Te iubesc, Lisa, spusese el. Tonul vorbelor mi-l amintea pe al altcuiva, cineva care vorbise cu mult timp în urmă, dar nu mi-am dat seama despre cine era vorba decât după ce m-am gândit îndelung.

Lorenzo de Medici, când trăgea să moară, și l-am întrebat de ce fusese atât de bun cu mine.

Te iubesc, copilă.

Credea că este unchiul meu? Sau Leonardo îi spusese adevărul?

Am ridicat oglinda de mână și m-am privit cu atenție, Îl mințisem pe Leonardo când îi spusesem odată că nu mă uit des în oglindă. Din clipa în care am aflat despre legătura dintre mama și Giuliano, mi-am cercetat cu stăruință chipul încercând să găsesc vreo asemănare cu tânărul zâmbitor 406

care pozase pentru bustul de teracotă creat de Leonardo. Și n-am găsit niciodată nimic.

Acum, când m-am uitat în oglindă, din luciul ei m-a privit Leonardo, neîmblânzit și șăgalnic.

M-am trezit târziu pe 23 mai, ziua dinaintea celei în care Giuliano ar fi trebuit să vină la întâlnirea din catedrală. Dormisem prost în noaptea de dinainte: mă trezeam de câte ori răzbăteau până la mine țipetele înăbușite ale lui Matteo. Am plâns și eu până după răsăritul soarelui, după care am căzut într-un somn greu, nefiresc.

Când m-am ridicat, m-am dus pe balcon și am mijit ochii spre soare.

Am tresărit când am descoperit că trecuse de mijlocul cerului și se îndrepta spre apus. Era deja după-amiază. Cerul era albastru și fără urmă de nori –

mai puțin un fuior de fum negru, lung ca un deget, care se ridica în partea de răsărit.

M-am uitat lung la el, până când a venit Elena. M-am întors în cameră

când ea așeza tava cu pâine și fructe pe masă. Când și-a îndreptat spatele, s-a uitat spre mine. Era îngândurată.

— Ați văzut fumul, nu-i așa?

— Da, am spus eu încă amețită de somn. Este…

— Savonarola, a zis ea.

— Deci l-au ars pe rug.

De săptămâni bune, de când aflasem că Savonarola fusese arestat, nu ajunsese la mine nici o veste. Totuși, imediat ce văzusem fumul, îmi dădusem seama.

— Întâi l-au spânzurat, a spus ea cu un aer nefericit. În piață, chiar pe locul unde au fost Rugul Deșertăciunilor și Proba Focului. M-am dus și eu de dimineață. Ser Francesco ne-a îndemnat pe toți să mergem.

— A spus ceva?

— Fra Girolamo? Nu, nici un cuvânt. Era îmbrăcat doar într-o cămașă

de lână. A fost urât. Au construit un eșafod rotund, l-au umplut ochi cu lemne uscate și la mijloc au ridicat un stâlp de lemn atât de înalt, încât era nevoie de o scară lungă ca să ajungi în vârf. Călăul l-a cărat până sus și i-a pus ștreangul de gât. S-a zbătut puțin, n-a murit pe loc. După care au aprins focul. Un nebun a pus artificii printre lemne și lumea a fost îngrozită, la început. Pe călugări i-au legat cu lanțuri că să nu le cadă leșurile în foc când se topea ștreangul și să se perpelească încet. Signoria și-a dorit un spectacol cu orice preț. Elena s-a cutremurat.

407

— Călugării au început să se înnegrească. Și-atunci un giovano a aruncat cu piatra într-unul dintre ei și i s-au vărsat mațele cu sânge cu tot…

Până la urmă, focul s-a încins tare de tot și s-a ridicat mult; leșurile s-au copt de-a binelea și-au început să le cadă brațele și picioarele…

Am închis ochii.

— Da, am zis eu. Firește. Ai spus „călugării”… deci n-a fost singur.

— Nu. Mai era și călugărul mătăhălos, care a fost primul la Proba Focului… cum îl chema? Domenico. Fra Domenico a murit alături de el.

— Mulțumesc, am zis eu. Acum am să mănânc ceva ușor, ca de dimineață. Am să te chem când sunt gata de îmbrăcate.

A plecat. Nu m-am așezat să mănânc. În schimb, m-am dus iar pe balcon să stau la soare și să privesc fumul care se ridica spre Cer. M-am gândit că, odată Savonarola îndepărtat, Fra Domenico devenea primejdios pentru Salvatore și Francesco.

Zalumma ar fi fost mulțumită.

LXX

în dimineața următoare, când Elena a venit să mă îmbrace, ducea în mână o punguță de catifea. Când i-a vărsat conținutul pe masă, au ieșit la iveală colierul de safir și plasa de păr presărată cu diamante pe care le purtasem în ziua căsătoriei cu Francesco.

Nu fuseseră păstrate în cufărul meu. Îl deschisesem în a doua zi a captivității mele și descoperisem că toate bijuteriile îmi erau luate. Le căutasem cu gândul să o mituiesc pe Elena și să o conving să fugă cu Matteo.

Francesco mă cunoștea bine. Dar nu știa chiar totul.

Elena a căutat în comodă. A scos de-acolo cea mai fină dintre cămășile mele și rochia de nuntă: albastrul catifelei a strălucit în soare.

— Ser Francesco spune că astăzi trebuie să arătați cât se poate de bine.

Urma deci să fiu momeală. N-am scos nici o vorbă în timp ce îmi lega șireturile rochiei; de data aceasta, am legat cingătoarea de brocart mai jos, ca să pot duce mâna la ea dintr-o singură mișcare iute.

Am păstrat tăcerea și în timp ce Elena îmi peria părul. Dar când a început să-l prindă cu grijă în plasa scânteietoare, am spus.

— Nu ai de gând să mă ajuți în privința lui Matteo, deci.

I-am văzut fața în oglinda de mână; îi era teamă.

— Nu îndrăznesc. Țineți minte ce s-a întâmplat cu Zalumma…

408

— Da, am spus cu voce grea. Țin minte ce s-a întâmplat cu Zalumma.

Nu crezi că același lucru se va întâmpla și cu noi, cu mine și copilul meu?

Și-a plecat capul, copleșită de rușine, și de atunci nu s-a mai uitat la mine și nu mi-a mai vorbit. Când a terminat și eram gata cu totul, s-a dus să

deschidă ușa.

— Stai, am zis eu și ea a șovăit. E ceva ce poți să faci pentru mine. Am nevoie de o clipă. Să fiu singură și să mă pregătesc.

Fără tragere de inimă, s-a întors către mine.

— Nu am voie să vă las de una singură, Madonna. Ser Francesco…