— Leonardo, am zis cu voce tare, deși nu era nimeni care să mă audă.
Știam că suntem cumva legați unul de celălalt și amândoi de năpasta care sigur avea să vină curând.
XLVI
Am ascultat armonia în cascadă a clopotelor care chemau la slujbă, până când ultimul dangăt s-a stins în aerul plin de vibrații. Simțeam că ar fi trebuit să cobor în capelă, unde Giovanni și Michelangelo asistau cu siguranță la vespere. Simțeam că ar trebui să îmi întorc gândurile spre Dumnezeul îndurător al mamei mele și să-l rog să-mi ocrotească soțul.
Numai că, în clipa aceea, eram mult prea neliniștită ca să pot sta de vorbă cu Dumnezeu sau cu oricine altcineva. De fapt, eram mult prea neliniștită ca să-i pot da ascultare lui Giuliano și să rămân răbdătoare în odaia de dormit.
Eram îmbrăcată tot cu rochia de nuntă, de vreme ce Zalumma nu mai ajunsese deloc cu celelalte haine; pentru că se făcuse răcoare, îmi pusesem pe deasupra și haina de brocart, tivită cu blană. Ceva m-a îndemnat să mă
opresc și să-mi iau cele două medalioane de aur din birouaș, unde le pusese Laura în ajun când mă ajutase să mă dezbrac. Le-am dat drumul în buzunarul hainei de brocart și mi-am făcut apariția în anticameră.
231
Uriașul meu s-a ridicat.
— Aveți nevoie de ceva, Madonna Lisa?
— Nu. Mă duc doar până la bucătărie să-mi iau ceva de mâncare, am mințit eu cu voioșie și l-am fericit cu cel mai strălucitor zâmbet de care eram în stare.
Pe chip i-au apărut semne de tulburare.
— Dar Ser Giuliano a dat ordine…
Am zâmbit cu și mai multă convingere.
— Ca eu să nu plec din cameră. Știu. Dar a mai spus că, dacă îmi este foame, drumul până la bucătărie nu are cum să fie periculos. În plus, m-am plictisit de Petrarca și voiam să iau altă carte din bibliotecă.
— Putem să vă aducem noi mâncare – orice vă doriți. Și dacă ne spuneți ce carte…
— Ei, eu nu cunosc bine biblioteca. Nu știu ce carte să cer.
Mi-am schimbat tonul, ca să-mi pledez cauza.
— E o rugăminte. Și nu lipsesc decât un minut.
— Prea bine, a zis el, călcându-și pe inimă. Dar, cu tot respectul, vă rog să nu zăboviți. Ser Giuliano nu m-ar ierta niciodată dacă s-ar întoarce și eu n-aș putea să-i spun exact unde sunteți. M-a condus până la ușa anticamerei și s-a oprit să le dea instrucțiuni șoptite celor două gărzi care erau acolo. În timp ce înaintam pe coridor, l-am auzit pe unul dintre ei urmărindu-mă de la distanță.
Am coborât, trecând pe lângă alți oameni înarmați care făceau de gardă. N-aveam nici cea mai mică dorință să ajung la bucătărie, firește; nu voiam decât să-mi abat gândurile. Și m-am pornit să cutreier prin curte.
Era aproape așa cum îmi aminteam: acolo, în mijloc, se afla bronzul făcut de Donatello, un David lucios cu alură feminină. Lângă el, un bust din piatră al lui Platon. Dar multe dintre piesele antice dispăruseră și, mai cu seamă, dispăruse sculptura din teracotă care-l înfățișa pe Giuliano cel vârstnic.
Auzisem despre celebrele grădini Medici și știam că se întindeau dincolo de curte. Am trecut pe sub o arcadă din pietra serena care unea două
coloane, am ajuns la o loggia, am ieșit din ea și am ajuns într-un loc în care clădirea dădea spre un alt spațiu deschis.
Aici am găsit o grădină după toate regulile artei: era cam cât o treime din vasta suprafață a palatului. În centrul pajiștilor de un verde strălucitor se intersectau două alei acoperite cu dale, străjuite de o parte și de alta de ghivece mari cu pomi fructiferi. Printre copaci erau tufe de trandafiri, pline 232
de țepi și tunse în așteptarea iernii. În spatele tufelor, la intervale bine studiate, vedeai statui de un stat de om, așezate pe piedestale înalte. Cea care mi-a atras atenția o arăta pe evreica Iudita, ținând în mâna încleștată
părul dușmanului ei căzut la pământ, Olofern. În mâna cealaltă avea o sabie mare, ridicată deasupra capului, gata să-l descăpățâneze pe Olofern.
Iar pe lângă pereți, așezate în grămezi bine ordonate, se vedeau rânduri-rânduri de arme și piese de armură: scuturi, coifuri, săbii lungi, buzdugane, pumnale și lăncii care mă trimiteau cu gândul la capodopera lui Uccello.
Vederea lor m-a luat cu fiori: în tot acest timp, familia Medici se pregătise de luptă.
Mi-am ridicat privirea spre un grup restrâns de soldați care se aflau în preajmă, stând de vorbă. S-au oprit și s-au uitat lung la mine, cu priviri curioase și lipsite de prietenie.
Poate că totul era doar urmarea acțiunilor lui Piero, rodul neliniștii și a lipsei lui de încredere – mi-am zis în sinea mea. Cum erau și trupele de soldați ai lui Orsini care-l așteptau în dreptul porții San Gallo. Poate că
Giuliano nu fusese niciodată de acord cu un asemenea gest sau nu-l crezuse necesar.
Și totuși, m-am îndreptat spre unul dintre mormanele de cuțite și am scos, cu grijă, un pumnal cu tot cu teacă – pe cel mai mic dintre ele.
Bărbaților nu le-a plăcut; unul dintre ei a făcut o mișcare de parcă ar fi fost gata să vină spre mine și să mă oprească, dar ceilalți l-au ținut în loc. La urma urmelor, acum făceam parte din familia Medici.
Am scos pumnalul din teacă și l-am studiat în lumina razelor tot mai palide ale soarelui care apunea. Era din oțel curat, cu tăiș dublu și un vârf ascuțit ca un brici. Răsuflarea mi s-a întețit când l-am vârât la loc în teacă și-apoi l-am ascuns în buzunarul interior al hainei de brocart.
Omul care mă urmărise de când plecasem din casă rămăsese sub arcadă. I-am aruncat o privire sfidătoare, știind că mă văzuse luând arma. N-a spus nimic.
L-am lăsat să mă urmărească până la bibliotecă. Gata cu Petrarca.
Voiam ceva sec, care să nu stârnească emoții și să-mi ceară cât mai multă
concentrare. Voiam să-mi abat gândurile de la orice necaz. Drept care am ales o carte de învățat latina, pentru începători. Dacă totul se desfășura conform planurilor – dacă Signoria și Piero puteau fi reconciliați – îmi propuneam să-i studiez mai bine pe clasici, pentru că ar fi urmat să stau de vorbă cu mulți cărturari. Nu voiam să apar vreodată drept o țărancă
233
