Girolamo poate continua să predice atâta timp cât nu arată cu degetul spre Roma și mai ales către Sanctitatea Sa.
Francesco plesnea de bucurie. A băut din pocalul cu vin.
Am ascultat, dar mi-am păstrat pe față o expresie politicoasă, lipsită de interes. În sinea mea, m-am întrebat dacă Francesco aflase știrea chiar de la Signorie sau de la corespondentul lui de taină. M-am hotărât să-i scotocesc în birou la vreme de noapte.
— Atunci, a spus tata, cu atât mai bine dacă nu stârnește mânia celor de la Roma. Oamenii începuseră să se îngrijoreze, știi bine.
— Asemenea griji nu își au nici un temei, a zis Francesco. Iar oamenii uită cu prea mare ușurință tot ce a făcut Fra Girolamo pentru Florența. Carol ar fi putut să radă orașul de pe fața pământului dacă nu era el.
Tata a dat din cap încetișor și a rămas cu privirea pierdută în flăcările din cămin.
— Dar cum rămâne cu zvonul, am început eu cu un aer de nevinovăție prefăcută, cum că a fost găsită cândva o scrisoare, trimisă în Franța… de la Fra Girolamo către regele Carol?
Soțul meu s-a întors fulgerător spre mine.
— De unde ai aflat asemenea lucruri?
— Agrippina spune că așa a auzit vorbindu-se la piață. Lumea spune că
dominicanul l-a implorat pe Carol să vină în Italia pentru ca oamenii din Florența să creadă în profeția lui.
— Am auzit și eu zvonul, dar cum poți să crezi o minciună atât de gogonată?
— Am adus vorba despre ea tocmai pentru că știam că știi adevărul, am zis eu cu un ton atât de mătăsos încât m-a cuprins și pe mine mirarea. Și am mai auzit că Papa se gândește să iasă din Liga Sfântă: Papa Alexandru formase Liga – care era sprijinită de Neapole, Milano și de Sfântul împărat Roman – ca să-l alunge pe Carol din Italia. Firește că Savonarola era împotrivă, dar Roma exercita presiuni mari asupra Florenței ca să o determine să i se alăture.
Vorbele din urmă au avut darul să-l liniștească pe Francesco.
— Despre asta nu am auzit nimic. Tot ce se poate. Ar fi o veste bună
pentru noi. A făcut o pauză și a luat o altă înghițitură de vin, după care a strecurat o privire ghidușă spre tata. Ser Antonio, mă gândeam că ar cam fi timpul să te bucuri de un alt nepot. (Ochii i-au sticlit spre mine. Și a zâmbit lăsându-și privirile peste pocal.) Nu sunt un om tânăr. Am nevoie de fii care să preia negoțul de familie. Ce părere ai?
331
Îngrețoșată, mi-am lăsat ochii în jos și mi-am ațintit privirea asupra vinului din pocal. Îmi doream să mă pot îneca în el.
— Cred, a răspuns tata încet, că eu nu am avut decât un singur copil. Și nu am simțit nici o lipsă. Sunt foarte mândru de fiica mea.
— Da, suntem mândri de ea, a spus Francesco dintr-o suflare. Veselia lui nu putea fi întunecată cu una, cu două: Și, desigur, am greșit discutând asemenea lucruri fără să mă consult mai întâi cu iubita mea soție.
Și-a băut tot vinul din pocal și a mai cerut, după care a schimbat brusc subiectul trecând la starea vitregă a vremii și la consecințele ei.
— Prețurile au să crească peste măsură, a zis tata. S-a mai întâmplat și înainte, când eram eu băiat. Dacă nu se oprește ploaia, nu o să avem deloc grâne. Și, dacă se întâmplă una ca asta, are să se dezlănțuie foametea.
— Nu trebuie să ne facem griji, a spus Francesco cu tărie. Dumnezeu privește Florența cu bunăvoință. Ploaia se va opri.
Tata nu s-a lăsat impresionat.
— Dar dacă nu se oprește? Dacă o să ajungem să nu mai avem grâne?
Savonarola ar face bine să mijlocească cumva, dacă e să ne bucurăm iarăși de strălucirea soarelui.
Zâmbetul lui Francesco a mai pălit. Și-a întors ochii spre tata. — Ne vom bucura, Ser Antonio, vă spun eu că așa va fi.
— Inundațiile aduc ciuma, a zis tata. Foametea aduce ciuma. Am mai trăit așa ceva…
Cu gândul la Matteo, am tresărit. Tata a băgat de seamă. M-a luat de mână.
— N-am vrut să te sperii. Ciuma nu are cum să te atingă pe tine, Lisa.
— Așa este, nici vorbă, a zis Francesco. Aici nici inundațiile, nici foametea nu au cum să ne pună în primejdie. Nimeni din casa mea nu va suferi vreodată de foame.
Tata a dat din cap și și-a plecat privirea.
Am mâncat în tăcere, mai puțin Francesco. S-a plâns că țăranii erau încă prea proști ca să-și dea seama de adevărul adevărat: că ducele Milanului, Ludovico Sforza, și nu Fra Girolamo, era cel care le dăduse locuitorilor din Pisa cheile fortăreței. O neînțelegere nefericită, pentru că-i făcea pe oameni să îl vorbească de rău pe cel care îi iubea cel mai mult și se ruga lui Dumnezeu pentru ei. De aici venea singurul motiv pentru care se îngroșase numărul celor care-și spuneau Arrabbiati. Ajunseseră să fie aproape un partid politic în toată regula, care se opunea lui Savonarola cu ai săi piagnoni.
332
Mai târziu, Francesco a făcut o aluzie cum că el și cu mine eram obosiți și voiam să ne retragem devreme; tata – care de obicei stătea acolo până mai târziu și se bucura de compania nepotului – a tratat aluzia cu toată eleganța și a plecat.
Când m-am ridicat și am cerut îngăduința să mă retrag în odăile mele, Francesco s-a ridicat și mi-a aruncat o privire plină de înțeles.
— Du-te în camera ta, a zis el cu un ton din care nu lipsea amabilitatea.
Și spune-i Zalummei să te ajute la dezbrăcat. Am să vin și eu curând.
Așa am făcut, plină de scârbă.
În timp ce Zalumma îmi dezlega șireturile rochiei, ne-am uitat una în ochii celeilalte cu aceeași spaimă pe care o trăisem în noaptea nunții.
