Tata stătea lângă el, cu un aer mohorât.

— O veste minunată! a exclamat Francesco, ridicând vocea ca să se facă auzit peste țăcănitul pe care-l făcea Matteo; era mult prea vesel ca să-l supere un zgomot. Tocmai am prins un spion al familiei Medici!

361

Mi s-a tăiat răsuflarea; mi-am îndreptat spatele și abia am reușit să-mi feresc fața de mânuțele lui Matteo.

— Un spion?

Tata a părut să-mi simtă spaima; și-a tras un scaun și s-a așezat lângă

mine. — Lamberto dell’ Antello. Ai auzit de el: era unul dintre prietenii lui Piero, a zis el încet, aproape de urechea mea. S-a și dus la Roma cu Piero. A fost prins încercând să intre în Florența cu o scrisoare…

Francesco rămăsese zâmbind în fața noastră.

— Da, Lamberto dell’ Antello. A fost capturat ieri și acum l-au luat la întrebări. Pentru Bigi a sosit sfârșitul. Lamberto vorbește, dezvăluie nume. A făcut un pas spre bucătărie. Unde e Agrippina? Vreau mâncare și o vreau repede. În dimineața asta, trebuie să mă duc la Palazzo della Signoria. L-au băgat în închisoarea Bargello.

— Nu crezi că e periculos să ieși? am întrebat doar de dragul aparențelor și nu pentru că mi-aș fi făcut griji pentru Francesco.

— Nu contează – nu pot să lipsesc când e vorba despre o problemă

atât de importantă! S-a făcut nevăzut în bucătărie. Agrippina!

În clipa când a plecat, tata mi-a scrutat chipul cu atenție. Am făcut tot ce am putut ca să par doar vag interesată de vestea despre Lamberto și să

am aerul că mă preocupă plăcerea de a-mi ține în brațe fiul – care nu se oprea o clipă locului. M-am străduit, dar mă tem că tata mi-a citit frica pe chip. Știu că eu am citit-o pe chipul lui.

Odată ce Francesco a terminat de mâncat și a plecat cu trăsura, tata și cu mine l-am luat pe Matteo și ne-am dus să-l lăsăm să alerge, în grădina din spatele palatului. Grădina era plină de verdeață, iar aburul care se ridica din fântâna cu lei plutea răcoros și mângâietor. M-am plimbat cot la cot cu tata și l-am lăsat pe copil să alerge; din când în când, strigam după el să nu dea cu picioarele în merișorul turcesc, să nu se atingă de tufele țepoase ale trandafirilor. Eram încă mânioasă pe tata. Știam că nu mi-ar face niciodată

vreun rău, dar de câte ori mă uitam la el, vedeam figura penitentului. Cu toate astea, îmi făceam griji pentru el.

— Mi-e teamă, am zis eu. Excomunicarea – Francesco are să spună că i-ai înșelat așteptările.

A ridicat ușor din umeri ca să pară degajat.

362

— Nu e cazul să-ți faci griji din pricina mea. Am vorbit cu Fra Girolamo

– și eu, și alții. S-a convins în sfârșit că trebuie să-și ispășească greșeala. Știe că s-a purtat prostește – că nu a reușit să-și țină gura și că vorbește ca un apucat atunci când se află în amvon. Dar are să-și scrie Apologia. Și a trimis de-acum mai multe scrisori private către Sanctitatea Sa, implorând să fie iertat. Alexandru se va îmblânzi.

— Și dacă nu?

Tata s-a uitat la trupul robust al nepoțelului lui.

— Atunci, Florența va fi pusă sub interdicție papală. Nici un oraș

creștin nu va avea voie să facă afaceri cu noi până nu-l predăm pe Savonarola, ca să-și primească pedeapsa. Dar nu se va întâmpla una ca asta.

A vrut să mă ia de mână ca să mă aline.

Mi-am tras mâna fără să vreau. I-am văzut durerea în ochi.

— Ești mânioasă pe mine. Nu-ți fac nici o vină, pentru că știu tot ce am făcut – lucruri cumplite. Mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, deși am renunțat de multă vreme la orice nădejde de a vedea Raiul.

