— Noaptea. Citiți ce vă dau numai noaptea – Ia noapte, când sunteți singură.
M-am tras înapoi… după care m-am uitat în jos. Îmi dăduse ceva în plus față de pergamentul pe care era certificatul. Sub el, ascunsese o bucățică de hârtie, împăturită frumos.
Crezând că era nebun, m-am îndepărtat iute de lângă el și m-am grăbit să îi ajung pe ceilalți.
Afară, în piazza, eram la câțiva pași de ai mei când un călugăr tânăr mi-a tăiat calea. Purta rasa neagră a Slujitorilor Sfintei Fecioare, al căror ordin monastic se stabilise acolo, la Santissima Annunziata. Își ridicase capișonul, drept care fruntea și ochii îi rămâneau ascunși. Pe braț, purta un coș mare plin cu ouă. În timp ce treceam ușor pe lângă el, mi-a spus din vârful buzelor:
— Un copil frumos, Monna.
M-am întors gata să zâmbesc. Și m-am trezit față în față cu Diavolul însuși, care-mi surâdea plin de el.
— Dumneata, am exclamat eu pe șoptite.
295
I-a plăcut faptul că îl recunoscusem. S-a înclinat ca să-l văd mai bine –
în ochi i se citea amuzamentul, bine temperat de neliniștea că ar putea atrage atenția soțului meu.
— La noapte, a zis el încetișor. Singură.
Și apoi s-a întors și s-a îndepărtat cu pas săltat.
Când m-am alăturat celorlalți, care vorbeau și se maimuțăreau pe lângă Matteo înainte ca Francesco să se întoarcă la bottega, l-am văzut pe soțul meu ridicându-și ochii de la așa-zisul lui fiu, cu o privire blândă, absentă.
— Cine era? m-a întrebat el.
— Nimeni, am zis eu apropiindu-mă de el. Țineam certificatul strâns, în așa fel încât să fiu sigură că acoperă în întregime biletul care-mi fusese dat pe ascuns.
N-am vorbit cu nimeni despre bilet – nici măcar cu Zalumma. Dar, când ea a coborât la prânz să mănânce cu ceilalți servitori și m-a lăsat pe balcon singură cu Matteo, am despăturit bucata de hârtie. Soarele strălucea deasupra noastră dintr-un cer Iară nori, dar nu mai puteam să aștept – și nici nu vedeam de ce aș face-o. Matteo stătea lipit de mine, cald și gingaș. Să
cutez să mă afund și mai tare în înșelăciune?
Când m-am uitat atentă la hârtie, am scos o exclamație de dezgust. Era goală, dela un capăt la celălalt. Diavolul se ținea de glume proaste. Dacă ar fi ars focul în cămin, aș fi aruncat hârtia în flăcări. Dar mi-am ținut firea, am întins bine hârtia și am pus-o într-un sertar. Mă gândeam să o folosesc pentru corespondență, pentru că era de calitate bună, tăiată cum se cade și de un alb strălucitor.
Noaptea târziu, m-a trezit plânsul lui Matteo venind dinspre camera copiilor. S-a oprit pe loc imediat ce doica a venit să îl hrănească, dar eu n-am mai reușit să adorm. Aerul era neobișnuit de cald. Zăceam în pat, scăldată în sudori și nu-mi găseam locul, în timp ce Zalumma dormea în culcușul ei.
Mi-au revenit în minte cuvintele preotului: Citiți ce vă dau numai noaptea – la noapte, când sunteți singură.
M-am ridicat. Pe întuneric, m-am strecurat cu mișcări bine calculate, grijulii, în ciuda faptului că Zalumma era greu de trezit. Am aprins o lumânare, am deschis încet, încetișor sertarul de lângă patul meu și am recuperat hârtia pe care mi-o dăduse preotul.
296
Mă simțeam ca o proastă, dar mi-era și frică. Am ridicat hârtia în dreptul flăcării.
M-am uitat stăruitor la albul ei și m-am încruntat până când mi-a venit inspirația. Am ținut hârtia mai aproape de sursa căldurii, atât de aproape încât flăcăruia s-a întins spre ea și a început să o afume.
Sub ochii mei literele prindeau contur, transparente, maronii-apoase.
Luată prin surprindere, am căscat gura.
Salutări,
Îmi pare rău că nu am putut să dau răspuns scrisorii pe care mi-aitrimis-o mai înainte. Mâine, la ora a șasea, du-te de una singură și cererăspuns de la Dumnezeu.
De secole întregi, credincioșii împărțiseră ziua în ore dedicate rugăciunii: cele mai obișnuite erau Laudele, în zori de zi, și Vesperele, în fapt de seară. După răsăritul soarelui, venea Tertae, ora a treia a dimineții, iar Sexta, ora a șasea, era la miezul zilei.
Am rămas cu ochii la scris: literele perfect verticale, cu f-urile și l-urile lungi și pline de înflorituri, la n-urile înghesuite, ortografia neglijentă. Nu îl văzusem decât de două ori în viața mea, dar l-am recunoscut pe loc.
Salutări de la Milano, Madonna…
LVII
N-am mai reușit să dorm în noaptea cu pricina. Am stat în pat și am întors biletul pe toate părțile. Du-te să te rogi, scria acolo. De una singură.
Asta însemna că trebuie să ies din palazzo. Numai că erau pe puțin o sută de biserici la Florența. Unde se gândise el că ar trebui să mă duc?
În cele din urmă, am hotărât: Santissima Annunziata, capela familiei noastre, unde mi-ar fi fost ușor să mă duc să mă rog și la ceasul Laudelor și la Sexta fără să trezesc suspiciuni – și unde îl întâlnisem ultima dată pe Diavol.
Dimineața, m-am trezit și nu i-am spus nimic Zalummei, dar ea mi-a simțit neliniștea și m-a întrebat ce mă frământa. Când i-am explicat că
aveam intenția să mă duc să mă rog de una singură s-a bosumflat. Rareori se întâmpla să merg undeva fără ea.
— E ceva în legătură cu scrisoarea, a zis ea. Am tras o spaimă când am auzit-o, până în clipa în care mi-am dat seama că vorbea despre scrisoarea 297
pe care o scăpase tânărul intrus cu apucături diavolești, cea despre care îi povestisem. Știu că vrei să mă ferești de rele, Madonna, dar nu am cum să nu fiu îngrijorată. N-aș vrea să te știu vârâtă în cine știe ce afaceri primejdioase.
— N-aș face niciodată o asemenea prostie, am răspuns eu, dar până și mie cuvintele mi s-au părut nesigure.
