înceapă.
Am păstrat tăcerea în timp ce el termina de șters urmele „crimei”.
După care a luat cărbunele fixat de bețigaș și, cu o mișcare elegantă și dibace, a corectat bărbia. Și-apoi s-a pornit să mă studieze. Mă studia și verifica: cum era nasul meu față de cel din desen, pe urmă ochiul drept, ochiul stâng, sprâncenele și iarăși nasul. La un moment dat, am simțit că nu mai am stare și am început să-mi plimb ochii de jur împrejur. Privirea mi s-a oprit asupra peretelui de lângă șevalet – la un mic panou de lemn care fusese îmbrăcat în ipsos și lăsat la uscat. Lângă el se vedea o așchie ascuțită; era clar că fusese folosită la netezirea suprafeței panoului.
— E panoul pe care o să-l folosiți pentru portret? am întrebat eu.
S-a încruntat, supărat de întrerupere.
— Da. Mai are nevoie de câteva zile să se usuce.
— Și suprafața e făcută doar din ipsos?
— Ipsos de un anumit fel, a zis el. E un gesso sottile, ipsos de Paris, cu niște îmbunătățiri aduse de mine. Mai întâi e lemnul de plop alb din care e făcut panoul. Pe el se lipește o pânză de calitate bună, ca să fie o bază
potrivită pentru gesso. După care i se netezește suprafața, până ajunge să fie ca fildeșul. Când se usucă, pun schița pe el.
— Și o copiați?
— Sunt mult prea leneș pentru asta. Iau schița, o lipesc de panou și presar praf de cărbune peste ea. Merge foarte repede. După care începe pictura. Dar rămâne să o să facem când ne întâlnim data viitoare, dacă
soarta ne îngăduie. Te rog să mai bei puțin vin, Madonna.
— Înțeleg să vreți să mă îmbătați, am spus.
În mintea mea era o glumă, dar când m-am uitat la el, am văzut că nu zâmbea.
— Avem destule lucruri grave de discutat, nu ești de acord?
Drept răspuns, am dat pe gât o înghițitură zdravănă de vin. Era ieftin și acruț. — Atunci de ce nu ne apucăm să le discutăm? M-am plictisit să pozez într-o făptură mulțumită de sine. Nu m-ați adus până aici doar ca să lucrați la portret și să vorbim despre vremuri mai fericite.
— Prea bine. Spune-mi adevărul, Madonna. Le-am văzut… cu Francesco del Giocondo…
Voia să adauge ceva, dar l-am întrerupt.
— Când?
307
— La botezul copilului.
Așa deci. Stătuse cu ochii pe mine când Sala! îmi înmânase biletul. A continuat:
— Îl iubești?
În glasul lui se strecurase amărăciunea. Am simțit că îmi ard obrajii.
Mi-am pironit privirea în podelele de piatră.
A suspinat și vocea i s-a muiat.
— Greșesc cumva sau relațiile dintre voi sunt încordate, cel puțin dinspre partea dumitale?
Mi-am ridicat fața.
— De unde știți?
Răspunsul meu a părut să-l mulțumească.
— Din ce am văzut cu ochii. E din cale-afară de greu să-ți ascunzi în întregime sentimentele. Și în gesturile dumitale nu am văzut cine știe ce afecțiune. Nu ar fi prima oară când am detectat… o asemenea nefericire între soț și soție și am avut dreptate.
— Eu…
Sentimentul de vinovăție a pus stăpânire pe mine. Mi-am amintit zilele îngrozitoare când m-am sacrificat de dragul lui Matteo, când mi-am călcat pe suflet și m-am lăsat tratată drept târfă.
— Îl arestaseră pe tata. Francesco s-a oferit să-l salveze dacă…
N-am fost în stare de termin. A dat din cap cum că nu era nevoie să
spun mai mult.
— Atunci trebuie să te întreb dacă îți păstrezi loialitatea față de Giuliano. Față de familia Medici.
Dintr-odată, am înțeles totul. Nu avea cum să știe că nunta cu Francesco îmi fusese impusă; nu avea cum să știe dacă eram la curent cu manevrele lui Francesco și dacă eram de acord cu ele.
— Nici în ruptul capului nu l-aș trăda pe Giuliano! L-am iubit…
Mi-am acoperit obrajii cu palma. Stătea nemișcat în fața șevaletului; cărbunele părea înțepenit deasupra desenului.
