Nici nu înseamnă că nu am iubit niciodată o femeie.
M-am gândit cum trebuie să fi fost pentru un tânăr să-i spună tatălui său că fusese arestat pentru un asemenea delict. M-am gândit la furia tatălui său și m-am făcut roșie.
— Cât despre Salai… E doar un băia t, cum poate ai observat. Da, e de vârsta dumitale, așa este, deși ar putea la fel de bine să fie cu zece ani mai mic; vezi bine că are mintea unui copil. Încă nu e așa de copt ca să știe ce vrea. Eu sunt un om în toată firea și tutorele lui. Să dai de înțeles că ar mai fi ceva în relația noastră este condamnabil.
Când în sfârșit am fost în stare să vorbesc, am spus:
— Îmi cer iertare pentru cuvintele îngrozitoare. Știu cum este închisoarea Bargello. Acolo m-au dus în noaptea când a murit Giuliano. Și tata era acolo. Am fost eliberați numai prin intervenția lui Francesco.
Chipul i s-a îmblânzit pe loc.
— Și chiar ați crezut că am să-l aduc pe Francesco cu mine? am întrebat. Să-l aresteze pe Piero? Să vă aresteze pe dumneavoastră?
A clătinat din cap.
— Nu. Te-am considerat demnă de încredere. Cum spuneam, trebuia să-mi spun propria judecată la încercare. Am… (Un licăr de durere i-a străbătut fața.) Graba cu care m-am lăsat în voia sentimentelor a dus la adevărate tragedii. Un asemenea lucru nu trebuie să se mai întâmple niciodată. S-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile: Ce am făcut a fost jignitor, dar necesar. Și îmi cer iertare din toată inima. Vrei să mă ierți, Madonna Lisa, și să mă primești din nou ca prieten?
Prieten, spunea el, dar emoția din ochii lui vorbea despre un sentiment mai adânc. Înainte să mă îndrăgostesc de Giuliano, aș fi putut cu ușurință să-mi dăruiesc inima acestui om. Acum, eram prea îndurerată. Mi-am tras mâinile, cu blândețe.
— Știți bine că l-am iubit pe Giuliano.
Mă așteptam ca vorbele mele să fie usturătoare, să înăbușe afecțiunea care i se citea în ochi. Nu a fost așa.
— Nu am nici o îndoială, a zis el cu veselie și s-a uitat la mine întrebător.
315
— Vă iert, am spus eu și exact așa simțeam. Dar, înainte să vin astăzi aici, nu-l aveam decât pe fiul meu. Acum am și altceva. Înțelegeți? Așa că nu-mi luați fericirea de a fi de ajutor.
— N-am s-o fac, a spus el încetișor. Ne-ai putea fi de mare ajutor.
— Piero nu e aici, la Florența?
— Nu, Madonna. Și, dacă soțul tău l-ar fi crezut aici, sigur ar fi pus la cale omorârea lui.
— Deci ce trebuie să fac? am întrebat. Ca să fiu de ajutor?
— Mai întâi, a zis el, poți să-mi spui ce îți amintești din scrisoarea pe care o citea Salai când l-ai găsit în pupitrul lui Ser Francesco.
Și i-am spus. I-am spus că soțul meu primise ordin să facă rost de toate numele bărbaților cunoscuți drept Bigi și să-l încurajeze pe Fra Girolamo să
țină predici îndreptate împotriva Romei. Se pare că Salai se descurca greu cu cititul și la fel de greu cu memoria. Aș fi fost un informator mult mai bun decât el.
Urma să cercetez biroul lui Francesco noapte de noapte, dacă era cu putință, și, dacă aflam ceva important, să dau un semn așezând o anume carte din biblioteca mea pe măsuța de lângă pat. Nu am întrebat de ce. Îmi era cât se poate de clar. Isabella, cea care îi mijlocise lui Salai intrarea în birou, curăța odaia mea de dormit în fiecare dimineață și aprindea focul în fiecare seară. Mă îndoiam că știa până la capăt în ce se băgase și nu credeam ca Salai să-i fi spus; probabil își închipuia că nu era nimic mai mult decât un Buonomo care-l spionează pe un altul.
După ce lăsam cartea, a doua zi trebuia să mă duc la Santissima Annunziata, chipurile ca să mă rog.
Aveam două inimi: una era grea de suferința pe care discuțiile și amintirile despre Medici o stârniseră; cealaltă era ușoară, fericită că sunt în sfârșit în stare să lucrez pentru îndepărtarea lui Savonarola, căderea lui Francesco de la putere și cea de-a doua venire a lui Piero.
— Mai e un lucru pe care poți să-l faci ca să fii de ajutor, mi-a spus Leonardo.
M-a dus spre masa lungă acoperită cu resturile muncii sale de artist.
Panoul din lemn de plop acoperit cu ipsos era la vedere și peste el, un cartone în cărbune cu chipul meu. Patru pietre netede țineau în jos colțurile hârtiei și pe deasupra desenului fusese presărat praf de cărbune lucitor.
— Puțină magie, a zis Leonardo. Ține-ți respirația. A dat pietrele deoparte și, cântărindu-și fiecare gest, a prins hârtia din colțul de sus din 316
stânga și cel de jos din dreapta și a tras-o în sus de pe panou. Cu maximă
atenție, s-a îndepărtat de masă și a lăsat pudra să se prelingă de pe desen într-o ladă așezată pe podea. Vârtejuri de praf negru mi s-au așezat pe față și pe haine ca un strat fin de funingine.
Am rămas așa în fața panoului de pe masă, tot cu respirația oprită, iată-mă acolo pe întinderea neted-ivorie a panoului: trăsăturile neclare, cenușii, fantomatice așteptau să se nască.
Nu am stat mai mult de o jumătate de oră, de teamă să nu-i trezesc bănuieli lui Claudio. Leonardo a luat panoul cu schița și La pus pe șevalet.
Voia să mă așez pe scaun și să pozez chiar atunci, dar eu mi-am cerut dreptul de a examina uneltele de lucru mai întâi. Acum, pe măsuța de lângă
șevalet erau trei pensule subțirele din blană de hermină, așezate într-un vas mic de cositor pe jumătate plin cu ulei – și fiecare avea vârful diferit, dar toate erau foarte fin fasonate. Pe o paletuță de lemn se vedeau grăunțe uscate de culoare, unele pe jumătate zdrobite. Lângă ele, trei vase de cositor, într-unul era negru, în celelalte două nuanțe de un maroniu-verzui noroios.
— E negru din coajă de migdale și verdaccio, a zis el. Negrul scoate în evidență trăsăturile, celălalt adaugă umbre. Verdaccio e un amestec de ocru închis, cinabrese, cu var nestins și o idee de negru, doar atât cât să acopere vârful paletei.
— Dacă pictați contururile, de ce ar mai trebui să pozez? am întrebat.
S-a uitat la mine de parcă aș fi pus o întrebare smintită.
— Trebuie să-mi dau seama cum cad umbrele. Cum se dezvăluie trăsăturile, contururile, cum se estompează. Și trebuie să văd un chip viu –
cu o mie de expresii care se schimbă după cum se schimbă gândurile – altfel, cum să-l facă să fie viu în ochii privitorului?
