267
— Nu e nevoie să-i faci pe plac, a zis Ser Massimo cu un aer supărat și ar fi continuat să zică, dar fiul lui a ridicat un deget și l-a oprit.
— Nu e nevoie, dar am s-o fac, a spus Francesco. Speram cândva la o mireasă modestă, cu un chip drăguț. Dar n-am îndrăznit niciodată să sper că
am să câștig o soție care să fie și modestă, și strălucitor de frumoasă. Orice femeie atât de încântătoare trebuie să se simtă și mai încântătoare în rochia de mireasă. Îi datorez acest lucru.
Mi-am lăsat ochii în jos și m-am uitat la masă; poate că alții au socotit că am reacționar ca o mironosiță.
— Un discurs de toată frumusețea, a spus Caterina. Abia mai târziu am simțit zeflemeaua din vocea ei.
— Ce norocoasă ești, Lisa! a exclamat Giovanna Maria, aruncând o privire cu înțeles către soțul ei, Lauro. Norocoasă că ai găsit un bărbat care te măgulește, care ține cont de părerile tale.
Seara era un chin, dar până la urmă s-a încheiat și la masă au mai rămas doar tata și Francesco. Pe masă rămăseseră acum doar pocalele noastre și un candelabru. Clipa când trebuia să încep să-mi țes urzeala de minciuni se apropia cu repeziciune. Mi-am ridicat pocalul la buze, după care l-am pus la loc repede când am văzut cât de tare îmi tremurau mâinile.
Tata și Francesco vorbeau cu voce scăzută, aplecându-se în față fiecare pe partea lui, ca să nu mă simt prinsă la mijloc. Francesco stătea cu schița rochiei întinsă în fața lui și arăta spre fustă.
— Nu trebuie să fie o țesătură prea groasă, cred eu, a zis el. Cam toată
lumea optase pentru catifea în cazul fustei – dar, chibzuind mai bine, Francesco se gândise că alegerea fusese influențată de faptul că noaptea aceea de decembrie era deosebit de friguroasă. În iunie se face cald, Lisa. Ce crezi? Chiar și în urechile mele glasul mi-a sunat uimitor de stăpânit.
— Cred că tata este obosit și ar trebui să se retragă, am zis eu.
— Lisa, a făcut tata cu reproș. Ser Francesco n-a terminat discuția despre rochie. Și e îndreptățit să-și savureze vinul.
— Desigur. El ar trebui să-și savureze vinul, iar dumneata ar trebui să
te retragi.
Francesco s-a întors către mine și a ridicat o sprânceană.
Tata a clipit repede, de câteva ori, și a tras încet aer în piept. M-a studiat preț de o clipă.
— Ce e drept… sunt obosit, a zis el, în cele din urmă.
268
Nu că nu-i puteai da crezare. Stătea cu mâinile încrucișate pe masă și umerii îl ajutau să se susțină; simțeai că altfel s-ar fi aplecat în față, sub o povară care nu se vedea cu ochiul liber. Flăcările din cămin trimiteau sclipiri pe firele aurii ale părului, dar de-acum aurul se amestecase cu argintul.
Privirea lui ascundea multe taine; pe una dintre ele o știam.
S-a ridicat și a pus o mână pe umărul lui Francesco.
— Domnul fie cu tine.
A rostit vorbele aproape ca și cum l-ar fi avertizat. După care s-a aplecat și m-a sărutat pe obraz, cu un aer mâhnit. Mi-am încleștat degetele pe piciorul pocalului și am ascultat pașii care se îndepărtau de încăpere, traversau holul cel mare și o luau în sus, pe scări.
Nici nu se stinsese bine sunetul lor când l-am auzit pe Francesco spunând:
— Am adus un dar pentru dumneata. Și-a vârât mâna sub mormanul de țesături și a scos la iveală un pătrat micuț de satin roșu, legat cu o panglică. Ți-ar plăcea să-l vezi?
Am dat din cap. M-am așteptat să mi-l dea mie, să mă lase să-l desfac eu, dar nu: el a tras de panglică și, din luciul satinului, a ieșit la vedere ceva strălucitor.
Ochii lui Francesco luceau și ei; lumina din ei era ciudată. A ridicat mâna în care ținea darul și a așezat-o în dreptul lumânărilor: era un pandantiv cu smarald. Lanțul aluneca pe degetele mâinii lui, în timp ce piatra se rotea încet, iar aurul în care era montată arunca scântei. Ochii lui Francesco erau încordați, buzele i se desfăcuseră.
— Erai atât de dornică să-l vezi pe tatăl dumitale plecat. Aveai vreun motiv pentru care voiai să rămâi singură cu mine?
— Poate că aveam.
Vorbeam foarte încet. Poate că lui i s-o fi părut că o făceam anume – un glas scăzut este mai atrăgător –, dar altul era motivul: dacă aș fi vorbit mai tare, mi s-ar fi auzit tremurul din voce. Am îndrăznit chiar să zâmbesc ușor.
— Ai fost vreodată cu el? m-a întrebat Francesco. Și m-a străpuns cu privirea: Tatăl dumitale spune că ai stat acolo mai puțin de o zi.
Mi-am coborât ochii spre pocalul din mâna mea și am clătinat din cap.
Prima minciună.
Răspunsul meu i-a fost pe plac și l-a stârnit.
— Uită-te la mine, a zis el și s-a pornit să joace bijuteria în fața ochilor mei. Îl vrei?
— Ce anume?
269
— Colierul. S-a aplecat spre mine, îi simțeam respirația pe față. Glasul i s-a oțelit și a căpătat mlădieri periculoase: Spune-mi că îl vrei.
Am îngăimat uimită:
