Nu s-a uitat la mine deloc.
— Madonna Carlotta, a adăugat el, nu lipsit de amabilitate. Vreți să mă
însoțiți? E o problemă simplă. Priorii Signoriei vor să vă pună niște întrebări. Nu au de gând să vă facă nici un rău.
În ochii ei, în tonul ei era venin pur.
— Nici un rău… mi-au făcut deja cel mai mare rău cu putință!
— Aș putea să chem ajutoare, a spus el simplu.
S-au înfruntat din priviri preț de o clipă; apoi bătrâna a ieșit și s-a așezat lângă el. În urma lor, ușa a fost trântită și încuiată.
Nu-mi păsa. Nu-mi păsa deloc. Dacă ai vreo știre despre ticălosul ăla, ar fi bine să ciripești…
Nici măcar n-am mai simțit durerea din umărul rănit. Asemenea vorbe nu puteau fi spuse decât despre un om viu. Giuliano plecase și ei nu știau încotro.
M-am dus la loc în colțul meu și m-am așezat cât am putut de bine, cu umărul lipit de perete pentru ca răceala lui să-mi amorțească durerea. Am auzit clopotele bătând, dar am ațipit un pic și n-am reușit să-mi dau seama de câte ori sunaseră.
Când m-am trezit, luasem o hotărâre: am să recunosc faptul că mă
căsătorisem cu Giuliano. O asemenea crimă nu aducea neapărat pedeapsa cu moartea – chiar și când fusese mânat de setea răzbunării, Lorenzo le cruțase pe femeile din neamul Pazzi. Mai curând, aducea exilul, ceea ce mi-ar da libertatea de a-mi căuta soțul.
M-am gândit la cuvintele cele mai potrivite pe care să le rostesc în fața membrilor Signoriei. Am să arăt limpede cât de mult îl preocupa pe Giuliano binele Florenței. Am să scot în evidență faptul că s-a căsătorit cu mine, fiica unui negustor – ceea ce dovedea clar că îi privea pe cetățenii mai puțin înstăriți drept egalii săi.
Când în sfârșit am auzit pașii temnicerului și zornăitul cheilor, m-am ridicat în picioare cu stângăcie. În ciuda hotărârii și a planului iscusit pe care-l făcusem, îmi tremurau mâinile și limba mi s-a lipit de cerul gurii, acum uscat.
248
Alături de temnicerul care se apropia pășea Zalumma, cu ochii larg deschiși. Când a dat cu ochii de mine, a deschis gura și am auzit un suspin de ușurare, de bucurie – și de groază; bănuiesc că arătam ca vai de mine.
Temnicerul a adus-o până în dreptul barelor de la ușă, și-apoi s-a tras puțin înapoi. Am întins mâna spre ea, dar spațiul dintre zăbrele nu-mi îngăduia să-mi strecor decât degetele.
— Nu vă atingeți! a mormăit temnicerul.
Mi-am lăsat mâna în jos. Când am văzut-o acolo s-a ridicat din mine un hohot atât de adânc încât m-a luat și pe mine prin surprindere. Și odată ce m-am pornit, am simțit că nu mă mai puteam opri.
— A, nu, a spus ea cu tandrețe și a întins o mână spre mine.
Temnicerul a bombănit din nou și ea și-a îndepărtat mâna. Nu și nu. Pentru că nu ajută cu nimic…
Chiar în timp ce rostea vorbele, lacrimile îi alunecau pe obraji. M-am luptat să-mi recâștig stăpânirea de sine.
— Nu am nimic. O să vrea doar să îmi pună întrebări. Și, cum nu știu nimic, o să treacă repede.
Zalumma s-a uitat într-o parte, cu o privire ciudată, după care și-a întors iarăși ochii spre mine.
— Trebuie să fii curajoasă.
Am înțepenit.
— E aici Ia închisoare, cu alți bărbați. Noaptea trecută, au dat foc la casă, dar servitorii au reușit să stingă flăcările, până la urmă – au salvat multe lucruri. Dar… Și-a vârât capul între umeri; am văzut cum își înghițea lacrimile.
— Doamne Dumnezeule! Giuliano – spune-mi repede – e cumva rănit?
Spune-mi că nu are nimic!
Și-a ridicat ochii spre mine, cu o privire ciudată.
— Despre Giuliano nu știu absolut nimic. Judecătorul a venit noaptea trecută și l-a arestat pe tatăl dumitale.
XLIX
— Nu. Am făcut un pas înapoi.
— Judecătorul și oamenii lui au scotocit prin fiecare colțișor al casei, au luat odaie cu odaie și au desfăcut totul. Au descoperit scrisorile de la Giuliano…
— Nu.
249
— … și, adăugând faptul că Lorenzo a fost, vreme de ani lungi, cel mai bun client al tatălui tău – l-au acuzat că a fost spion în solda familiei Medici.
Zalumma și-a lăsat ochii în jos. Vocea a prins să-i tremure: L-au torturat.
În egoismul meu, nu mă gândisem decât la mine și la Giuliano. Știusem bine că, prin căsătoria mea, zdrobisem inima tatei, dar socotisem că merita.
Acum înțelegeam că, din cauza încăpățânării mele, prețul pe care trebuia să-l plătească era mult mai mare.
