Acum, străzile erau din nou mohorâte și nu se auzea nici un sunet –

totul din pricina urii pe care o nutrea profetul.

Zalumma și bucătăreasa tăceau. Agrippina era o femeie cu părul sur, născută într-o familie de țărani, era bondoacă, avea oase mari, fața lată și dinți puțini. Avea ochi căprui, iar unul dintre ei era pâclos și nu vedea deloc.

Ochiul bun era ațintit asupra ferestruicii; se vedea că și ea, ca și mine, era însetată după o schimbare de peisaj.

Ne înțeleseserăm că era bine să ne rugăm mai târziu și să cumpărăm mâncare mai întâi, înainte să se împuțineze rezervele. Drept care trăsura a trecut huruind pe lângă Dom, spre sud, către meterezele ascuțite ca niște dinți puternici ale turnului de la Palatul Signoriei. Piazza del Grano, un pătrat de dimensiuni modeste, se afla în spatele palatului, pe latura de est.

Lăzi mari pline cu grâu și orz erau proptite de zidul din spate al palatului, dincolo de niște garduri solide de lemn; în fața lor se vedeau tarabele și cântarele. Și mai în față era o poartă joasă, care rămânea încuiată până în clipa când se porneau afacerile.

338

Claudio a oprit trăsura într-o margine a pieței; nu aveam cum să

mergem mai departe. Mă așteptasem să văd lume multă, dar nu chiar atâta câtă mi se înfățișa în fața ochilor: piața era înțesată de oameni. Erau atât de mulți încât nu aveai loc să arunci un ac. Sute de țărani cu capete descoperite, chipuri cu dâre de murdărie și mâini înnegrite, cu bucăți de lână înfășurate pe umeri strigau cerând îndurare, cerând un pumn de grăunțe de pomană.

Pe lângă ei, dar trăgându-se înapoi cât puteau, erau femei din nobilime, îmbrăcate în blănuri și catifele, care nu avuseseră încredere în slugi să le trimită după mâncare și servitori cu fețe neîndurătoare, care se împingeau cu umerii încercând să treacă de săraci. Numai că și aceștia se arătau la fel de hotărâți.

Mi-am scos capul pe ferestruica trăsurii. Din locul înalt pe care stăteam, vedeam mai mulți bărbați stând cu capetele apropiate și ținând sfat în spatele porții care continua să rămână închisă. Simțiseră încordarea mulțimii, așa cum o simțiseră și caii noștri, care s-au pornit să frământe pământul cu copitele. Nici unul dintre noi nu se așteptase să găsească

asemenea puhoi de oameni așa devreme.

Claudio s-a dat jos de pe locul vizitiului și a pus mâna pe portiera trăsurii, dar nu a deschis-o. Era posomorât.

— Poate că ar trebui să mă duc eu, a zis el. Agrippina e scundă; n-are cum să se lupte să ajungă până în dreptul porții.

Ea a pufnit și s-a uitat la el de sus, cu singurul ei ochi bun.

— Am avut grijă să hrănesc familia vreme de patruzeci de ani. Nici o gloată nu e în stare să mă oprească.

Claudio a rămas cu privirea la mine.

— Vă duceți amândoi, am spus eu. Așa aveți mai mulți sorți de izbândă.

Zalumma și cu mine vă așteptăm în trăsură.

Claudio a dat scurt din cap și a deschis portiera să coboare Agrippina.

Bucătăreasa s-a dat jos cu o oarecare greutate. Îi ajungea lui Claudio până la brâu, dar s-a răsucit și s-a îndreptat alături de el spre mulțime; el și-a lăsat mâna pe mânerul cuțitului cu lamă lungă.

M-am uitat după ei cum dispăreau în înghesuială – până când a apărut brusc o față în dreptul ferestrei și m-a făcut să tresar.

Femeia de la fereastră era tânără, cam de o seamă cu mine; părul ei era spălăcit, ochii albaștri îi ieșeau din orbite. Obrajii trași aveau dâre de funingine. Un copilaș tăcut îi atârna la piept, legat într-o eșarfă.

