Zalumma mă aștepta în odăile mele. Știam că era pierdere de vreme să
încerc să-mi ascund tulburarea. Mirosise faptul că mă întâlnisem cu Leonardo la fel de sigur cum ar fi simțit mireasma uleiului de trandafiri. Dar hotărâsem deja să nu-i dau nici un fel de amănunte, de dragul ei. Înainte să
scot o vorbă, mi-a spus cu voce scăzută, în așa fel încât nimeni care s-ar fi aflat pe coridor să nu audă:
— Știu că te-ai dus să te întâlnești cu cineva și mai știu că are legătură
cu scrisoarea pe care a găsit-o intrusul. Nu se cuvine să pun eu întrebări. Dar sunt aici. Sunt gata să-mi ofer ajutorul în orice fel. Spune-mi ce dorești.
I-am luat mâinile și am sărutat-o de parcă mi-ar fi fost soră, nu sclavă.
Dar nu am rostit o vorbă despre Leonardo sau Piero; asemenea nume îi puneau viața în primejdie.
310
Și mie mi-l puneau. M-am dus în camera copiilor și l-am ținut pe Matteo în brațe. Am rămas așa multă vreme, mi-am plimbat ușor mâinile peste pielea moale din creștetul capului, peste smocurile de păr pufoase. I-am sărutat obrazul catifelat și am tras în piept mirosul de lapte și săpun.
Trei zile s-au scurs repede.
Claudio a ridicat o sprânceană când i-am cerut ceva neobișnuit: să mă
ducă la Dom. Am spus-o cu aerul cel mai obișnuit, de parcă ar fi fost vorba de o toană, de parcă n-ar fi trecut ani de zile de la prima și ultima mea vizită
acolo. Chiar înainte de miezul zilei, pe când clopotele băteau asurzitor, am trecut pe sub cupola masivă și am îngenuncheat la mică distanță de altarul înalt, dăltuit în lemn de culoare închisă și pictat în aur.
Am îngânat rugăciunile alături de ceilalți, bolborosind cuvintele pe care le știam din copilărie. Am îngenuncheat și m-am ridicat și mi-am făcut semnul crucii. Era puțină lume, pentru că cei mai mulți credincioși preferau să se ducă la San Marco și la celebrul ei prior sau la San Lorenzo, unde el venea adesea să țină predici.
În clipa în care s-a încheiat slujba, m-am ridicat și m-am îndreptat iute spre partea de nord a catedralei, unde se afla sacristia principală –
încăperea în care tânărul Lorenzo își căutase adăpost în dimineața asasinării fratelui său. Ușile din bronz incrustat erau atât de înalte și de grele, încât abia dacă s-au clintit când am vrut să le deschid.
Când să încerc a doua oară, am auzit pași în spatele meu și m-am răsucit. Doi preoți – unul tânăr, celălalt cu părul alb și un aer obosit – se apropiau de sacristie, ducând cu ei potirul de aur și o carafă de cristal cu apă. — Ia te uită, a spus cel vârstnic. Aveți nevoie de sfatul unui preot, Madonna? În glas i se citea o oarecare rezervă. Prezența unei femei în preajma sacristiei era ciudată, dar era limpede că sunt de neam nobil.
A trebuit să îmi dreg vocea.
— Gian Giacomo m-a îndrumat să vin aici.
— Cine?
— Gian Giacomo. A spus că știți despre ce e vorba.
Bătrânul a clătinat din cap. Au schimbat o privire iute, ușor stânjenită.
— Îmi pare rău, Madonna. Nu știu despre ce este vorba. De ce anume te-ar trimite cineva aici?
311
— Gian Giacomo, am zis eu ridicând puțin vocea. Poate că mai e un preot care m-ar putea ajuta…
Acum, amândoi preoții s-au încruntat.
— Nu cunoaștem pe nimeni cu acest nume, a zis preotul cel vârstnic cu hotărâre. Îmi pare rău, Madonna, dar avem treburi de făcut.
Cu mâna liberă a împins ușa cu toată greutatea ei, i-a făcut loc celui tânăr, după care a intrat și el și a închis ușa în fața mea.
Am făcut câțiva pași în sus și în jos, sperând în apariția unui alt preot.
Să nu fi ajuns mesajul? Să fi fost Piero prins? Leonardo nu avea nici un motiv să mă atragă într-o capcană, fără îndoială…
Preoții au ieșit din sacristie și m-au găsit tot acolo.
— Duceți-vă acasă! a poruncit cel tânăr. Acasă la soțul dumneavoastră!
— Nu este deloc cuviincios, Madonna, a zis cel vârstnic. De ce ați venit aici întrebând de un bărbat? Unde vă este escorta?
Mi-a trecut prin cap că cineva și-ar fi putut închipui ceva simplu: Gian Giacomo era numele iubitului meu, cu care aș fi pus la cale o întâlnire amoroasă. În zilele acelea când domnea Savonarola, acuzația de adulter putea fi la fel de periculoasă ca și adevărata mea misiune. Mi-am cerut scuze și am plecat în grabă din biserică.
M-am întors acasă, speriată și furioasă. Leonardo reușise să-și bată joc de mine și nu-mi dădeam seama de ce.
LVIII
Ajunsă acasă, m-am dus direct în odaia copiilor și mi-am luat în brațe feciorul. Nu voiam să dau ochii cu Zalumma, să fac fată tăcerii ei scrutătoare acum, când eram mânioasă. I-am poruncit doicii să plece și am început să-l legăn pe Matteo. Când copilul a întins mâna și m-a tras de păr – cu atâta putere încât m-a durat de-a binelea – mi-am îngăduit să plâng puțin.
Până acum nu-mi dădusem seama cu câtă ardoare îmi dorisem să fac ceva care să-mi îngăduie să cinstesc amintirea lui Giuliano. De la moartea lui, mă văzusem silită să nu rostesc o vorbă despre el, să mă port ca și cum cununia mea cu el nici n-ar fi avut loc. Iar acum speranțele mele se transformaseră într-o glumă.
Stăteam cu fiul meu de aproape un ceas când Zalumma și-a făcut apariția în tăcere și a rămas lângă ușă.
— M-am gândit că s-ar putea să-ți fie foame, a zis ea încet.
