– arăta că-l sprijinim. Sau că Francesco dorea să-și aibă „purtătorul de cuvânt” sub ochi și să vadă ce zic oamenii.

În ziua aceea, nu s-a auzit nici un plânset sub cupola Domului și aerul n-a fost încărcat de nici o emoție; privirile oamenilor erau serioase și prudente, iar în clipa când Savonarola s-a urcat în amvon s-a făcut liniște.

Fra Girolamo avea o înfățișare îngrijorătoare. În timpul lunilor de tăcere ținuse post și arăta încă și mai sfrijit decât îl știam: ochii lui întunecați păreau două hăuri adânci pe chipul livid. S-a uitat lung la mulțime. Răzbătea dinspre el o tristețe atât de apăsătoare, o disperare atât de adâncă, încât trebuia să o împărtășească; altfel își pierdea mințile. De unde stăteam, îi vedeam pieptul ridicându-se și coborând; gâfâia.

Când a început să vorbească, am tresărit: îi uitasem vocea ascuțită, care îți zgâria urechile.

A început pe un ton coborât, smerit, rostind cuvintele psalmistului:

„Doamne, ce mulți sunt vrăjmașii mei! Și ce mulțime se scoală împotriva mea!“ Și-a plecat capul și, timp de un minut, s-a arătat prea mișcat ca să

poată vorbi. În cele din urmă, a spus:

— Nu sunt decât o unealtă în mâinile Domnului. Nu caută faimă, nu vreau glorie; l-am implorat pe Dumnezeu să-mi îngăduie să duc viața simplă

a unui monah și să fac jurământ de tăcere, să nu mai prihănesc niciodată

amvonul. Cei dintre voi care m-au atacat, care au spus că ar fi trebuit să

intervin în politica Florenței, nu văd oare că am stat deoparte din smerenie, nu din cruzime? Nu eu sunt cel care a ridicat securea, nu eu… Și-a închis ochii și i-a strâns tare: O, Doamne, dă-mi voie să închid ochii și să mă

odihnesc! Dă-mi voie să mă bucur de un răstimp al tăcerii! Dar Dumnezeu nu mă aude. Nu-mi dă voie să mă odihnesc!

Și călugărul a tras aer în piept cu un fel de hohot.

371

— E voia Lui să vorbesc, să-mi ridic glasul împotriva prinților acestei lumi, fără teamă de pedeapsă.

Lângă mine, Francesco s-a încordat.

— Sunt lipsit de respect la adresa papalității? a întrebat Fra Girolamo.

Nu! Este instituția creată de Dumnezeu. Isus a spus: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea“. Și toți creștinii adevărați trebuie să-l cinstească pe Papa și să respecte regulile bisericești. Dar un profet – sau un papă – nu este decât o unealtă a Domnului, nu un idol care trebuie adorat. Iar un profet care se lasă amuțit nu mai poate fi o unealtă… La fel cum un papă care calcă

în picioare legile lui Dumnezeu este o unealtă stricată, un instrument fără

valoare. Dacă inima lui e plină de răutate, dacă își astupă urechile și nu vrea să audă, cum se mai poate Dumnezeu folosi de el? Nu poate! Un bun creștin trebuie să facă deosebire între legile Domnului și legile omului. Alexandru este o unealtă stricată, iar excomunicarea lui, un act de erezie. Voi, cei care ați venit astăzi aici, recunoașteți acest lucru în inima voastră. Cei care s-au ținut deoparte de teama Papei sunt niște lași și Domnul are să ia seama la ei.

Am aruncat o privire spre soțul meu. Ochii lui Francesco erau reci și priveau neclintit în față. În Dom se așternuse o tăcere neobișnuită, iar cuvintele lui Savonarola se loveau de cupola înaltă a catedralei. Predicatorul a suspinat și a clătinat din cap cu mâhnire.

— Încerc să vorbesc frumos despre Sanctitatea Sa, dar când ajung aici

– în casa sfântă a lui Dumnezeu – mă văd nevoit să spun numai adevărul.

Trebuie să mărturisesc cuvintele pe care le-am auzit chiar de la Dumnezeu.

