Și-a încrucișat brațele. Spre deosebire de Salai care scria totul, Leonardo mă asculta pur și simplu.

— Atunci așa facem. Mi-am dres glasul; am simțit un val ușor de căldură care-mi inunda obrajii și mi-am dat seama, cu deplin dezgust, că

roșisem. Îmi pare rău, am zis eu cu un zâmbet timid. Nu am dormit bine noaptea trecută și sunt cam obosită. Am să mă străduiesc cât pot.

— Bineînțeles, a zis el, cu ochii pe mine.

Am tras aer în piept cu hotărâre și am început. Primele șase propoziții mi-au venit lesne pe buze. Vedeam cu ochii minții scrisul întunecat, apăsat, exact așa cum apărea pe pagină. Și-apoi, fără să vreau, am început iar: Și acum ești gata să asiști la zădărnicirea efortului meu? Sau ar trebui să te cred nevinovat…

M-am întrerupt, cuprinsă de panică. Știam care era încheierea: și să

pun totul pe seama lui Antonio? Dar nu îndrăzneam să rostesc numele tatei; totuși, eram silită să termin ideea.

— Îmi pare rău, am spus iar, după care am continuat: și să pun totul pe seama prietenului nostru? Din acel moment, ca să dau continuitate scrisorii, am redat toate cuvintele referitoare la tata, dar am avut grijă să înlocuiesc numele lui prin cuvintele prietenul nostru. Și am avut grijă să nu mă

poticnesc când am sărit peste sau te folosești de fiică și nepot.

356

Când am încheiat, m-am uitat spre Leonardo. Nu avea nici o reacție.

Stătea acolo cu ochii la mine; părea foarte stăpânit, doar privirea îi era scrutătoare.

Tăcerea prelungită mi-a dat amețeli. Mi-am lăsat privirea și iarăși am constatat cu groază că roșesc.

În sfârșit, cu voce joasă și fără urmă de reproș, a vorbit.

— Ești un spion mai puțin înzestrat decât am crezut, Lisa. Nu știi să

ascunzi faptul că minți.

— Nu mint, am spus eu, dar n-am putut să-l privesc în ochi.

A suspinat. Avea un ton trist, resemnat.

— Bine. Să o luăm altfel: ascunzi adevărul. Cred că știi cine este

„prietenul nostru”. Poate că ar trebui să te pun să redai iarăși și iarăși o anumită parte a scrisorii… până când mi-o spui așa cum a fost scrisă.

Mi-era ciudă pe mine și mi-era rușine. Îl trădasem pe omul care avea cel mai mult nevoie de încrederea mea.

— V-am spus tot ce trebuie să știți. Nu puteți… credeți că știți totul, dar nu e așa.

A rămas liniștit și abătut:

— Madonna… nu o să-mi spui nici un lucru pe care să nu-l știu deja.

Înțeleg că vrei să-l aperi, dar e prea târziu pentru asta.

Am închis ochii. Când i-am redeschis, am spus:

— Trebuie să-mi promiteți că nimeni n-are să-i facă rău. Că n-are să

pățească nimic. Dacă aș crede că dumneavoastră sau Piero ați fi un pericol la adresa lui, aș…

— Lisa, a spus el. Încerci să protejezi pe cineva care nu e demn de protecția dumitale. S-a răsucit cu fața spre fereastră. Am sperat să nu ajungem niciodată la asta, am sperat că ai să fii cruțată. Acum înțeleg că nu era decât o chestiune de timp.

— Dacă îi faceți rău, n-am să vă mai ajut, i-am zis cu un tremur în voce.

— Salai! a strigat el cu atâta putere încât m-a făcut să tresar, cu gândul că se rățoia la mine. Salai!

Salai a apărut la ușă imediat. Era cu gura până la urechi. Când ne-a văzut, i-a pierit buna dispoziție.

— Stai cu ochii pe ea, i-a poruncit Leonardo și a ieșit din cameră.

După câteva clipe, l-am auzit mișcându-se în încăperea de alături: căuta ceva. Când s-a întors, avea în mână un folio; l-a concediat pe Salai cu o mișcare din cap. După care s-a dus cu mapa spre masa lungă de lângă

peretele cel mai depărtat și a deschis-o. A început să caute printre desene –

357

unele erau în cărbune, altele în cerneală, cele mai multe în cretă delicată

maro-roșcată – până a găsit ce căuta.

Și-a pus degetul pe el, cu un aer hotărât, acuzator.

M-am apropiat și m-am așezat lângă el; m-am uitat în jos la desen.

— Ai avut dreptate, a spus el. Am făcut o schiță imediat după

momentul acela îngrozitor și am păstrat-o foarte multă vreme. Aici este una pe care am făcut-o de curând, la Milano. Mi-am dat seama că s-ar putea să

vină momentul când ar trebui să o vezi.

Era desenul întreg al unui cap de bărbat; gâtul și umerii erau doar sugerate. Fusese surprins în clipa în care se uita peste umăr într-un punct aflat la mare, foarte mare distanță de el. Avea o glugă care-i acoperea părul, urechile și-i umbrea cea mai mare parte a feței. Doar vârful nasului, al bărbiei și o parte din gură erau la vedere.

Buzele îi erau întredeschise și un colț al gurii i se lăsase în jos în clipa în care își întorsese fața; am avut impresia că îl aud suspinând din rărunchi.

Deși ochii se aflau la adăpostul întunecat al capișonului, teroarea, mânia ostoită, părerea de rău care-l cuprinsese – toate se citeau limpede în strălucita redare a buzei de jos, în grimasa ei îngrozită, în încordarea mușchilor gâtului.

L-am privit cu atenție. Simțeam că îl cunosc, deși nu îl mai văzusem în viața mea.

— E penitentul, am spus. Bărbatul pe care l-ai văzut în interiorul Domului.

— Da. Îl recunoști?

Am șovăit și, după o vreme, am răspuns: