La mijlocul mesei lungi stătea un bărbat; când m-a văzut, s-a ridicat și s-a înclinat. Era cu un cap mai scund ca Francesco și cu douăzeci de ani mai tânăr. Tunica scurtă, barbișonul ascuțit și accentul – toate miroseau a Roma.

— Madonna Lisa, nu-i așa?

— Domnule, vă rog să mă iertați. Fiul meu este bolnav. Trebuie să mă

duc la el.

Zâmbetul lui Francesco nu s-a clintit.

— Nu e nici o grabă. Vino să stai cu noi.

Nepăsarea aceea era nelalocul ei; am intrat în panică. Oare îmi murise copilul, iar Francesco se pregătea să mă consoleze? Oare străinul era un doctor, venit să-mi ofere mângâiere?

— Unde e Matteo?

— La loc sigur, a zis el și cele trei cuvinte ascuțite aveau două tăișuri.

N-a încercat să mă oprească atunci când am luat-o la goană pe scări, disperată, împiedicându-mă în rochie. Când am deschis ușa camerei copilului, am găsit încăperea goală – totul era curat, lucrurile lui Matteo fuseseră îndepărtate cu grijă – iar camera dădacei era și ea pustie. În pătuțul lui nu era nici urmă de așternut.

Am coborât scările ca o nebună. Francesco mi-a ieșit în cale la primul cat, în fața odăilor lui.

— Unde e copilul? am întrebat tremurând. Unde l-ai dus?

— Suntem cu toții în birou, a zis el calm și m-a luat de braț cu o clipă

înainte să scot cuțitul.

Mi-am rotit privirile prin birou: copilul meu nu era acolo. În schimb, oaspetele nostru stătea la o măsuță rotundă din centrul camerei, în fața 399

căminului. De-a dreapta și de-a stânga lui stăteau alți doi bărbați: Claudio și unul dintre soldații care ne păziseră palatul imediat după Proba Focului.

Soldatul ținea un cuțit la gâtul Zalummei.

— Cum poți să faci așa ceva? i-am zis eu printre dinți lui Francesco.

Cum poți să-i faci așa ceva fiului tău?

A scos un suspin dezgustat.

— Am ochi să văd. E la fel ca mama lui: provine dintr-o sursă

îndoielnică.

M-a îndreptat spre un scaun așezat în fața oaspetelui nostru; m-am lăsat pe el, cu privirea lipită de Zalumma. Avea chipul ca de piatră și nu părea să simtă remușcare. Mi-am lăsat ochii în jos. Pe măsuța din fața mea stătea scrisoarea către Giuliano, deschisă în așa fel încât să fie mai ușor de citit. Lângă ea, o pană, cerneală și o bucată de pergament.

Francesco s-a postat lângă mine, în picioare. Și-a pus mâna pe umărul meu.

— Va trebui să rescrii scrisoarea de față.

Am dat înapoi. Am privit-o pe Zalumma în ochi: parcă m-aș fi uitat în două oglinzi negre, tainice. Stimatul nostru oaspete a făcut încet semn cu capul și soldatul și-a apăsat vârful cuțitului pe pielea gâtului ei alb, până a făcut-o să scoată un geamăt. Un firicel de sânge a țâșnit din carne și s-a adunat la baza gâtului. Și-a întors capul; nu voia să-i mai văd fața, să-i văd frica, să văd cât era de conștientă că se află la doi pași de moarte.

— Nu, am spus eu. Am să scriu tot ce doriți.

L-am măsurat din priviri pe soldat, m-am uitat la Claudio și la omul cu barbișon, toți așezați de cealaltă parte a mesei; l-am revăzut pe Francesco, așezat lângă mine. Dacă duceam mâna după stiletul ascuns la cingătoare, aș

fi fost oprită înainte să ajung de partea cealaltă a mesei, iar Zalumma ar fi fost omorâtă pe loc.

Cu un gest plin de grație, Francesco i s-a adresat omului cu barbișon.

— Ser Salvatore, a zis el.

— Te rog.

Salvatore s-a sprijinit cu coatele de masă și s-a aplecat spre mine.

— Copiază primele două rânduri, a zis el. Scrisoarea trebuie să sune ca și cum ai fi scris-o dumneata.

Am înmuiat pana în călimară și am scris:

Iubirea mea cea mare,

400

M-au mințit cu toții, mi-au spus că ai murit. Dar inima mea nu s-aschimbat, a rămas tot a dumitale.

— Foarte bine, a zis Salvatore, după care mi-a dictat următoarele rânduri.

Și eu, și fiul tău ne aflăm în pericol de moarte; dușmanii au pus mâna penoi. Dacă tu și fratele tău Piero nu veniți la Santa Maria del Fiore la liturghiadin ziua de 24 mai, au de gând să ne omoare. Dacă trimiteți trupe sau peoricine altcineva în locul vostru, ne așteaptă moartea.

Soția ta iubitoare,

Lisa di Antonio Gherardini

— Giocondo, spusese el, dar eu m-am încăpățânat să nu scriu.

Francesco a împăturit scrisoarea și i-a dat-o lui Claudio, care a băgat-o în buzunar.

— Și acum, a spus presupusul meu soț, întorcându-se către mine, să

vorbim despre felul cum m-ai spionat.

— N-am avut de gând să spionez, am zis eu. Eram curioasă și n-am citit decât o singură scrisoare…

— Curios. Isabella spune altceva. Zice că lași o carte pe noptieră, ca să

știe ea și să-i spună unui anume Giancarlo că în ziua următoare ai să te duci să te rogi.

Salvatore vorbea firesc, ai fi zis că e aproape prietenos.