„Girolamo, a spus El, dacă ești proscris pe Pământ, vei fi binecuvântat de mii de ori în Cer.“

Profetul și-a ridicat brațele în sus și a zâmbit înaltului, de parcă l-ar fi ascultat pe Tatăl; iar, când Dumnezeu i-a spus ce avea de spus, călugărul și-a strigat răspunsul:

— O, Doamne! Dacă vreodată am să caut iertare pentru această

excomunicare, trimite-mă Tu drept în măruntaiele Iadului!

Am auzit cum se mișca aerul în interiorul catedralei. Credincioșilor revoltați li s-a tăiat răsuflarea. Francesco a fost unul dintre ei.

Călugărul și-a plecat fruntea cu smerenie. Când și-a ridicat iar privirea spre congregație, a revenit la un ton normal, blând.

— Dar cum să mă adresez celor care mă judecă, celor care spun că nu vorbesc în numele lui Dumnezeu? Vă spun chiar acum: Dumnezeu, în nesfârșita Lui înțelepciune, va da curând un semn care îi va amuți pentru 372

totdeauna. Nu doresc câtuși de puțin să-l ademenesc pe Dumnezeu – dar, dacă am să mă văd obligat, am să-i dau Florenței un miracol.

Cât a durat drumul înapoi până la trăsură, Francesco a rămas pe gânduri. Părea atât de prins, încât atunci când i-am vorbit s-a uitat la mine și, preț de o clipă, a părut să nu mă recunoască.

— Fra Girolamo are nevoie de un miracol, am spus cu un ton prudent și respectuos. Să sperăm că Dumnezeu va îngădui unul cât de curând.

Soțul meu mi-a aruncat o căutătură cercetătoare, dar nu a răspuns.

Naiba să-i ia pe Ascanio Sforza și pe fratele lui Ludovico! Și naiba să o iade scrisoare a profetului către prinți! Unul dintre agenții lui Ludovico a făcutrost de ea și cardinalul Ascanio a pus-o direct în mâinile nerăbdătoare alePapei. Controlul pe care îl avem asupra Signoriei nu are cum să mai dureze.

Până și între piagnoni au apărut facțiuni. Dacă monahul continuă așa cum spui, interdicția papală asupra Florenței nu mai poate fi ocolită.

Am încercat să-i aplic Sanctității Sale metoda pe care am folosit-o cuPico. Dar Papa Alexandru este prea bine păzit. Nici o speranță să-l înlocuim cucineva mai înclinat să ne înțeleagă țelurile.

Vremea profetului apune prea curând, iar a mea încă nu a sosit. Nu mă

mai pot bizui pe trupele papale; nu am destui prieteni în Signoria. Dar nu amde gând să întorc spatele speranțelor mele! Mai există o cale. Dă-i profetuluimiracolul pe care-l vrea.

Dacă el dă greș, trebuie să găsim o cale să intrăm iute în grațiileSignoriei și ale poporului. Dacă lui Savonarola îi revine rolul diavolului, atuncieu trebuie să fiu prezentat drept un salvator. Gândește-te la asta și scrie-mi ceidei îți vin.

În studioul de la Santissima Annunziata, m-am uitat îndelung la portretul de pe șevalet. Vopseaua încă se usca – un strat de roz sidefiu foarte deschis, care înflorea delicat obrajii și buzele – așa că n-am îndrăznit să-l ating, deși degetul s-a rotit doritor deasupra unui punct din căușul gâtului.

— Aici e puțin albastru, am zis. Și verde. (Imaginea abia ghicită a unei vene străvezii care se furișa pe sub piele. Am urmărit linia cu degetul; simțeam că, dacă l-aș fi putut așeza pe lemn, mi-aș simți pulsul.) Parcă aș fi vie. Leonardo a zâmbit.

— N-ai observat până acum? Uneori, am impresia că o văd pulsând.

Acolo pielea este străvezie.

373

— Bineînțeles că nu. Nu m-am uitat niciodată în oglindă cu atâta stăruință.

— Păcat, a spus el fără urmă de ironie. Se pare că cei care sunt dăruiți cu cea mai mare frumusețe o apreciază cel mai puțin.

A rostit vorbele cu atâta onestitate încât m-am simțit stânjenită; am schimbat subiectul pe loc.

— Acum am să pozez.