Pentru prima oară de la începutul zilei, am avut ochi și pentru Zalumma. Stătea lângă pat, încruntată, și mă urmărea cu atenție să vadă
dacă băutura îmi priește, dacă n-are să-mi facă rău. Era de-a dreptul frumoasă, în acea zi. După atâtea griji pe care și le făcuse cu mine ajunsese să slăbească, drept care pomeții de sub ochii întunecați și migdalați îi împungeau pielea. Părul negru ca cerneala care-i înconjura fața fusese împletit cu măiestrie și greutatea lui era prinsă sub un văl de mătase crem; avea o rochie dintr-o stofa plină de lână maronie, tivită cu panglici aurii.
— Cea spus? m-a întrebat ea, când n-a mai putut să îndure tăcerea mea. — Mi-a făcut un dar. Am făcut un semn cu capul înspre broșa cu granat de pe măsuță. Mi-a dat darul și a zis că probabil mă simt obosită și s-a scuzat.
Ea a rămas cu ochii la broșă.
— E nebun.
— Poate nu se simte bine, am zis eu. Sau poate că și el e obosit după
atâtea pregătiri. Uită-te la pat. S-a îngrijit de tot ce vezi aici, pentru mine.
— Măcar atâta lucru putea și el să facă, a răspuns ea.
Am mai luat o înghițitură de vin și mi-am dat seama că eram lihnită. M-am uitat la farfuria cu stafide de lângă mine și m-am încruntat. Servitorii au presupus că am să fiu ghiftuită după ce benchetuisem toată ziua și lăsaseră
stafidele doar pentru că dulceața lor mergea bine cu un pocal de vin. Nu aveau cum să știe de-acum că mie nu-mi plăceau stafidele.
Zalumma a băgat de seamă.
— Ți-e foame? N-ai mâncat nimic pe ziua de azi.
— Mi-ar plăcea grozav niște pâine cu brânză.
— Mă duc să caut.
Am făcut o pauză.
— Mai adu un pocal – pentru tine. Și orice altceva îți mai poftește inima. Nu vreau să mănânc de una singură.
283
Lui Francesco i s-ar părea că așa ceva nu se face, dar puțin îmi păsa.
Ușurarea pe care o simțeam îmi dădea amețeli și, în pofida oboselii, aveam o dispoziție de sărbătoare. Aveam cel puțin o noapte în care eram scutită de atențiile lui Francesco.
— Ești sigură, Madonna?
Am țâțâit revoltată de o asemenea întrebare și i-am făcut semn cu mâna să plece.
Cât a lipsit, mi-am ținut ochii închiși. Nici nu aveam cuvinte ca să-mi rostesc recunoștința: fusesem lăsată în pace în noaptea nunții, cea de-a doua pentru mine. Nu dorisem să profanez amintirea celei dintâi. Cu voce tare, i-am făcut o promisiune lui Giuliano:
— Am să-i povestesc copilului tău tot ce știu despre tine, despre bunătatea ta și despre bunătatea tatălui tău. Am să-i povestesc despre unchiul tău. Și am să-l învăț tot ce știu despre iubire și bunătate.
Am închis ochii și l-am văzut pe Giuliano îngenunchind pe podeaua capelei, după ce rupsese în două ghirlanda cu flori, și zâmbindu-mi.
Am zâmbit și eu. Și, când Zalumma s-a arătat la ușă cu o tavă pe care o ținea în echilibru, buzele mele erau încă înflorite în zâmbet. Pe tavă adusese trei feluri de brânză și o jumătate dintr-o pâine rotundă. M-am bucurat să
văd că luase și un al doilea pocal.
— Te simți mai bine, a spus ea cu un aer mulțumit. N-am mai văzut niciodată o asemenea bucătărie. Cât pe ce să cred că așteptau o armată
întreagă, astăzi.
În voce i se simțea ceva nerostit.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
Știam că descoperise ea ceva, văzuse ceva. A împins cu grijă lampa și a pus tava jos, pe măsuța de lângă pat.
— Ser Francesco, a zis ea cu un aer nedumerit. Când m-am dus jos la bucătărie, am văzut că afară, la ușa din față, erau lămpi aprinse și se auzeau voci de bărbați.
— Și?
— M-am apropiat de fereastră. N-aveam lumânare, așa că n-au avut cum să mă vadă. Băiatul de la grajduri deschidea poarta. Ser Francesco era călare. Vorbea cu băiatul. Cred că îi spunea când să-l aștepte. Și arunca mereu priviri de jur împrejur ca unul căruia îi era teamă să nu fie văzut.
A plecat, mi-am zis în sinea mea încercând să-mi dau seama ce ar putea să însemne asta. Poate că ar fi trebuit să mă simt îngrijorată, dar eram de-a dreptul fericită să îl știu plecat.
284
— Ei și? Poftim. Am ridicat carafa cu vin. Bea cu mine și mănâncă ceva.
Am scăpat cu bine după prima noapte petrecută aici.
Am mâncat și am băut. Când ne-a ajuns din nou oboseala, m-am ținut de capul Zalummei să se întindă pe pat, lângă mine. Și ea a descoperit, din postura de sclavă, libertatea de a se sta pe patul nu foarte comod al stăpânei; dar nu își dorise una ca asta. Ei i se părea mai mult un semn că și-ar fi luat nasul la purtare și își dădea seama că Isabella și Elena aveau să afle că nu dormise în patul ei, din aripa servitorilor. Totuși, până la urmă a doborât-o somnul.
Am ațipit și eu o vreme. Am visat că eram undeva, dar știam că am greșit casa și am greșit bărbatul; de durere, m-am trezit din vis. M-am ridicat în capul oaselor. Zalumma sforăia ușurel lângă mine, îmbrăcată tot în rochia ei de lână, cu vălul strâmb. De pe urma focului din cămin nu mai rămăsese decât jarul.
