale cu brațele ridicate.
Când mă întorceam să plec, m-am atins în treacăt de cineva; mi-am ridicat ochii și am văzut un bărbat mai vârstnic, îmbrăcat într-o haină
neagră cu guler înalt. Înfățișarea lui m-a făcut să mă opresc. Bătea spre șaizeci de ani, avea ochi tiviți cu roșu pe o față palidă, buhăită. De sub bărbia ieșită în afară îi atârna o gușă ca un moț.
Mi s-a părut că aud iar vocea lui Leonardo, Sandro, zicea el. Și, dintr-odată am avut în fața ochilor același bărbat cu câțiva ani mai tânăr, ducând la gură un copan de prepeliță friptă, zâmbind ștrengărește și exclamând sarcastic: Vai, scumpă orătanie…
Acum, Sandro nu mai zâmbea; lumina torțelor reflectată în ochii lui sălbatici dădea la iveală o suferință nesfârșită.
S-a uitat la mine și n-a știut cine eram; atenția lui era acaparată de pictura pe care o ținea strâns în brațe. Purta imaginea unei femei – svelte, cu picioare lungi și pielea de o transparență perlată. Era goală; doar o buclă din 344
părul de culoarea ambrei îi aluneca peste un sân. Unul dintre brațele ei se ridica spre un cer încă nedesăvârșit.
S-a uitat la pictură cu tandrețe și durere – și apoi, cu o mișcare hotărâtă, a zvârlit-o în față, spre cea mai apropiată treaptă. A căzut peste o urnă mare și a rămas acolo.
L-am privit cum dispare în mulțime, după care m-am dus lângă soțul meu.
Când clopotul din turnul palatului a început să bată, patru dintre conducătorii armatei „albe” a lui Savonarola au coborât de pe platformă și fiecare a ridicat câte o torță. Sub rug, fuseseră îndesate ghemotoace de paie și iască, în patru locuri: două spre mijloc, în față și în spate, și două aproape de margine.
Trompetele au prins să răsune, lăutele să se tânguiască, cimbalele să
spargă aerul. Când mulțimea a amuțit, băieții înveșmântați în alb s-au adunat lângă profet, iar vocile lor tinere și dulci s-au ridicat într-un imn.
Paiele s-au aprins la iuțeală, lujere întunecate care se chirceau în vâlvătaia strălucitoare.
Vreme de două ceasuri, am rămas lângă Francesco și am stat cu ochii pe rugul aprins, am stat cu ochii pe zeița lui Botticelli și am văzut-o cum se înnegrea și se topea. La început, am bătut din picioare ca să lupt cu frigul, dar când treptele de sus ale rugului s-au carbonizat și s-au prăbușit, flacăra a răbufnit în sus cu zgomot șuierător. M-am descheiat la mantello; obrajii mi s-au încins atât de mult încât mi-am lipit de ei palmele neînmănușate, ca să
mă răcoresc cumva.
În cele din urmă, dogoarea ne-a silit să ne dăm înapoi. Francesco mi-a atins ușor umărul, dar am rămas stană de piatră o vreme, cu ochii la limbile mânioase ale focului, la culoarea lor roșu-portocalie proiectată pe cerul care acum bătea în rozaliu. În inima flăcărilor, zăceau deșertăciunile, înnegrite și scorojite.
Când ne-am întors la trăsură, mă treceau toate sudorile. Pe drumul spre casă, s-a pornit vântul. Scântei încă roșii pluteau prin aer și se lipeau ca un roi de licurici sclipitori de fațadele caselor.
