Două zile mai târziu, Zalumma m-a înfofolit bine ca să mă apere de frig.
Cu permisiunea tatei, ea și cu mine am luat trăsura și ne-am dus la cimitirul de la Santo Spirito. Dacă m-aș fi ținut bine pe picioare, am fi putut merge pe jos.
Vizitiul ne-a așteptat în nartex, în vreme ce noi, femeile ne-am dus afară în cimitir. Aerul rece îmi înțepa nările și ochii: îmi dădeau lacrimile.
Vârful nasului Zalummei era roșu. Ne-am ridicat gluga de la capă – aveam cape noi, un alt dar făcut de Ser Francesco.
Iarba uscată și frunzele erau înghețate și se sfărâmau sub picioarele noastre în timp ce ne îndreptam spre locul în care era îngropată mama.
Mama zăcea într-o criptă de marmură albă și roz care arunca străluciri de perlă în locurile unde răzbătea câte o rază palidă de soare. În virtutea dorințelor tatei, placa ei comemorativă era de o mare simplitate în comparație cu mai toate cele din jur: împodobită cu doi heruvimi cu plete cârlionțate. Unul stătea pe lespede, cu fața și un braț ridicate spre cer, de parcă ar fi contemplat raiul unde se afla ea. Celălalt se uita cu gravitate la 260
privitor, cu degetul arătător al mânuței lui bucălate îndreptat spre numele ei:
ANNA LUCREZIA DI PAOLO STROZZI
Dacă vremea n-ar fi fost dușmănoasă, cred că m-aș fi așezat acolo lângă ea, pe jos, și prezența ei mi-ar fi adus alinare și pace. Dar am rămas în picioare – nici pe ele nu eram prea sigură – și am zis în sinea mea: Mamă, să
știi că eu o să am un copil. Mi-am așezat mâna înmănușată pe lespede; ardea ca gheața și m-am gândi cât de reci trebuie să-i fie oasele.
— Acum trei ani, am spus apoi cu voce tare. Acum trei ani, tot în ziua asta, m-a dus la Dom. Și atunci a fost frig, doar că frigul nu mă supăra atât de tare.
— E ziua ta de naștere, a zis Zalumma. Părea gata să plângă. Voia să
facă ceva pentru dumneata în ziua cu pricina.
Durerea o făcea uitucă, mi-am zis eu. Am țâțâit ușor din limbă și mi-am luat un aer mai sprințar. Zalumma plângea foarte rar și nu puteam îndura să
o văd cu lacrimi în ochi.
— Ce prostie. Unde ți-e mintea? Știi bine că ziua mea de naștere e în iunie. Într-o zi de 15, ca astăzi.
Zalumma și-a lăsat capul în jos.
— Mama dumitale încerca mereu să facă ceva în acea zi. Ceva care să
nu bată la ochi, dar eu știam, bineînțeles.
M-am întors spre ea. Știa ce spune. Se uita înainte, cu ochii pe mormântul mamei; nu avea puterea să-mi înfrunte privirea.
— Cu neputință, am zis eu încet. Toată lumea știe că ziua mea de naștere e în iunie.
— Te-ai născut la moșia de la țară a bunicii dumitale. Tatăl dumitale a trimis-o acolo pe Madonna Lucrezia când sarcina a început să se vadă. Și a rămas acolo vreme de aproape un an după nașterea dumitale. (Chipul Zalummei se înroșise. Ea, care se arătase de când o știam încrezătoare, vorbea acum sfioasă, poticnindu-se la fiecare două vorbe.) Așa au căzut ei la învoială, ea și tatăl dumitale. Iar ea m-a pus să jur că n-am să spun nimănui.
Dacă ar fi fost vorba doar despre el…
Trăsăturile ei armonioase s-au schimonosit de ură. Uitasem cu totul de frig. — Ce spui acolo nu are nici o noimă, Zalumma. Nici o noimă. De ce crezi că atâta lume…
261
— Tatăl dumitale a mai avut o soție înainte, a spus ea în grabă. O
femeie foarte tânără. Au fost căsătoriți vreme de patru ani, după care ea a murit de fierbințeală. Dar n-a adus pe lume nici un copil. Lumea a dat vina pe ea, bineînțeles. Bărbatul nu este niciodată pus la îndoială. După care el s-a căsătorit cu mama dumitale. Au trecut trei ani și, din nou, nici un copil.
Până când… Zalumma s-a răsucit spre mine și-acum era așa cum o știam, iar în ochi i se citea exasperarea. Doamne, copilă dragă! Uită-te în oglindă! Nu aduci nici un pic cu Antonio! Toată lumea vede foarte bine…
— Ce vede toată lumea? Mă simțeam ca ultima proastă, pentru că nu voiam să înțeleg ce-mi spunea – dar bănuiesc că înțelesesem totul de la bun început. Eram în pragul lacrimilor: Știu că nu semăn deloc cu tata, dar… ce vede lumea foarte bine?
Și-a pus mâinile pe umerii mei, ca să mă aline, de parcă abia acum își dădea seama că ceea ce îmi spunea avea darul să mă îndurereze.
— Te rog să mă ierți, Madonna. Te rog să mă ierți. Mama ta La iubit pe Giuliano de Medici.
— Giuliano… am început eu, după care m-am oprit. Eram pe punctul să
spun că Zalumma era nebună, că Giuliano – Giuliano al meu – nu o întâlnise niciodată pe mama, așa că era curată nebunie să spui că îl iubea.
Numai că mi-a revenit în minte un anumit moment când eram în curtea palatului lui Lorenzo, alături de Leonardo, și artistul îmi ceruse să-i pozez în fața statuii lui Giuliano, cu aerul ei ciudat de familiar.
Mi-am amintit privirea pricepută, bine antrenată a lui Leonardo și cu câtă fidelitate îmi reprodusese chipul în schiță, deși nu mă întâlnise decât o dată. Mi-am amintit și de Lorenzo, care stătea în dreptul ferestrei și se uita lung la noi. Și am înțeles că era cu ochii la artist și aștepta un semn din partea lui.
Mama trebuie să fi știut de la bun început că eram copilul lui Giuliano.
Tata, în gelozia lui, a ascuns-o de ochii lumii cu câteva luni bune înainte să
mă nasc și a continuat să o țină departe mult timp după. Tot din cauza geloziei o și lovise, când ea îi mărturisise că e însărcinată.
Au fost zvonuri despre aventura lor, firește. Când Giuliano a murit, mama și Antonio au căzut de acord să pună la cale o poveste, pentru ca tata să nu ajungă de rușine: urma să mă nască în taină, la casa de la țară a mamei ei, și să se întoarcă cu mine la Florența când aș fi ajuns la vârsta la care minciuna să nu bată la ochi.
262
