Eram legată la ochi. Mi-am ridicat mâinile, cuprinsă de panică.

A pocnit din limbă de parcă ar fi vrut să liniștească un animal.

— Gata, gata. Nu o să pățiți nimic rău. E pentru siguranța dumneavoastră, nu a mea. M-am cutremurat când am simțit o atingere moale pe obraz și m-am tras iar înapoi sub imperiul senzației că mi-au fost astupate urechile. Toate sunetele erau înfundate – zgomotul mulțimii din piață s-a transformat într-un zumzet neclar – dar îl auzeam pe Diavol vorbind. Ridicase vocea anume pentru mine.

— Acum ajungem…

Căruța s-a smucit și a luat-o din loc. M-am clătinat și am întins mâna să

mă țin de marginea locului pe care stăteam. Am mers așa preț de câteva minute. M-am străduit cât am putut să ascult zgomotele și să-mi dau seama încotro mergeam și atunci am înțeles de ce fusesem chemată la miezul zilei.

Clopotele tuturor bisericilor se și porniseră pe cântat; nici unul nu cânta cu 299

voce umană – care să aibă timbrul ei special – și să-mi spună în care parte a orașului ne găseam.

În sfârșit, căruța s-a oprit. Glasul tânărului diavol m-a instruit să mă

întorc spre dreapta. Am auzit o oarecare mișcare, am simțit cum cineva îmi întindea mâinile. Cu ajutorul acelui cineva, am coborât pe dibuite din căruță.

Cineva, cred că Diavolul, m-a prins de umăr și m-a îndemnat să mă mișc repede; de fapt, pasul nostru semăna mai mult cu o alergare. Mi-am ridicat fustele de teamă să nu mă împiedic. Chiar și așa, fără să mă pot folosi de ochi și cu bucata de lână înfundată în urechi, am simțit schimbarea: am ieșit din atmosfera încinsă de soare de afară spre un loc unde aerul era închis și răcoros.

Cineva m-a prins de braț și m-a silit să mă opresc; călăuza mea a fluierat. Pauză și-apoi sunetul unui alt fluierat, înăbușit. Ceva ca un trup cald s-a așezat în fața noastră și-apoi s-a întors. Diavolul și cu mine ne-am luat după el. Am mers puțin, după care am urcat un șir de trepte. Am fost din nou oprită și am auzit un scârțâit greu, de lemn tras peste piatră – de parcă

cineva împingea un perete. O ușă s-a deschis și s-a simțit un oarecare curent.

De-aici încolo însoțitorul meu a trecut la un pas mai de voie și am pășit pe o podea care scârțâia din pricina urmelor de nisip. Intrasem prin multe botteghe de artiști, drept care am recunoscut pe loc mirosul înțepător de ulei de in fiert și var nestins. Am fost îndemnată să mă așez pe un scaun cu speteaza joasă. Pe un ton vesel și mulțumit de sine, diavolul s-a adresat unei terțe persoane. A vorbit suficient de tare încât să pot distinge clar fiecare cuvânt.

— Cere și ți se va da.

— Ai de gând să-mi aduci ce ți-am cerut?

— Dacă trebuie. Și, după aceea, cât timp am pentru mine?

— Să nu ne lași mai mult de o jumătate de ceas, ca să nu apară nici o primejdie. Vocea care vorbea cu el era bărbătească, dar catifelată: Ai grijă să

nu zăbovim mai mult de atât.

Când am auzit acea voce nouă, mi-am ridicat mâinile și am tras de cârpa care-mi acoperea ochii până când am scos-o de pe cap în sus.

Diavolul plecase de-acum, îi răsunau pașii pe coridor. Bărbatul care stătea lângă mine, întinsese și el mâna să tragă bucata de pânză, aproape odată cu mine. Era ras; părul, castaniu cu fire de culoarea fierului, îi cădea în valuri ondulate până la umeri. Îl purta cu o cărare pe mijloc. Și el era îmbrăcat în rasa unui Slujitor al Sfintei Fecioare.

300

Preț de o clipă, nu l-am recunoscut. Fără barbă, bărbia ieșea în evidență, neașteptat de ascuțită, pomeții și falca erau mai colțuroase.

Perișorii de pe față luceau în lumina difuză și păreau aproape argintii. Era tot frumos; puțin mai aproape de perfecțiune să-i fi fost trăsăturile – ochii mai puțin adânciți în orbite, puntea nasului mai puțin proeminentă, buza de sus mai strânsă – ar fi doar drăguț și atât. Leonardo a zâmbit blând în fața nedumeririi mele și-atunci au ieșit la iveală cutele din colțul ochilor de un cenușiu deschis.

Mi-am scos lâna din urechi și i-am rostit numele. Instinctiv, m-am ridicat. Figura lui îmi stârnea amintiri: Giuliano al meu, Lorenzo.

Mi-am adus aminte de scrisoarea lui către Giuliano, în care-l prevenea despre intențiile ducelui de Milano, și m-am simțit plină de recunoștință. Aș

fi vrut să-l îmbrățișez ca pe un prieten drag, ca pe o rudă.

Și el era mânat de aceleași sentimente. Am citit-o în zâmbetul lui strălucitor, chiar dacă era cam nesigur, în brațele lui, care atârnau hotărâte pe lângă corp, dar se simțea în ele dorința de a atinge, de a cuprinde. Dacă ar fi putut, și-ar fi apropiat vârful degetelor de fața mea și i-ar fi citit contururile. Mă iubea și nu pricepeam de ce.

În spatele lui era o fereastră acoperită cu o bucată de pânză, atârnată

de un băț; două frânghii, făcute să o ridice și să o coboare, serveau ca scripeți. Pânza era ridicată, dând la iveală un strat gros de hârtie cerată

îndeajuns de opacă încât să nu dezvăluie nimic din ce era afară, dar îndeajuns de translucidă încât să permită filtrarea unei lumini galbene.

— Te rog, ia loc, a zis el, după care a arătat spre un taburet. Îmi dai voie? Când am dat din cap că da, l-a tras de-a lungul podelei de piatră și s-a așezat în fața mea.

Tot în spatele lui se vedea un șevalet pe care era pusă o placă mare de lemn. M-am aplecat în față și am reușit să văd niște hârtie crem împăturită

cu grijă peste marginea de sus a plăcii, bine fixată pe șevalet, ca să stea locului.

În stânga șevaletului, ardea o lampă pe o măsuță cu bucăți împrăștiate de cărbune și o grămăjoară de pene pufoase de pui. Alături, pe podea era un coș cu ouă, o sticlă de ulei astupată și câteva zdrențe mototolite și pătate.

— Madonna Lisa, a spus el cu voce caldă. Negrul sever al rasei îi scotea în evidență scobiturile obrajilor. A trecut multă vreme. Pe neașteptate, și-a luat un aer ciudat: Iertare pentru că a trebuit să facem totul în mare secret.

Trebuie să te protejăm și pe dumneata, și pe noi. Sper că Salai nu te-a speriat.

301

Salai: Micul Diavol. Porecla perfectă. Am râs scurt.

— Nu. Nu cine știe ce.

S-a luminat când mi-a văzut veselia.

— Gian Giacomo este numele lui de botez, dar nu i se potrivește mai deloc. A ajuns la mine când era doar un copil al străzii; de câțiva ani încoace, m-am străduit cât am putut să îl educ. A învățat literele, chiar dacă abia le buchisește, și e bun ca ucenic. Totuși, câteodată nu pot să îl învăț cum să se poarte în lume. Dar este loial pe viață și pe moarte și asta îl face foarte util.

Tonul i s-a schimbat, a devenit foarte blând.

— Arăți bine, Madonna. Îți priește maternitatea. Salai spune că ai un fiu minunat.

— Da, Matteo, am zis eu înflorind.

— Un nume bun. E sănătos?

— Foarte. Mănâncă tot timpul și încă mai vrea. Și se mișcă tot timpul, în afară de momentele când doarme…

— Seamănă cu dumneata?

— Cred că da. Are ochi albaștri deocamdată, parcă ar fi niște agate, dar au să se întunece la culoare, sunt convinsă. Și are păr mult și moale ca mătasea, tot numai cârlionți mititei – îmi duc un deget, uite așa, în creștetul capului și i-l răsucesc pe tot într-un inel mare… M-am poticnit când mi-am dat seama ce făceam. Ochii lui Francesco erau de un albastru înghețat și avea părul destul de întins. Fusesem cât pe ce să recunosc că fiul meu semăna cu tatăl lui – cu păr cârlionțat și ochi care sigur aveau să fie închiși la culoare. Cât pe ce să m-apuc să descriu gropița dulce pe care o făcea în obraji – gropița lui Giuliano.

— S-ar zice că știți o mulțime de lucruri despre mine și despre soțul meu, am spus. V-ați întors la Florența? Credeam că sunteți în Milano, la curtea lui Ludovico.