— Știți bine că l-am iubit pe Giuliano.

Mă așteptam ca vorbele mele să fie usturătoare, să înăbușe afecțiunea care i se citea în ochi. Nu a fost așa.

— Nu am nici o îndoială, a zis el cu veselie și s-a uitat la mine întrebător.

315

— Vă iert, am spus eu și exact așa simțeam. Dar, înainte să vin astăzi aici, nu-l aveam decât pe fiul meu. Acum am și altceva. Înțelegeți? Așa că nu-mi luați fericirea de a fi de ajutor.

— N-am s-o fac, a spus el încetișor. Ne-ai putea fi de mare ajutor.

— Piero nu e aici, la Florența?

— Nu, Madonna. Și, dacă soțul tău l-ar fi crezut aici, sigur ar fi pus la cale omorârea lui.

— Deci ce trebuie să fac? am întrebat. Ca să fiu de ajutor?

— Mai întâi, a zis el, poți să-mi spui ce îți amintești din scrisoarea pe care o citea Salai când l-ai găsit în pupitrul lui Ser Francesco.

Și i-am spus. I-am spus că soțul meu primise ordin să facă rost de toate numele bărbaților cunoscuți drept Bigi și să-l încurajeze pe Fra Girolamo să

țină predici îndreptate împotriva Romei. Se pare că Salai se descurca greu cu cititul și la fel de greu cu memoria. Aș fi fost un informator mult mai bun decât el.

Urma să cercetez biroul lui Francesco noapte de noapte, dacă era cu putință, și, dacă aflam ceva important, să dau un semn așezând o anume carte din biblioteca mea pe măsuța de lângă pat. Nu am întrebat de ce. Îmi era cât se poate de clar. Isabella, cea care îi mijlocise lui Salai intrarea în birou, curăța odaia mea de dormit în fiecare dimineață și aprindea focul în fiecare seară. Mă îndoiam că știa până la capăt în ce se băgase și nu credeam ca Salai să-i fi spus; probabil își închipuia că nu era nimic mai mult decât un Buonomo care-l spionează pe un altul.

După ce lăsam cartea, a doua zi trebuia să mă duc la Santissima Annunziata, chipurile ca să mă rog.

Aveam două inimi: una era grea de suferința pe care discuțiile și amintirile despre Medici o stârniseră; cealaltă era ușoară, fericită că sunt în sfârșit în stare să lucrez pentru îndepărtarea lui Savonarola, căderea lui Francesco de la putere și cea de-a doua venire a lui Piero.

— Mai e un lucru pe care poți să-l faci ca să fii de ajutor, mi-a spus Leonardo.

M-a dus spre masa lungă acoperită cu resturile muncii sale de artist.

Panoul din lemn de plop acoperit cu ipsos era la vedere și peste el, un cartone în cărbune cu chipul meu. Patru pietre netede țineau în jos colțurile hârtiei și pe deasupra desenului fusese presărat praf de cărbune lucitor.

— Puțină magie, a zis Leonardo. Ține-ți respirația. A dat pietrele deoparte și, cântărindu-și fiecare gest, a prins hârtia din colțul de sus din 316

stânga și cel de jos din dreapta și a tras-o în sus de pe panou. Cu maximă

atenție, s-a îndepărtat de masă și a lăsat pudra să se prelingă de pe desen într-o ladă așezată pe podea. Vârtejuri de praf negru mi s-au așezat pe față și pe haine ca un strat fin de funingine.

Am rămas așa în fața panoului de pe masă, tot cu respirația oprită, iată-mă acolo pe întinderea neted-ivorie a panoului: trăsăturile neclare, cenușii, fantomatice așteptau să se nască.

Nu am stat mai mult de o jumătate de oră, de teamă să nu-i trezesc bănuieli lui Claudio. Leonardo a luat panoul cu schița și La pus pe șevalet.

Voia să mă așez pe scaun și să pozez chiar atunci, dar eu mi-am cerut dreptul de a examina uneltele de lucru mai întâi. Acum, pe măsuța de lângă

șevalet erau trei pensule subțirele din blană de hermină, așezate într-un vas mic de cositor pe jumătate plin cu ulei – și fiecare avea vârful diferit, dar toate erau foarte fin fasonate. Pe o paletuță de lemn se vedeau grăunțe uscate de culoare, unele pe jumătate zdrobite. Lângă ele, trei vase de cositor, într-unul era negru, în celelalte două nuanțe de un maroniu-verzui noroios.

— E negru din coajă de migdale și verdaccio, a zis el. Negrul scoate în evidență trăsăturile, celălalt adaugă umbre. Verdaccio e un amestec de ocru închis, cinabrese, cu var nestins și o idee de negru, doar atât cât să acopere vârful paletei.

— Dacă pictați contururile, de ce ar mai trebui să pozez? am întrebat.

S-a uitat la mine de parcă aș fi pus o întrebare smintită.

— Trebuie să-mi dau seama cum cad umbrele. Cum se dezvăluie trăsăturile, contururile, cum se estompează. Și trebuie să văd un chip viu –

cu o mie de expresii care se schimbă după cum se schimbă gândurile – altfel, cum să-l facă să fie viu în ochii privitorului?

L-am lăsat să mă instaleze pe taburet și să-mi aranjeze – după cum se cerea – poziția mâinilor, capul, partea de sus a corpului, cu mișcări ușoare.

Când a părut mulțumit, s-a dus la loc și s-a așezat în fața șevaletului, după care s-a încruntat.

— E prea întuneric, a zis el. Nu sunt adeptul luminii puternice, care fură din dulceață, dar avem nevoie de mai multă… A făcut câțiva pași până la fereastră și, trăgând de scripete, a ridicat pânza până sus. Când lumina i-a fost pe plac, s-a întrebat cu voce tare dacă n-aș putea să-mi desfac părul, pentru că nu-și dădea seama sigur cum arăta acum – dar privirea ascuțită pe care i-am aruncat-o l-a amuțit. Mi-era ușor să-mi închipui ce-ar fi gândit Claudio dacă m-aș fi întors de la capelă cu părul în dezordine.

317

În cele din urmă, a luat pensula. Am rămas nemișcată multă vreme, ascultând fâșâitul șoptit al blănii pe suprafața de ipsos uscat și făcând tot posibilul să nu mă fâțâi, să nu mă scarpin la nas. Leonardo lucra iute, era surd la tot ce se petrecea în jur. Se uita la mine, vedea orice rotunjime, orice linie, orice umbră, dar nu mă vedea pe mine. În cele din urmă, am întrebat:

— E pentru Piero? O să i-l dați lui?

A ridicat o sprânceană.

— Nu știu sigur cui am să i-l dau. Poate că n-am să-l dau nimănui.

M-am încruntat când am auzit una ca asta. S-a grăbit să mă mustre cu voce scăzută.

— Nu, nu… acum vreau numai zâmbete. Gândește-te doar la lucruri plăcute!

— Care lucruri plăcute? Nu e nici unul în viața mea.

A ridicat privirea din tablou cu o ușoară surprindere în ochii de culoare deschisă.

— Îl ai pe fiul dumitale. Nu e de ajuns?

Am râs scurt.

— Ba da.

— Prea bine. Și mai ai amintirea lui Giuliano, nu?

Am dat din cap că da.

— Atunci închipuie-ți… În voce i s-a strecurat un grăunte de tristețe: închipuie-ți că ești din nou cu Giuliano, a spus el cu atâta melancolie încât mi s-a părut că vorbea și cu el însuși, în aceeași măsură în care mi se adresa mie. Închipuie-ți că îi faci cunoștință cu fiul lui.

Am alungat tristețea. M-am lăsat în voia închipuirii. Am simțit cum fața mi se liniștește, cum trăsăturile mi se netezesc, dar n-am reușit chiar să

zâmbesc de-a binelea.