Flăcările care, cu puțin timp în urmă, se înălțau spre cer amenințătoare se potoliseră; acum, lemnul și paiele erau mult mai îmbibate de apă decât de ulei.

La fel de repede se stinsese și entuziasmul oamenilor. Bărbații strigau cât puteau ca să acopere răpăitul ploii.

— Și Dumnezeu se împotrivește!

— Fra Girolamo a făcut farmece ca să vină furtuna și să nu fie dat în vileag ca mincinos!

Soțul meu și Valori i-au spus ceva unui bărbat; el a luat-o la goană prin ploaie ca să transmită ordinul către soldați. Drept urmare, soldații au început să-i îndemne pe oameni să se împrăștie și să se ducă la casele lor.

Numai că bărbații din piață – mare parte dintre ei aruncaseră pe jos crucile roșii pe care le aveau – nu voiau să plece.

— De ce nu intră în foc?

— Sodomitule!

— Ereticule!

— Mincinosule!

383

Doamnele s-au speriat; au pornit în grabă spre ringhiera, unde erau soții lor. M-am dus și m-am așezat lângă Francesco. Savonarola era și el pe aproape, neatins de ploaie, dar tremurând din toate încheieturile de parcă

ar fi fost ud din cap până-n picioare.

— Nu pot să plec de aici fără escortă! Franciscanii i-au întors pe oameni împotriva mea!

— Am să fac rost de o escortă, a zis Valori și a dispărut în palat.

Francesco a trimis un paj în piață să-l cheme pe Claudio.

În timp ce ne îndreptam spre casă, potopul s-a oprit la fel de repede cum se pornise. Francesco s-a uitat pe fereastră și a lăsat să-i scape un suspin ciudat.

— S-a terminat.

LXVII

Ne-am întors acasă și Francesco n-a mai ieșit în ziua aceea. A dat ordin ca poarta să fie închisă și încuiată și a rânduit să fie păzită de câțiva oameni de încredere, înarmați cu săbii; după care s-a așezat în birou și n-a mai coborât de acolo nici măcar pentru masa de seară.

Tata nu a venit nici el la cină, un gest care mi-a stârnit îngrijorarea. Nu-l mai văzusem de câteva zile, dar Francesco nu dădea voie nimănui să plece din palat în seara aceea. Din fericire, pe strada noastră a fost liniște, însă

vedeam strălucire de torțe spre partea de vest, unde se aflau mănăstirea și biserica San Marco.

În zorii zilei următoare – din curiozitate, nu din credință – Isabella așteptase cu emoție, alături de femeile de la San Marco, să audă cum avea să

fi prezentat rezultatul Probei Focului. Când a sosit, ne-a povestit ea, Savonarola le-a spus femeilor că franciscanii amânaseră atât de mult încât îl mâniaseră pe Dumnezeu, care a trimis din cer o furtună. Femeile s-au arătat neîncrezătoare – și îndoiala a crescut când au apărut soții lor, furioși foc pe profet. Isabella ne-a spus că enoriașii au sărit să-i ia la bătaie pe călugări și, de frică, a trebuit să plece.

Ziua următoare era Sărbătoarea Floriilor. Francesco nu s-a dus la biserică și a hotărât să rămână tot acasă; ne-a interzis din nou să ieșim.

Totuși, cât a fost ziua de lungă a avut vizitatori, dar fiecare a venit la altă oră.

Francesco Valori, care era și șeful peste piagnoni, a venit dimineața devreme și a vorbit cu soțul meu între patru ochi, în birou; a sosit și a plecat cu aerul unui om puternic lovit, care tocmai descoperise că tot aurul lui se prefăcuse 384

în nisip. Al doilea vizitator a fost un tânăr mesager cu o scrisoare; soțul meu a ținut neapărat ca scrisoarea să-i fie înmânată personal.

Al treilea vizitator era un membru de vază al grupării Arrabbiati, Benedetto de Nerli pe numele lui. A sosit seara târziu, după cină, și s-a scuzat pentru ora târzie, dar a explicat că era imperios necesar să vorbească

urgent cu Ser Francesco.

Soțul meu l-a primit în cel mai impozant salon. Auzisem zgomotele și am coborât; deși nu fusesem invitată să iau parte la discuție, mi-am făcut de lucru pe lângă ușa deschisă și am tras cu urechea. Ser Benedetto avea o voce adâncă, răsunătoare și rostea cuvintele răspicat.

— Aduc vești rele, a început Ser Benedetto.

Vocea lui Francesco era ușor batjocoritoare.

— Nu-mi închipui ceva mai rău de-atât.

Ser Benedetto a trecut peste comentariu și a vorbit mai departe, fără

să șovăie:

— Piagnonii au rămas fără conducător. Francesco Valori a fost ucis în cursul nopții.

A urmat o tăcere lungă, timp în care soțul meu a luat act de proporțiile tragediei.

— Cum s-a întâmplat?

— Se dusese la San Marco pentru slujba de seară. Niște bătăuși au dat buzna în biserică și au întrerupt slujba. L-au amenințat pe Valori și au spus că se duc să-i dea foc la casă. Lucrurile au luat o întorsătură urâtă; l-au scos de acolo pe sus, dar el a reușit să scape. Când a ajuns acasă, Valori s-a ascuns într-un dulap; numai că derbedeii îl urmăriseră. Au folosit arbaleta și au lovit-o în cap pe soția lui Valori. După care au descoperit și locul unde se ascundea el. L-au târât după ei spre Signoria…

— Un gest prostesc, dacă avea de gând să-i facă rău, a exclamat soțul meu. Acolo s-ar fi aflat în siguranță.

Tonul lui Ser Benedetto s-a răcit brusc.

— Poate că nu. S-a oprit o clipă, cu subînțeles. În drum spre Signoria, s-au întâlnit cu Vicenzo Ridolfi și SimoneTornabuoni…

Cunoșteam numele. Erau rudele a doi dintre bărbații decapitați, Lorenzo Tornabuoni și Niccolo Ridolfi.

— E greu să le găsești vreo vină pentru dorința de a se răzbuna pe Valori; el a aprins scânteia campaniei care a dus la decapitarea unora dintre apropiații lor. Se porniseră amândoi să bată străzile, cum au făcut mulți alții 385

care speră ca Savonarola să fie arestat. Tornabuoni avea la el un cârlig de curățat arborii…

Am închis ochii.

— … și cu el a crăpat în două capul lui Valori, în timp ce Ridolfi striga: N-ai să mai fii niciodată la putere! După câte știu eu, trupul lui Valori zace și acum în plină stradă.

— De ce îmi spuneți mie asemenea lucruri? a întrebat soțul meu.

— După cum bine știți, în guvernarea actuală Signoria este egal împărțită între partida dumneavoastră și a mea. Dacă rămâne la fel, nu se va găsi nici o cale legală de rezolvare a problemei numite Savonarola. Totul se va hotărî în stradă, cu vărsări de sânge și multă suferință în rândul locuitorilor. Dar dacă…