Pe chip nu i se citea nimic.
— Așa este, dar am venit în vacanță la Florența pentru o vreme.
— Și m-ați adus aici, cu atâtea măsuri de precauție, pentru care motiv?
Nu mi-a dat nici un răspuns, pentru că tocmai a intrat Sala! cu o tavă –
vin, brânză și nuci. Leonardo s-a ridicat și a luat-o, după care și-a expediat asistentul. S-a dus cu tava spre o masă lungă și îngustă care se întindea pe toată lungimea peretelui din spatele nostru. A avut mult de furcă până să
găsească un loc liber unde să o poată așeza.
M-am întors cu gândul să îmi ofer ajutorul, dar ce am văzut m-a fascinat atât de tare încât m-am sculat și m-am dus până acolo să cercetez.
302
Pe masă erau tăblițe de lemn cu muchii lungi, ascuțite; piei neprelucrate de hermină, cu găuri în locurile unde blana fusese smulsă fir cu fir, fuseseră
aranjate în vrafuri, lângă o foarfecă. Se mai găseau și grămezi de pene – cele mai întunecate, de vultur, cele de culoare deschisă, de gâscă, cele mai mici și mai delicate, de porumbel – și de peri sârmoși, translucizi, de porc. La capătul cel mai depărtat era o găleată de lemn, stropită cu var nestins și acoperită cu o pânză. Podeaua de dedesubt era pătată cu ipsos. Aproape de ea, orânduite cu grijă și precizie, grăunțe de culoare, mici și rotunde – albe, negre, galben cafeniu, roz – erau întinse la uscat. În apropiere, un mojar și un pistil, în care străluceau câteva grăunțe minuscule de malachit. Mai era și o placă mare de piatră roșie, pe care era întinsă o grămăjoară de pudră
galben-maronie, o piatră de măcinat de mărimea unei palme și o spatulă
subțirică de lemn cu marginea ascuțită. Se zăreau mai multe pensule încă
neterminate: o pană de vultur smulsă, cu vârful tăiat – în deschizătură era vârât cu dibăcie un șomoiog de peri de porc, după care totul fusese prins zdravăn cu ață cerată. Mai erau și bețigașe foarte subțirele în formă de fus; unul dintre ele fusese înfipt în tija cilindrică a penei ca să o ajute să suporte presiunea unei mâini de artist.
— Deci așa arată atelierul unui pictor, am zis eu, încântată foarte.
Leonardo lăsase tava din mână și se uita la mine în timp ce turna vin în pocale.
— E un fel de a spune. E doar ceva temporar. Cel de la Milano e mult mai plăcut. Nu te sfii, poți să atingi ce vrei. Te rog.
Am tras adânc aer în piept. Am întins mâna să iau o pensulă care avea nevoie de un mâner. Era făcută din pene de porumbel. Cel care o lucrase intercalase blană de hermină, fâșiuță cu fâșiuță, și fasonase vârful pensulei.
Am atins vârful mătăsos cu degetul și am zâmbit. Era un instrument numai bun pentru pictat lucruri minuscule: un fir de păr, o geană.
Am pus-o la loc și am arătat spre grăunțele care stăteau la uscat.
Culorile erau de o uniformitate uimitoare.
— Cum sunt făcute? Și cum se folosesc?
A așezat un pocal pe masă și l-a umplut pe celălalt. Întrebarea mea îi făcea plăcere.
— Vezi ocrul de colo, de pe piatra de porfir? A întins mâna spre pudra de pe placa de piatră roșie. Cel mai bun ocru se găsește în munți. Pe ăsta l-am găsit în pădurile de lângă Milano. Dacă sapi acolo, găsești filoane de alb, de ocru și sinopis în toate nuanțele posibile, de Ia negru până la brun roșcat.
Minereul trebuie spălat de multe ori și pisat de multe ori, până devine pur și 303
strălucitor. După care se prepară cu ulei de in – sau apă, dacă preferi – și se pune la uscat. Negrul pe care-l vezi aici nu este sinopis. E făcut din coji de migdale arse; dau o culoare foarte plăcută și se lucrează ușor cu ea.
— Și aici? E tot sinopis? am întrebat eu arătând spre un grăunte de un roz aprins.
— E cinabrese. Un amestec de alb din var nestins cu cea mai deschisă
dintre nuanțele de sinopis. Se folosește la pictarea carnației. Când sunt gata de lucru, strivesc o sămânță de in și scor din ea cât am nevoie. S-a oprit și mi-a aruncat o privire curioasă, ciudat de timidă. Știu că avem multe de discutat, Madonna, dar speram…
Mi-a întins un pocal cu vin. Eram prea neliniștită ca să am chef de vin, dar am luat o înghițitură ca să îi dau libertatea de a bea din propriul pocal. A luat și el o înghițitură și l-a lăsat jos.
— Speram să ne putem liniști puțin înainte de a vorbi lucruri serioase.
Și speram că ai să te învoiești să-mi pozezi, chiar dacă astăzi avem puțin timp. — Să pozez?
— Pentru portretul dumitale.
Am slobozit un hohot scurt, neîncrezător.
— Și care ar mai fi rostul? am întrebat eu sfidător. Lorenzo a murit. Iar Giuliano…
— Eu tot aș vrea să duc portretul la bun sfârșit.
— Și e limpede că nu o faceți dintr-o obligație față de cei duși, ci din alte motive.
Nu a răspuns pe loc. Și-a întors fața spre fereastra prin care nu se vedea nimic; și trăsăturile, și părul i s-au muiat în luciul stins, de culoarea untului. Ochii îi erau limpezi ca sticla, aproape decolorați, inundați de lumină.
— Am văzut-o pe mama dumitale.
A vorbit atât de încet, încât n-am fost sigură că auzisem bine. Mi-am ridicat fruntea.
— Ce vreți să spuneți? Ați cunoscut-o pe mama?
