— Nu mai poate să stea mult. Norii s-au învinețit; o să plouă.
— Am înțeles, a zis Leonardo și i-a făcut semn să iasă.
Și-a întors iarăși privirile spre mine și a tras aer în piept:
— Trebuie să îmi iau bun rămas.
I-am răspuns rece:
— Când m-ați întâlnit prima dată aici, mi-ați spus că Piero voia să mă
vadă. Și mi-am dorit atât de mult să vă cred, încât n-am băgat de seamă că
mințeați. Dar acum văd cât se poate de limpede că nu spuneți adevărul. Ați făcut o schiță a penitentului, nu-i așa? Cred că l-ați căutat ani de zile. Am dreptul să văd chipul celui care l-a ucis pe tata. De ce nu vreți să mi-o arătați?
Fața i s-a împietrit. A așteptat să termin ce aveam de spus și, după o tăcere apăsată, a întrebat:
— Ți-a trecut cumva prin minte gândul că s-ar putea să fie mai bine pentru dumneata să nu știi anumite lucruri, Madonna?
Am dat să vorbesc, dar m-am oprit.
— Giuliano a fost asasinat cu multă vreme în urmă, a zis el. Fratele lui, Lorenzo, este mort. Familia Medici a fost alungată din Florența. Asasinul –
dacă mai este în viață – nu are cum să mai aibă mult de trăit. Dacă ar fi să ne abatem de la altele și să îl găsim, ce bine ar putea ieși de aici?
Din nou n-am găsit nici un răspuns.
— Prin răzbunare n-am servi nici o cauză nobilă. N-am face decât să
zgândărim dureri vechi, o ură veche. Suntem deja prinși în lațul unor împrejurări care s-au născut din greșeli ale trecutului. Să nădăjduim că nu le vom repeta.
— Totuși, merit să știu. Și nu vreau să fiu mințită.
A ridicat iute bărbia.
— Eu n-am să te mint niciodată. Poți să ai deplină încredere. Dar, dacă
socotesc că e mai bine pentru dumneata, am să ascund adevărul. Și n-am să
o fac cu inima ușoară. Nu uita că ești mama unui moștenitor din familia Medici. E o povară uriașă. Dumneata și băiatul trebuie să fiți în siguranță. Și eu sunt legat prin jurământ să am grijă de voi, chiar dacă inima mea n-ar fi dictat-o oricum.
M-am uitat la el. Eram furioasă; totuși, mă încredeam în el tot atât de mult cât mă încredeam în omul care mă crescuse ca pe propria fiică.
324
— Trebuie să pleci, a zis el cu voce înceată. Nu vrem ca vizitiul să intre la bănuieli. Și mai e ploaia.
Am dat din cap. Am ridicat pelerina umedă de pe scaun și mi-am înfășurat-o pe umeri, după care m-am întors către el.
— Nu vreau să ne luăm la revedere supărați.
— Nu e nici o supărare. Doar bunăvoință. A făcut un semn din cap spre portret. Am să-l iau cu mine și am să lucrez la el, dacă pot. Poate vei mai avea prilejul să pozezi pentru mine.
— Știu sigur că da. Mergeți sănătos. Și să vă fie bine.
— Și dumitale, Madonna Lisa. Știu că zilele prin care treci sunt grele.
Pot doar să-ți promit că, la capătul lor, te așteaptă fericirea adevărată.
Părea convins de ce spunea, dar n-am simțit nici urmă de mângâiere.
Giuliano al meu era dus; pentru mine fericirea era îngropată undeva în trecut – cum fusese și pentru mama.
Și Salai mi-a pus iar o cârpă întunecată de bumbac la ochi. Și-a pus mâna pe umărul meu și m-a ghidat. Am pășit încet, nesigur de-a lungul unui coridor, ne-am oprit când ceva mare de lemn – o ușă, mi-am zis eu sau un panou solid – a fost dat la o parte să ne facă loc, ne-am continuat drumul și încălțările ne-au scârțâit, hainele au șters aceeași podea de piatră.
Am coborât un rând de scări – eu, cu mare grijă, ținându-mi cu mâna fustele lungi, rochia grea, marginile fluturânde ale pelerinei. A urmat obișnuita pauză, când Salai a trebuit să aștepte ca cineva care stătea de pază
să-i spună că drumul era liber. Semnalul a fost dat și am pășit încetișor peste niște podele netede.
Apoi, pentru prima oară, am șovăit – în dreptul unei uși, știu sigur, pentru că se auzea cum ploua cu găleata, la doar câțiva centimetri depărtare de fața mea. Scăpărări răzlețe, purtate de vânt, îmi zgâriau obrajii. Tunetele bubuiau așa de tare încât pământul de sub picioare se cutremura.
Lângă mine, Salai s-a încordat, și-a luat avânt și m-a prins de braț.
— Fugiți, a poruncit el și m-a tras după el.
Am fugit orbește. Respiram greu de câte ori mă izbeau perdelele de apă rece ca gheața. Ploaia mă biciuia izbindu-mă pe față. Am tras gluga mai în jos, încercând să mă pun la adăpost, dar pânza de pe ochi s-a făcut repede leoarcă. Apa îmi săgeta ochii. Mi-am dus mâna în dreptul lor.
Când am ridicat mâna, un pantof mi s-a agățat de marginea udă a pelerinei. M-am împiedicat și am căzut, smulsă din mâna lui Salai. M-am căznit să mă ridic. Mi-am sprijinit palma de niște pietre de pavaj reci și 325
