Numai că eram, într-o mare măsură, prizonieră. Prizoniera lui. Nu mă mai duceam la piață. Aveam voie să asist la predicile lui Savonarola și să merg, dacă voiam, până la capela familiei de la Santissima Annunziata. Pentru orice altă ieșire aveam nevoie de permisiunea soțului meu.

Cu Francesco mă vedeam de obicei zilnic, la cină. Tata venea și el.

Compania mea părea să-i aducă o mare bucurie și se lumina la față de câte ori venea vorba despre copilul care urma să apară pe lume. Dar slăbise atât de mult încât îmi făceam griji pentru sănătatea lui; iar când stătea la masă și îl asculta pe Francesco, simțeam că era ros de o tristețe adâncă și tăcută. Mă

îndoiam că avea să mai fie vreodată fericit.

Nici eu nu mai aveam speranțe să fiu fericită, deși viața nu ajunsese să

fie chiar iadul de care mă temusem. Dimineața, Francesco asculta predicile lui Savonarola, iar noaptea își făcea vizita la târfe. Nu părea frământat de deosebirea ca de la cer la pământ dintre viața lui publică și cea privată. După

o zi de lucru la bottega și la palatul Signoriei, unde ocupa funcția de Buonomo, își savura cina și plăcerea de a fi ascultat cu atenție. Tata și cu mine eram atenți și vorbeam puțin, în timp ce Francesco relata noutățile zilei. Se schimbaseră multe datorită lui Fra Girolamo, care hotărâse că

Dumnezeu trebuia să fie mult mai prezent în activitățile Signoriei.

Apăruseră legi noi: sodomia era pedepsită prin moartea pe rug, un decolteu adânc aducea dizgrația publică, plus o amendă. Poezia și jocurile de noroc erau scoase în afara legii. Cei care practicau adulterul tremurau de frica morții prin lapidare. (Francesco ne-a comunicat vestea serios; parcă n-ar fi fost cu musca pe căciulă.) Bărbații și femeile care cutezau să se afișeze cu bijuterii riscau să rămână fără ele, pentru că străzile erau patrulate de tineri loiali călugărului, puși pe luat orice aducea a bogăție „de prisos” drept

„donație” către biserică. Cetățenii se strecurau afară din case pe furiș, temându-se că orice act negândit ar putea să atragă atenția asupra lor sau că

orice vorbă întâmplătoare ar putea fi luată drept dovadă de neascultare față

de Dumnezeu.

Frica ne prinsese în gheare pe toți.

Intre timp, Dumnezeu decretase că Florența nu mai trebuia să fie guvernată de către cei înstăriți. El prefera un Mare Consiliu cum era cel de la 287

Veneția. Și, dacă orașul nu avea de gând să creeze un asemenea consiliu, brațul lui Dumnezeu urma să-l facă una cu pământul. Maica Domnului era și ea foarte interesată de mersul politicii. I se arătase monahului și îi vorbise despre nevoia de reforme.

Savonarola a început să predice cu virulență împotriva Romei și împotriva purtării scandaloase a Papei Alexandru, care-și adusese metresa –

o adolescentă – în palatul de la Vatican.

Francesco m-a învățat un termen nou: Arrabbiati, câinii turbați. Erau bărbații care mârâiau la Savonarola, care susțineau că un călugăr nu ar trebui să-și bage nasul în politică. Francesco nu avea decât cuvinte pline de dispreț la adresa lor.

Tata, care fusese cândva un adept declarat al monahului, zâmbea vag sau se încrunta când era cazul, dar nu spunea mai nimic. Focul din el se stinsese cu totul, deși se ducea cu Francesco să-l asculte pe Savonarola.

Discuțiile despre profet mă agasau. De-acum predicile lui excludeau prezența femeilor – având în vedere că vorbea mai ales despre chestiuni politice – mai puțin în zilele de sâmbătă. Atunci, predicile erau adresate sexului frumos. Trebuia să mă duc; soțul meu era un Buonomo, la urma urmelor. Zalumma și cu mine ne așezam și ascultam într-o tăcere înțepenită.

