estompau în straturile pâcloase de verdaccio; pete de umbră se adunaseră
sub partea dreaptă a bărbiei, în scobitura obrazului drept, sub nara dreaptă.
Mă uitam în ochii privitorului cu ochi albi, dătători de neliniști. Părul fusese pictat cu negru mat. Am fost surprinsă când am văzut una ca asta – deși îl purtam răsucit și prins cu ace, iar de obicei era acoperit de voal – Leonardo își amintise cum arăta pe vremea când îl purtam lăsat pe umeri, la Palatul Medici. În portret, apărea așa cum era, unduit atât cât trebuia și cu un început de cârlionți la capete.
Astăzi erau cinci vase mici de cositor pe măsuță: unul cu ulei în care stăteau pensulele, unul cu verdaccio și trei cu nuanțe diferite ale culorii vag cenușii căreia i se spunea terra verde. Pe cele trei din urmă le-a aplicat pe panou cu o tușă delicată, fluidă, ca să obțină ceea ce el numea umbre printre umbre printre umbre. Culorile întunecate veneau primele, urmate de tonurile intermediare și de cele deschise, strat după strat după strat.
Învățasem pe dinafară ce scrisese corespondentul misterios al lui Francesco. Mi-era frig și tremuram; umezeala ploii îmi pătrunsese în țesătura fustelor, în ciuda pelerinei negre pe care Salai mi-o pusese pe umeri. Încăperea era întunecată, deși era miezul zilei și o lampă își arunca lumina gălbuie pe hârtia cerată care acoperea fereastra. În cămin ardea focul, dar nici măcar el nu reușea să alunge răcoarea. Iarna își arăta fața amenințătoare.
Leonardo și-a ridicat ochii și și-a trecut gânditor mâna peste față, de parcă ar mai fi avut și acum barbă.
— E periculos să interpretezi ce ai citit, a zis el în cele din urmă.
— Nu am dreptate?
— Răspunsul la întrebarea pe care ai pus-o nu e important. Important este ca dumneata să fii în siguranță.
— Nu-mi pasă. Piero se întoarce. Adună o armată. Și, când ajunge aici, totul are să se schimbe.
— Poate că se întoarce. Poate că nu… Chiar crezi că i-ar lăsa pe cei din neamul Pazzi să știe de mișcările lui?
A lăsat mâna în care ținea pensula și s-a uitat lung la mine. A vrut să
mai spună ceva, dar l-am întrerupt.
— Totul a început cu mult timp în urmă, nu-i așa? A început de la Lorenzo?
A clipit și am văzut dezaprobarea ascunsă în acel gest mărunt.
— Lorenzo a făcut o mare greșeală când s-a lăsat mânat de ură la moartea fratelui său. Și greșeala s-a întors să-l bântuie în ultimii lui ani.
320
Chiar și acum, când este mort, îi bântuie pe fiii lui. Întrebarea este dacă se poate pune capăt acestui cerc vicios al violenței.
— Dumneavoastră știți cine sunt, am spus eu. I-ați spus lui Lorenzo. Iați făcut un semn, în noaptea când am fost la Palatul Medici, când mi-ați arătat sculptura cu chipul lui Giuliano.
Vorbele mele l-au făcut să ridice o sprânceană.
— Ești mult prea isteață, Madonna.
— Giuliano al meu… știa?
— Nu când te-ai căsătorit cu el, dar… Și-a luat seama: Ar trebui să fii cu mare băgare de seamă și să nu-i lași pe alții să-ți ghicească emoțiile. A ridicat iar pensula, după care a spus încetișor, parcă mai mult pentru sine: Câteodată, îmi doresc să nu-l fi descoperit pe Salai în biroul soțului dumitale.
— Nimeni n-are să mă prindă.
— Poate că nu. Acum îmi dau seama că ești la fel de inteligentă ca și tatăl dumitale. Prea inteligentă. Te îndemn din nou să nu meditezi prea mult la descoperirile dumitale. Dacă o faci, se prea poate să fii descoperită și asta te-ar putea costa viața. Înțelegi?
— Știu să-mi țin gura, am răspuns cam din scurt. Și sunt, după cum spuneți, inteligentă. Nu am să mă las descoperită. La urma urmelor, trăiesc alături de un om pe care îl disprețuiesc – și el nu știe ce simt.
— Dar eu știu. Am citit-o pe fața dumitale, în fiecare gest al dumitale.
Cine poate să spună dacă n-au văzut și alții?
Am rămas tăcută. Leonardo a continuat cu un aer mai senin.
— Poftim. Nu servește la nimic dacă mă apuc să vorbesc pe un ton sumbru. Te-am făcut să-ți pierzi zâmbetul. Știu că ești înțeleaptă și ai să fii discretă. Să discutăm despre ceva mai vesel. Poate despre fiul dumitale?
Sunt sigur că îți seamănă.
Mi-am adus aminte de Matteo și m-am îndulcit pe loc.
— Crește văzând cu ochii. Acum merge în patru labe, am zis mândră
foc. Uneori se mișcă atât de repede că nu mă pot ține după el. Și seamănă cu mine. Ochi negri, gene lungi și buzele pline ale bunicii lui… Când mă uit la el, îl văd pe tatăl lui, firește… are părul moale și cârlionțat exact ca al lui.
Și-a ridicat privirea de la șevalet și pe buze i-a trecut o părere de zâmbet.
— Și dumneavoastră? am întrebat pe neașteptate.
— Și eu ce?
— Când vă uitați la mine, îl vedeți pe tatăl meu? Pe tatăl meu adevărat?.
321
I s-a întunecat chipul. În cele din urmă, a răspuns:
