Sunt sigur că îți seamănă.

Mi-am adus aminte de Matteo și m-am îndulcit pe loc.

— Crește văzând cu ochii. Acum merge în patru labe, am zis mândră

foc. Uneori se mișcă atât de repede că nu mă pot ține după el. Și seamănă cu mine. Ochi negri, gene lungi și buzele pline ale bunicii lui… Când mă uit la el, îl văd pe tatăl lui, firește… are părul moale și cârlionțat exact ca al lui.

Și-a ridicat privirea de la șevalet și pe buze i-a trecut o părere de zâmbet.

— Și dumneavoastră? am întrebat pe neașteptate.

— Și eu ce?

— Când vă uitați la mine, îl vedeți pe tatăl meu? Pe tatăl meu adevărat?.

321

I s-a întunecat chipul. În cele din urmă, a răspuns:

— Îl văd, dar mai ales o văd pe mama dumitale. Citesc aceeași tristețe pe care am văzut-o pe fața ei, când…

— Când? Ați văzut-o vreodată și altundeva decât la palatul Medici?

A clipit. Și-a plecat ochii. Când a răspuns, s-a uitat la portret, nu la mine. — Am văzut-o la ceva vreme după moartea lui. La Santo Spirito.

— Ce căutați de partea cealaltă a râului Arno?

A ridicat din umeri.

— Aveam comenzi în tot orașul, venite de la multe biserici. Mă duceam să vorbesc cu priorul dominican despre o piesă de altar pentru o capelă…

— Se ruga? Era în timpul slujbei?

— Slujba se încheiase și pleca. Nu era cu soțul ei, o însoțea o cameristă…

— Zalumma.

— O femeie cu un păr uluitor. Îmi doream mult să o pot desena… Da, camerista era cu ea. Mama ta era însărcinată.

— Cum arăta?

— Era frumoasă. Și nefericită, a spus el încetișor. Nefericită și totuși, cumva, însuflețită de speranță. I-ai dat o rațiune de a fi și așa a putut trăi mai departe, cred eu.

Mi-am întors fața către fereastra acoperită cu hârtie și lumina galben-cenușie.

— Îmi pare rău, a zis Leonardo, ridicându-și iar ochii spre mine. Nu am vrut să te întristez.

Am ridicat din umeri, tot cu ochii la fereastră.

— Nu pot să nu mă întreb dacă i-a dat voie să se ducă la înmormântarea lui Giuliano.

— N-a avut cum s-o oprească, a spus el și glasul i-a sunat deodată atât de aprins, încât am întors capul și l-am privit.

— Ați văzut-o acolo?

— Da.

Obrajii i s-au împurpurat. M-am gândit la cum trebuie să fi fost ei doi acolo – doi oameni îndrăgostiți de același bărbat – și m-am întrebat dacă

mama știuse, dacă vorbiseră vreodată deschis despre asta. Am deschis gura să mai pun o întrebare, dar Leonardo a lăsat pensula din mână și a pus-o grijuliu într-un vas cu ulei; după care a plecat din dreptul șevaletului.

322

— A trecut aproape un ceas. Nu mai poți zăbovi. Am să mă întorc la Milano și am să stau acolo un timp, Madonna. Am obligații față de patronul meu, Ducele. Mi-a comandat să pictez Cina cea de Taină pentru un refectoriu.

— Plecați?

N-am putut să-mi ascund dezamăgirea. M-am ridicat. Mantia neagră și umedă a lui Salai mi-a alunecat de pe umeri pe scaun.

— Am să întorc, fără doar și poate, dar nu pot să spun când. Între timp, Salai rămâne aici. Vei continua ca și până acum, doar că ai să-i spui lui conținutul oricărei scrisori pe care o descoperi. Și el are să mi-l transmită

mie.

— Dar… dacă vine Piero? Ce să fac atunci?

A zâmbit cu bunătate.

— Dacă vine Piero, nu ai de ce să-ți faci griji. Și dumneata, și copilul veți avea parte de siguranță deplină. Cât lipsesc… s-ar putea să afli multe lucruri care să te tulbure sau chiar să te scoată din minți. Te rog să înțelegi că sunt dedesubturi pe care nu ți le dezvălui pentru că ar spori primejdia în care te afli… și în care se află și cei pe care îi iubești din tot sufletul.

— Dacă urmează să vă întoarceți la Milano, am zis eu, și poate că nu o să ne mai vedem multă vreme… trebuie să vă rog să-mi dați răspunsul la scrisoarea pe care v-am trimis-o mai demult.

Știa la ce mă gândesc, dar nu se arăta deloc dornic să răspundă.

— Asasinul de la Santa Maria del Fiore, din ziua când a murit Giuliano, am continuat eu. Primul care l-a atacat și care a scăpat. Giuliano, soțul meu, el mi-a povestit. Mi-a spus că dumneavoastră i-ați povestit lui Lorenzo despre acel bărbat. Că ați fost în catedrală când celălalt Giuliano a fost asasinat.

— Purta o robă de penitent, a spus Leonardo scurt. Cu glugă. N-am avut cum să-i văd fața prea bine.

— Dar trebuie să fi zărit o parte din ea. Giuliano al meu mi-a spus că lați văzut. Că unchiul lui și-a dat sufletul în brațele dumneavoastră.

— Am… văzut doar ceva din ea. Numai că toate s-au întâmplat acum mai bine de cincisprezece ani și nu l-am văzut decât preț de o clipă. Nu te poți aștepta să-mi amintesc.

— Ba da, am zis eu. V-ați adus aminte chipul meu după ce-l îl văzuserăți doar o dată la Palatul Medici. L-ați schițat doar din amintire. Și mi-ați explicat cum să faci ca să ții minte chipul cuiva. Sunt sigură că ați folosit aceeași tehnică și ca să vi-l amintiți și pe al bărbatului. Aveți mereu la 323

îndemână hârtie. Nu-mi vine să cred că n-ați făcut nici o schiță a acelui chip

– sau măcar a părții pe care ați văzut-o.

Pe coridor s-au auzit pași. M-am întors și l-am văzut pe Salai în prag.