339

— Fie-vă milă, Madonna, a zis ea cu un accent greoi, țărănesc. Fie-vă

milă, pentru numele lui Dumnezeu! Dați-mi un ban, ceva de mâncare pentru copilașul meu…!

Zalumma și-a luat un aer neînduplecat.

— Pleacă de aici! Pleacă de lângă trăsura noastră!

Ochii tiviți cu roșu ai cerșetoarei lăcrimau și nasul îi curgea din cauza frigului.

— Dumnezeu v-a trimis aici în calea mea, Madonna! Pentru numele lui Isus Christos…

Dacă n-ar fi fost copilașul la mijloc, aș fi fost mai prudentă. Dar așa, am bâjbâit după punga de la brâu. Am scos un ban. Am vrut mai întâi să i-l pun în palma murdară și goală, dar gândul la Matteo și la ciumă m-a făcut să-l arunc înspre ea.

S-a căznit să-l prindă cu degetele ei înghețate, stângace; banul a căzut chiar în dreptul ferestrei și femeia a îngenuncheat în căutarea lui. Nu era singura. Un alt țăran din apropiere văzuse totul și s-a aruncat asupra ei. Ea s-a pornit să chirăie și curând zarva i-a atras pe mai mulți.

— Plecați de aici! a strigat Zalumma. Lăsați-ne în pace!

Dar ei continuau să vină spre noi, bărbați și băiețandri. Unul dintre ei a început să o lovească pe cerșetoarea cea tânără și ea s-a pornit să urle, după

care a căzut la pământ, într-o tăcere prevestitoare de rele.

— A avut un ban – trebuie să fie mai mulți! a zis cineva.

Caii noștri au nechezat și au făcut un salt în față; trăsura s-a zgâlțâit și a început să se legene.

— Moarte bogătașilor! a zbierat un bărbat. Ne iau mâncarea și ne lasă

fără nimic!

La fereastra trăsurii s-au arătat chipuri murdare; brațe ciudate s-au întins spre noi, au început să ne tragă de haine. Cineva a deschis portiera.

Zalumma, care era lângă mine, și-a băgat mâna în corsaj și a scos un cuțit subțire, cu lamă dublă. Lama cuțitului a trecut fulgerător peste brațele care ne loveau la întâmplare. Un bărbat a scheunat și s-a pornit pe înjurat.

Și atunci, dinspre mulțime s-au ridicat strigăte tunătoare, urmate de pârâitul puternic al lemnului spulberat spintecat și de un uruit care suna de parcă ar fi anunțat venirea unui cutremur. Cerșetorii care luaseră trăsura cu asalt s-au întors. Într-o clipită au pornit-o și ei la goană spre locul de unde venea zarva, lăsându-ne în plata Domnului.

M-am agățat de marginea portierei deschise și m-am uitat cu atenție.

340

Mulțimea dărâmase poarta încuiată și se năpustea spre tarabe. Cum mă uitam la ei, tocmai atacau gardul care proteja lăzile cu grâne și îl rupeau cu furie. Doi bărbați – unul din ei, era de fapt un băiețandru – s-au cățărat în grabă pe marginea unor lăzi și au început să împrăștie pumni de grâne spre oamenii disperați.

Mâini fără număr s-au înălțat cu pumnii căuș spre cer, încercând să

prindă cât mai mult din ploaia întăritoare. În mijlocul nebuniei, se auzeau țipete – cei mai iuți și mai puternici îi călcau în picioare pe cei înceți și neputincioși.

Și, în timp ce bărbații care se cocoțaseră pe grâne râdeau și, în ropot ca de ploaie, aruncau boabele spre marea de fețe rebegite de frig de dedesubt, am auzit o litanie ritmică și joasă, care a prins apoi forță și a început să sune tot mai tare, răspândindu-se cu iuțeala focului în rândurile mulțimii:

— Palle, palle, palle…!

Am prins-o de braț pe Zalumma și am strâns tare; am început să