— Depinde în întregime de dumneata.
Am dat drumul zăbrelelor și am făcut un pas înapoi. M-am uitat lung la el până când tăcerea prelungită La silit să vorbească.
Era un om rece. Doar un om rece ar fi putut să spună ce a spus el fără
să roșească.
— Sunt văduv, a zis el. A trecut prea mult timp de când am rămas fără
soție. Am așteptat ca Dumnezeu să mă îndrume spre femeia potrivită, o femeie de caracter, o femeie care să vină dintr-o familie bună. Să fie tânără, puternică și să-mi poată aduce pe lume fii.
Am făcut ochii mari, îngrozită. El nu dădea nici un semn de stânjeneală.
— Te urmăresc de mai multă vreme. De fapt, ori de câte ai venit să-l asculți pe Fra Girolamo. Ești foarte frumoasă, cred că știi. Uneori, aruncai o privire peste umăr și mă gândeam că poate te uitai în direcția mea, poate te uitai la mine, știind că sunt acolo. Pentru că n-aveai cum să nu mă observi.
Știu că ești o femeie capabilă de pasiune, Madonna. Scrisorile către cel pe care-l considerai viitorul dumitale soț sunt la mine. Nimeni dintre cei care au legătură cu Signoria nu știe nimic despre ele, deocamdată. Și am aranjat lucrurile în așa fel încât tânăra care a fost cu dumneata în celulă să păstreze 252
tăcerea. Nimeni nu trebuie să știe că dumneata ai avut ceva de-a face cu familia Medici. Pot să distrug scrisorile. Pot să vă feresc, pe dumneata și pe tatăl dumitale, de orice urmări.
A făcut o pauză, de parcă s-ar fi așteptat la un îndemn să continue, dar eu amuțisem. Atunci am văzut la el primele semne de emoție autentică: s-a uitat în jos către botforii pe care-i avea în picioare și obrajii i s-au colorat ușor. S-a foit nervos și botforii s-au târșâit de piatră.
După care și-a recâștigat stăpânirea de sine și s-a uitat drept la mine.
— Vreau să mă căsătoresc cu dumneata. Am anumite sentimente față
de dumneata și speram…
— Nu pot, l-am întrerupt eu. Eram sigură că înțelege de ce.
Chipul i s-a înăsprit.
— Ar fi păcat ca tatăl dumitale să treacă prin alte suferințe. Sau să
moară.
Dacă n-ar fi fost zăbrelele care ne despărțeau, m-aș fi aruncat asupra lui ca un bărbat și l-aș fi înhățat de gât.
— Aș face orice ca să-l salvez pe tata! Dar nu pot să mă căsătoresc cu dumneata. Sunt căsătorită cu Giuliano de Medici.
A pufnit încet; avea o privire nemiloasă.
— Giuliano de Medici, a zis el nepăsător, este mort. A fost aruncat de pe cal când trecea peste Ponte Santa Trinita și s-a înecat în Arno.
L
Mi-a fost limpede că după mine se dusese Giuliano. Pesemne că lăsase în urmă mulțimea din Piața Signoriei și se îndreptase spre reședința Medici.
Poate că Piero plecase de-acum sau poate că nu – dar Giuliano trebuie să-și fi spus cumva că eu mă întorsesem la casa tatălui meu.
Ser Francesco mi-a spus că un om care patrula în zonă i-a pescuit trupul din râu. Îl dusese imediat la priori, care l-au recunoscut și l-au îngropat undeva în afara zidurilor cetății înainte ca cineva să-și pună în gând să-l profaneze. Locul de îngropăciune era secret. Nici măcar membrii Signoriei nu-l pomeneau între ei, ca nu cumva să se pornească o vânătoare pe urmele rămășițelor și de aici noi răzmerițe.
N-aș putea să vă spun ce am făcut atunci. N-aș putea să vă spun pentru că nu-mi aduc aminte. Se spune că Dumnezeu, în nemărginita lui înțelepciune, le ajută pe mame să uite durerile facerii ca să nu le fie teamă să
253
mai aducă pe lume alți copii. Poate că așa a făcut și cu mine, ca să nu-mi fie teamă de o nouă iubire.
Singurul lucru pe care mi-l amintesc de atunci este clipa când l-am reîntâlnit pe tata. Era pe înserat și o perdea ușoară de fum arunca și mai mult întuneric în jur. În piața mare era pustiu; cât vedeai cu ochii, doar o trăsură solitară și soldații plătiți de Signoria, care patrulau călare sau pe jos.
Cineva azvârlise vopsea de culoare închisă peste portretele conspiratorilor Francesco de Pazzi, Salviati și Baroncelli. Cu senzația că ochii acestora mă priveau, m-am agățat de brațul lui Ser Francesco și am coborât scările palatului cu pași șovăielnici spre o lume nouă, plină de grozăvii.
La capătul scărilor, trăsura pe care o comandase Ser Francesco și în care se afla tata și-a deschis portiera. Ser Francesco m-a ajutat să urc – cu mâna pe cotul meu și cu o privire surprinzător de sfioasă, de parcă ar fi fost un tânăr care abia începea să-mi facă avansuri – și a spus:
— O să fiți primiți cu mâncare și băutură. Am aranjat eu totul.
M-am uitat lung la el, încă prea amorțită. Nu pusesem nimic în gură
toată ziua, dar ideea de a mânca mi se părea aproape o jignire. Am întors capul și am intrat în trăsură.
Tata stătea pe banchetă, cu un umăr sprijinit de peretele trăsurii și tot corpul întins pe o parte. Își ținea o mână cu mare băgare de seamă. Obrajii învinețiți îi erau atât de umflați, încât nici nu-i vedeam ochii. Iar mâna…
Îl torturaseră cu menghina. Degetul mare de la mâna dreaptă era mult lăsat în jos și umflat ca un cârnat; în locul unde ar fi trebuit să fie unghia, se vedea o rană deschisă de un roșu stacojiu. La fel făcuseră și cu degetul arătător: trăseseră de el cât se putuse. Acum zăcea acolo, umflat, lângă
degetul mare.
Când l-am văzut, m-au podidit lacrimile.
— Fata mea, a șoptit el. Slavă Domnului, copila mea dragă.
