M-am ridicat. Pe întuneric, m-am strecurat cu mișcări bine calculate, grijulii, în ciuda faptului că Zalumma era greu de trezit. Am aprins o lumânare, am deschis încet, încetișor sertarul de lângă patul meu și am recuperat hârtia pe care mi-o dăduse preotul.

296

Mă simțeam ca o proastă, dar mi-era și frică. Am ridicat hârtia în dreptul flăcării.

M-am uitat stăruitor la albul ei și m-am încruntat până când mi-a venit inspirația. Am ținut hârtia mai aproape de sursa căldurii, atât de aproape încât flăcăruia s-a întins spre ea și a început să o afume.

Sub ochii mei literele prindeau contur, transparente, maronii-apoase.

Luată prin surprindere, am căscat gura.

Salutări,

Îmi pare rău că nu am putut să dau răspuns scrisorii pe care mi-aitrimis-o mai înainte. Mâine, la ora a șasea, du-te de una singură și cererăspuns de la Dumnezeu.

De secole întregi, credincioșii împărțiseră ziua în ore dedicate rugăciunii: cele mai obișnuite erau Laudele, în zori de zi, și Vesperele, în fapt de seară. După răsăritul soarelui, venea Tertae, ora a treia a dimineții, iar Sexta, ora a șasea, era la miezul zilei.

Am rămas cu ochii la scris: literele perfect verticale, cu f-urile și l-urile lungi și pline de înflorituri, la n-urile înghesuite, ortografia neglijentă. Nu îl văzusem decât de două ori în viața mea, dar l-am recunoscut pe loc.

Salutări de la Milano, Madonna…

LVII

N-am mai reușit să dorm în noaptea cu pricina. Am stat în pat și am întors biletul pe toate părțile. Du-te să te rogi, scria acolo. De una singură.

Asta însemna că trebuie să ies din palazzo. Numai că erau pe puțin o sută de biserici la Florența. Unde se gândise el că ar trebui să mă duc?

În cele din urmă, am hotărât: Santissima Annunziata, capela familiei noastre, unde mi-ar fi fost ușor să mă duc să mă rog și la ceasul Laudelor și la Sexta fără să trezesc suspiciuni – și unde îl întâlnisem ultima dată pe Diavol.

Dimineața, m-am trezit și nu i-am spus nimic Zalummei, dar ea mi-a simțit neliniștea și m-a întrebat ce mă frământa. Când i-am explicat că

aveam intenția să mă duc să mă rog de una singură s-a bosumflat. Rareori se întâmpla să merg undeva fără ea.

— E ceva în legătură cu scrisoarea, a zis ea. Am tras o spaimă când am auzit-o, până în clipa în care mi-am dat seama că vorbea despre scrisoarea 297

pe care o scăpase tânărul intrus cu apucături diavolești, cea despre care îi povestisem. Știu că vrei să mă ferești de rele, Madonna, dar nu am cum să nu fiu îngrijorată. N-aș vrea să te știu vârâtă în cine știe ce afaceri primejdioase.

— N-aș face niciodată o asemenea prostie, am răspuns eu, dar până și mie cuvintele mi s-au părut nesigure.

A clătinat din cap.

— Atunci, du-te singură, a spus ea cu un aer întunecat. Dar adu-ți aminte că ai un copil.

— Cum aș putea să uit?

Vizitiul m-a dus la Santissima Annunziata. I-am zis să mă aștepte în piața deschisă din fața bisericii, peste drum de grațioasele colonade ale căminului pentru copiii părăsiți. Chiar în clipa în care clopotele s-au pornit să-i cheme pe credincioși, am pășit pragul, am trecut pe lângă călugări și alți oameni care se aflau în sanctuar și m-am îndreptat spre mica noastră capelă.

Încăperea era goală. M-am simțit și dezamăgită, și ușurată. Nu se vedea nici un preot în așteptare. Lumânările nu fuseseră aprinse, în aer nu era nici fir de tămâie. Nu aranjasem nimic dinainte, doar Zalumma și vizitiul știau că

venisem aici. M-am liniștit spunând Rozariul. Când, în sfârșit, am auzit în spatele meu pași ușori și iuți, m-am întors.

Era Diavolul, care se uita la mine zâmbind, îmbrăcat în straiele de împrumut ale Slujitorilor Sfintei Fecioare. Capișonul îi acoperea obrazul. În mâini ținea o țesătură neagră împăturită în falduri.

— Vreți să veniți cu mine, Monna Lisa? a zis el. Încerca să fie politicos și prudent, dar nu putea să mascheze cu totul șiretenia care-i răzbătea în priviri.

Drept răspuns, m-am ridicat. Când am ajuns lângă el, a întins spre mine țesătura pe care o ținea în mâini. Faldurile s-au desfăcut, dând la iveală

o pelerină.

— Asta e o prostie, am spus eu mai mult pentru mine decât pentru el.

— Nicidecum, a răspuns el și mi-a ținut pelerina ca să o pot pune pe mine în timp ce privirea îi tot fugea spre ușa capelei. Se va dovedi utilă cât de curând.

L-am lăsat să mă înfășoare în pelerină, să ridice capișonul și să-l tragă

în față – ca să-mi acopere toca și vălul, să-mi umbrească fața. Bumbacul negru atârna până jos și mătura podeaua în urma mea, așa încât îmi ascundea și fustele.

— Veniți, a zis el.

298

M-a dus înapoi în stradă, departe de locul unde mă aștepta trăsura, în piață era mare forfotă: bărbați și copii și oameni ocupați să vândă, drept care nimeni n-a luat în seamă doi călugări. M-a ghidat către o căruță care abia se ținea legată de un stâlp. În ham era un cal bătrâior, cam rupt de șale.

— Dați-mi voie să vă ajut.

Mi-a făcut semn să mă urc pe capră.

— Nu.

Tânărul de față fusese în stare să se strecoare hoțește în casa mea. De unde puteam să știu că n-avea de gând să mă răpească și să mă ia la întrebări despre activitățile soțului meu?

A ridicat mâinile într-un gest fățiș de inocență indignată.

— Atunci nu veniți. Duceți-vă înapoi în palatul dumneavoastră cochet.

Închideți ochii.

Vorbea serios. Se dăduse un pas înapoi. Dacă voiam, puteam să-l las acolo și să mă întorc în capelă. Puteam să traversez piața și să ajung la vizitiul nostru.

— Ajută-mă să urc, am zis.

Așa a făcut, după care a dezlegat hățurile și s-a urcat lângă mine.

— Mai întâi, o simplă măsură de prevedere.

A întins mâna după o bucată de pânză care se afla pe locul dintre noi.

Cu gesturi iuți și îndemânatice, a desfăcut-o. Degetele dibace s-au îndreptat spre capișonul meu, mi-au înfășurat pânza peste ochi, și au legat-o chiar mai înainte ca eu să-mi dau seama ce punea la cale.