— Nu sunt mânioasă, am răspuns eu. Nu vreau decât un singur lucru: să plecăm din Florența, cu Matteo. Nu mai pot să stau aici. E prea primejdios.

— E adevărat, a recunoscut el cu tristețe. Numai că e cu neputință, în clipa de față. Când l-au descoperit pe Lamberto dell’ Antello, parcă au înnebunit toți priorii. Acum toți s-au făcut piagnoni și toți sunt setoși de sânge. Au închis toate cele nouă porți ale orașului și orice scrisoare este citită. Consiliul celor Opt ia pe toată lumea la întrebări, în căutare de spioni.

Dacă nu i-aș fi de folos lui Francesco, ne-ar lua și pe noi la întrebări. Glasul i s-a frânt: Au de gând să-i distrugă pe Bigi – pe toți cei care i-au privit cu simpatie pe Lorenzo și pe fiii lui. Și vor capul lui Bernardo del Nero.

— Nu, am spus eu în șoaptă.

Bernardo del Nero era unul dintre cetățenii cei mai respectați ai Florenței și fusese multă vreme în un apropiat al lui Lorenzo de Medici. Era un om puternic și luminat de șaptezeci și cinci de ani, văduv și fără copii, care își dedicase viața bunului mers al orașului. Îndeplinise cu onoare funcția de gonfaloniere și era de o cinste ireproșabilă. Se bucura de atâta simpatie încât până și Signoria îi respecta și tolera poziția politică de șef peste Bigi.

— N-au să îndrăznească să-i facă rău! Nici un locuitor n-ar îngădui una ca asta.

Dar mă îngrijora și mai mult soarta Iui Leonardo, care era prins în oraș

ca într-o capcană și nu putea să comunice cu nimeni din afară.

363

Tata clătina din cap.

— O să îngăduie, pentru că n-o să aibă încotro. Apariția lui Lamberto del’ Antello a vârât spaima în sufletul fiecărui piagnone. După revoltele din Piazza del Grano, Signoria dorește cu disperare să înăbușe orice strigăte de palle, palle.

— Dar când Piero a fost alungat, am zis eu, Savonarola a cerut milă

pentru toți prietenii familiei Medici. A cerut ca toți să fie iertați.

Tata și-a aruncat privirea peste grădină, peste poteca pietruită, cu tufe de trandafiri în floare și merișor de-o parte și de alta, peste nepotul lui, care necăjea o gâză. Priveliștea ar fi trebuit să-l umple de veselie; dar el avea aerul unui om bântuit de spaime.

— Acum n-are să mai fie nici pic de milă, a spus el cu convingere, ca unul care știa ceva tainic. Și nici o speranță. Are să fie doar sânge.

Îmi doream să mă duc la Santissima Annunziata și să-l avertizez pe Leonardo că Bernardo del Nero și partida lui politică erau în primejdie, dar Francesco nici nu voia să audă: să plec de acasă ca să mă rog – mai ales că

mă duceam la capela familiei, care se afla peste drum de bolnița Ospedale degli Innocenti, unde erau adăpostiți mulți bolnavi. Și, oricât m-aș fi rățoit, tot nu l-aș fi convins pe Claudio să nesocotească poruncile stăpânului.

Așa că am rămas sechestrată în casă. În toate scrisorile lui Francesco se vorbea despre Bigi ca despre niște dușmani care trebuie ținuți în frâu; acum devenea limpede că trebuiau distruși. Nădăjduiam că Leonardo cunoștea pericolul mai bine decât mine.

Intre timp, m-am furișat singură pe balcon și am scos cuțitul din teacă.

Cel din fața mea nu mai era al treilea bărbat, ucigașul tatălui meu adevărat.

Era Francesco; era cel care scria scrisorile – ucigașul iubitului meu Giuliano.

Noapte de noapte, îmi înfigeam cuțitul. Noapte de noapte, îi omoram pe amândoi și asta îmi aducea puțină mângâiere.