De câte ori venise până la noi, Claudio sau Francesco sau vreuna dintre gărzile înarmate o alungaseră.

Acum Loretta plecase de acasă de una singură, într-o căruță. Nu m-am gândit, n-am întrebat; n-am spus nimănui nimic. M-am dus pe loc spre căruță și m-am suit în ea. Zalumma a venit și ea cu mine. Loretta s-a suit pe locul vizitiului și duse am fost toate trei.

A fost un drum îngrozitor dincolo de Arno, pe Podul Santa Trinita, peste apele întunecate în care Giuliano pasămite s-ar fi înecat. Am încercat să opresc cuvintele care mi se învârteau întruna în minte, dar era în zadar.

Însă cel mai tânăr – el este cel mai periculos…

Iar în casa dumitale doarme ispita perfectă.

— Nu pot, am zis cu voce tare. Zalumma mi-a aruncat o privire plină de îngrijorare, dar nu a scos o vorbă.

Scrisoarea trebuie să fi fost o capcană; Francesco a descoperit pesemne că îi umblam prin birou sau Isabella s-a pierdut cu firea și a dat totul în vileag. Era cu neputință, fără doar și poate. Lumea n-ar fi putut să

știe că el era în viață și să nu-mi fi spus nimic.

Am tras adânc aer în piept și mi-am amintit că tata era pe moarte. Se clătina pământul sub picioarele mele, iar eu mă agățam de un punct de sprijin.

Am intrat în odaia tatălui meu, Antonio.

Era miezul zilei; afară se simțea o briză răcoroasă. În camera tatei era întuneric și focul duduia; aerul duhnea, încărcat de mirosuri grele.

389

Antonio zăcea despuiat sub o cuvertură uzată, pe un pat care se umezise de cât fusese curățat. Își ținea ochii închiși; în lumina care se filtra printre obloanele pe jumătate închise, chipul lui avea o paloare alb-cenușie.

Până astăzi, nu băgasem de seamă cât de mult slăbise; puteam să-i număr coastele doar privind la pieptul dezgolit, atât de ieșite în afară erau. La față

arăta de parcă pielea de pe oase stătea să se topească.

M-am apropiat de pat și a deschis ochii. Avea privirea pierdută; albul ochilor se îngălbenise.

— Lisa, a spus el în șoaptă.

I-am simțit izul respingător de dulce al respirației.

— Tată, am spus eu.

Loretta mi-a adus un scaun. I-am mulțumit și am rugat-o să plece, dar i-am cerut Zalummei să rămână. M-am așezat și l-am apucat de mână; era prea slăbit ca să mă poată strânge. Trăgea aer în piept cu precipitare, dar nu din rărunchi.

— Cât de mult semeni cu mama ta… dar ești încă și mai frumoasă. Am deschis gura să-l contrazic, dar s-a încruntat: Da, mai frumoasă… Și-a rotit ochii prin încăpere: E și Matteo aici?

M-am simțit vinovată; nu-i adusesem singura bucurie – nepotul.

— Îmi pare rău, am zis. Doarme.

— Foarte bine. Aici e un loc îngrozitor pentru un copil.

Nu m-am uitat spre Zalumma. Am rămas cu ochii la tata și am spus:

— Deci te-au otrăvit.

— Da. S-a întâmplat mai curând decât mă gândeam eu. A clipit din ochi. Abia te văd. Umbrele… Un spasm de durere i-a schimonosit fața și, când și-a revenit, s-a uitat spre mine cu aerul că se scuza: Am vrut să aranjez plecarea de la Florența. Aveam un om care ne putea ajuta să scăpăm cu toții sau așa am crezut… I-au dat mai mulți bani decât îi dădusem eu. Îmi pare rău. Nici măcar atât nu-ți pot da…

Prea multe vorbe dintr-odată l-au obosit; a închis ochii, gâfâind.

— E un lucru pe care poți să mi-l dai, am spus eu. Adevărul.

Și-a întredeschis ochii și m-a privit pieziș.

— Știu că l-ai ucis pe Giuliano cel de demult, am zis eu. (În spatele meu, am auzit-o pe Zalumma scoțând un sunet de surpriză amestecată cu furie.

Tata și-a deschis gura să ceară iertare.) Te rog, nu te necăji; nu îți cer lămuriri. Știu că l-ai omorât și pe Pico. Știu că ai făcut tot ce ți-a spus Francesco ca să mă aperi. Numai că n-am terminat cu secretele. Mai ai ceva să-mi spui. Despre primul meu soț. Despre singurul meu soț.

390

Chipul i s-a boțit; a scos un zgomot adânc care ar fi putut să fie un suspin.

— Vai, fata mea, a zis el. Minciuna asta plină de cruzime mi-a frânt inima. — E adevărat, prin urmare.

Am închis ochii. Simțeam nevoia să-mi ies din țâțâni, să dau frâu liber mâniei și bucuriei, dar nu puteam să scot un sunet. Când am deschis iar ochii, totul în jur părea schimbat.

— Dacă ți-aș fi spus, a șoptit el, ai fi încercat să te duci la el. Și ei te-ar fi omorât. Ar fi omorât și copilul. Iar dacă el ar fi încercat să vină la tine, l-ar fi omorât pe el.

— Giuliano, a murmurat Zalumma. M-am răsucit și m-am uitat la ea.

Nu știam, a explicat ea. N-am fost niciodată sigură. Un bărbat de la piață mi-a spus odată ceva care m-a făcut să cred că poate… dar mi-am zis că era nebun. Și, de la o vreme, au fost puține persoane la Florența care au îndrăznit să pronunțe numele Medici, asta dacă nu-i vorbeau de rău. Nimeni altcineva nu a cutezat vreodată să spună ceva în preajma mea, în preajma dumitale, pentru că te căsătoriseși cu Francesco. Iar Francesco le-a spus celorlalți servitori să nu pomenească niciodată numele lui Giuliano, ca nu cumva să te necăjească.

Viața mea alături de Franceso fusese îngrădită; îi vedeam pe servitori, pe oaspeții soțului meu, pe asociații lui și mai vedeam interiorul bisericilor.

Și nimeni nu-mi vorbise despre Giuliano. Nimeni, în afară de Francesco, nu-mi vorbise pe larg despre familia Medici.

Mi-am întors iar ochii spre tata și n-am putut să-mi stăpânesc durerea din voce.

— El de ce n-a venit la mine?

— A venit. A trimis un om; Francesco l-a omorât. A trimis o scrisoare; Francesco m-a obligat să scriu un răspuns în care să spun că ai murit. Nici măcar atunci nu cred că Giuliano a crezut; Francesco mi-a spus că cineva s-a dus la Baptisteriu și a umblat în registrele de căsătorii.

Salai. Leonardo. Poate că Giuliano auzise ceva despre căsătoria mea și dovezile i-au confirmat-o; se gândise poate că îmi doream ca el să mă creadă

moartă.

Închipuie-ți că ești din nou cu Giuliano, spusese Leonardo. Închipuie-ți că îi faci cunoștință cu fiul lui…

— Vrei să știi tot adevărul… a șoptit Antonio. Mai este ceva. Motivul pentru care eram atât de supărat pe mama ta…

391

Glasul i se stingea; m-am aplecat mai mult spre el.