Era în stil clasic roman, zidit din piatră de un cenușiu atât de pal, încât avea 274
o strălucire albă în lumina soarelui. Avea forma unui dreptunghi și părea o construcție puternică și cu adevărat elegantă. Se ridica până la înălțimea a patru caturi și era cu fața spre nord și cu spatele spre căminul familiei noastre. Era prima oară când o vedeam.
Pe când ne apropiam de porți, am auzit un strigăt. Francesco stătea în fața casei, cu palma întinsă înainte și degetele răsfirate, în semn că trebuia să ne oprim lângă el, tatăl lui, adus de spate și trei bărbați de vârstă mijlocie, cu părul negru: frații lui. Toți purtau mantelli de culoare închisă.
Am scos capul pe fereastră să mă uit la drum. O ghirlandă împletită din panglici de satin, alb lucitor și albastru închis, era întinsă pe pietrele pavajului, întinzându-se de la un capăt al străzii la celălalt.
Nu aveai de unde să iei flori în martie.
În timp ce frații lui scoteau strigăte de bucurie și făcea glume cu două
înțelesuri, Francesco – cu un zâmbet sfios – s-a dus și a tras de o panglică.
Ghirlanda s-a desfăcut brusc chiar la mijloc și, pe când bărbații din jur aplaudau, el s-a grăbit să îndepărteze cele două jumătăți atât cât să lase loc trăsurii să treacă.
A făcut totul cu pricepere; la urma urmelor, eu eram cea de-a treia soție. Prima murise dând naștere unui copil, cea de-a doua se îmbolnăvise de fierbințeală. Înțelegeam prea bine de ce se arătaseră nerăbdătoare să se vadă pe lumea cealaltă.
Poarta de fier s-a deschis larg. Și pe ea au ieșit călare Francesco și frații lui, urmați de două căruțe în care se afla restul familiei. Alaiul meu nupțial a pornit-o spre est, ca și cele ale soțiilor de dinainte: spre cupola din cărămidă
portocalie care se profila pe cer în întreaga ei vastitate – Santa Maria del Fiore. M-am aplecat din nou pe fereastra deschisă, recunoscătoare pentru aerul curat, care se răcorea simțitor cu fiecare clipă. Cerul se încărcase de nori grei, aducători de ploaie.
Tata a repetat vechea zicală:
— O mireasă cu rochia udă e o mireasă fericită. Ploaia în ziua nunții e aducătoare de noroc, cum ar veni.
În cele din urmă, am ajuns în marea Piață a Domului și ne-am oprit.
Am așteptat o vreme dându-le răgaz lui Francesco și celor din familia lui să
intre înaintea noastră în Baptisteriu, care fusese zidit pe pământul unde se înălțase cândva un templu antic închinat zeului Marte. Aici era locul unde orice bun florentin se boteza, în pruncie, și se cununa, la vremea potrivită.
În timp ce viitorul meu soț și oaspeții se așezau pe locurile lor, am așteptat mult și bine, luptându-mă cu grețurile. Chiar în clipa în care eram 275
sigură că nu mai era mult și îmi venea rău, s-a dat semnalul și am fost silită
să îmi țin firea și să fiu gata de ceremonie. Zalumma mi-a ridicat trena și am coborât. Tata, bântuit de neliniște, m-a luat de braț cu duioșie.
Braț la braț cu el, am trecut dincolo de uimitoarele uși făcute de Ghiberti. Trăisem în acest oraș de când mă știam, dar nu pătrunsesem decât o singură dată în interiorul acelui octogon de piatră. Am pășit peste podelele de marmură ornate cu spirale și siluete de grifoni, am văzut pereții aurii și mi-am ridicat privirile spre cupola îmbrăcată în foiță de aur.
Preotul și Francesco mă așteptau în fața altarului din marmură albă –
cu un aer demn, respectuos, tandru.
Drumul până la ei a fost un șir de senzații neclare: trena lungă de catifea care se întindea în spatele meu, scânteierea diamantelor, albastrul mânecii, albul sclipitor al mătăsii subțiri ca pânza de păianjen. Jocul de ape al mozaicului cu chipul lui Christos, în nuanțe de albastru și roșu sau de galben șofraniu la scena Judecății de Apoi, unde erau înfățișați păcătoșii perpelindu-se în iad, chinuiți de diavoli.
Tata s-a ținut strâns de mine – cât a putut de strâns – până când a venit momentul să mă dea. Când m-a lăsat în grija lui Francesco și s-a tras înapoi, a plâns.
A urmat o slujbă care părea să nu se mai termine. M-am poticnit la multe rugăciuni pe care le știam din copilărie, am ascultat predica preotului fără să înțeleg nici un cuvânt. Cu cât stăteam mai mult în picioare, cu atât mi-era mai teamă să nu leșin. De câte ori îngenuncheam, eram încredințată că
n-am să mai fiu în stare să mă ridic.
— Vrei? a întrebat preotul în cele din urmă.
Francesco mirosea a rozmarin. M-am uitat spre el, am văzut aerul amăgitor al unui om care voia să pară blând și prin el mi-am văzut viitorul nefericit. Mi-am văzut copilul venind pe lume, l-am văzut pe tata îmbătrânind. Am văzut amintirea lui Giuliano pălind ca o șoaptă în vânt.
— Da, am spus.
Glasul meu m-a surprins și pe mine, atât era de puternic, atât era de neșovăitor. Da, până la moartea tatei. Până la moartea tatei și până când am să reușesc să-mi iau copilul și să ne facem scăpați.
De undeva a apărut un inel – un alt cerculeț subțire și simplu de aur –
care a prins a străluci în lumina lumânărilor. Doar că de data aceasta era prea strâmt, dar Francesco mi l-a îndesat pe deget cu forța, ca să-l facă să
intre. Nu mi-am îngăduit nici măcar să mă strâmb de durere.
276
Sărutul lui Francesco a fost sfios. Au urmat alte sărutări, multe sărutări și multe chipuri și multe cuvinte abia murmurate.
Braț la braț cu soțul meu, am ieșit afară în piață și am tras aer în piept.
După-amiaza era cenușie; în aer plutea ceața. Mi s-a aninat de față, moale ca aburul care se ridică deasupra apei; doar că era rece la atingere.
LIV
Când totul s-a încheiat, alaiul s-a întors la noua mea casă. De data aceasta, trăsura noastră a intrat huruind pe porțile mari de fier negru și a pătruns pe o alee circulară pavată de curând, care ne-a purtat pe lângă un șir dens de lauri tineri. Ușile de la intrare, făcute din lemn scuipat cu motive sofisticate, erau atât de înalte cum nu mai văzusem. La est, se vedea o loggia mare, cu un aer oficial, unde, când vremea se arăta mai blândă, erau întâmpinați oaspeții.
Trăsura s-a oprit și Francesco m-a ajutat să cobor, în timp ce Zalumma și-a bătut capul cu trena lungă pe care o târâm după mine. Ghemuiți pe niște piedestale înalte, doi lei de piatră maiestuoși păzeau intrarea. Am pășit printre ei și ușile s-au deschis în fața noastră de parcă ar fi fost vrăjite.