Câteodată însă vorbeam cu Dumnezeu. Îl iertasem, într-o oarecare măsură, după însănătoșirea tatei. Dar de rugat nu mă rugam decât în capela familiei de la Santissima Annunziata, unde mă simțeam în largul meu. Îmi plăcea pentru că era veche, micuță și simplă.

Între timp, regele Carol al Franței străbătuse drumul până la Neapole, dar acolo îl aștepta doar înfrângerea, în cele din urmă. Armata lui a făcut cale întoarsă spre nord, trecând iarăși fără nici o opreliște prin Roma. Acum, ajunsese aproape de Florența; la nici două zile de mers călare.

Savonarola ne-a avertizat pe toți: era timpul să ne pocăim. De nu, Dumnezeu, întrupat în regele Carol, avea să ne nimicească. În același timp, tot el s-a dus la Siena, a ascultat confesiunea lui Carol, i-a dat Sfânta împărtășanie și l-a amenințat pe față cu mânia lui Dumnezeu dacă nu preda cheile orașului Pisa în mâinile noastre.

Carol nu a scos nici o vorbă; Savonarola s-a întors acasă fără să fi primit vreun răspuns, iar noi, florentinii, am început să ne îngrijorăm văzând că francezii nu se dădeau duși de la Siena.

Și totuși, eu una nu aveam de gând să-mi bat capul. Stăteam la mine pe balcon și mă uitam cum înfloreau crinii.

288

În luna mai, tot grâul tânăr care creștea pe malurile râului Arno a fost inundat. Un semn al nemulțumirii divine, a zis profetul. Dacă nu ne căiam, El avea să-l trimită pe Carol asupra noastră. Am văzut laurii crescând în toată

splendoarea și fluturându-și în vânt podoaba argintie; i-am văzut înclinându-se sub ploile cenușii.

În iunie, am privit îndelung trandafirii, roșul lor aprins pe fundalul verde-închis. Am tras în piept miresmele lor, purtate pe aripa brizei. Apa curgea din gura leului cu un susur mângâietor.

În august a fost foarte cald și m-am simțit rău. Nu puteam să dorm din cauza căldurii, din cauza copilului care mișca mereu, din cauza durerilor de spate.

Nu mă simțeam bine nici când rămâneam în picioare, nici când mă

întindeam, nici când stăteam în capul oaselor. Nu mai reușeam să-mi văd gleznele, nu puteam să-mi scot nici papucii, abia izbuteam să mă ridic din pat sau de pe scaun. Verigheta ajunsese să mă strângă atât de tare încât mă

durea degetul. Zalumma a frecat-o cu săpun din belșug și, când a reușit în fine să smulgă inelul din deget, am scos un țipăt.

Și eu, și Zalumma socoteam întruna. Așteptam copilul în prima sau a doua săptămână a lunii. Când am ajuns la ultima săptămână, Zalumma a fost mulțumită – întârzierea copilului nu făcea decât să-i alunge lui Francesco orice urmă de dubiu asupra paternității.

În prima zi a lui septembrie, ajunsesem să mă port urât cu toată lumea.

Renunțasem să mai cobor la cină. Francesco îmi trimitea mici daruri, dar eram prea țâfnoasă ca să le bag în seamă.

În săptămâna aceea, a fost o noapte deosebit de fierbinte și m-am trezit brusc, într-o stare ciudată. Transpiram. Îmi făcusem cămașa de noapte sul și o împinsesem sub pernă; cearceaful jilav mi se lipise de burtă atât de mult încât vedeam prin el mișcările copilului.

M-am ridicat greoi și mi-am tras cămașa. Zalumma sforăia ușor în culcușul ei. M-am mișcat cât de ușor mi-a îngăduit burta și m-am strecurat încet pe ușă. Mi-era sete și mă gândeam să mă duc jos, unde era mai răcoare, și să-mi iau apă de băut proaspătă. Ochii mi se învățaseră cu întunericul din jur, așa că nu am mai luat nici o lumânare.

Când am început să cobor treptele, am văzut o lumină care venea din direcția opusă – Francesco, am presupus eu. Ca o soție bună, m-am întors, vrând să mă retrag iar în cameră, discret. Dar un chichotit m-a făcut să mă

opresc, să-mi lipesc spatele de perete ca să-mi țin corpul în afara arcului de lumină și să privesc în jos.

289

La etajul de sub mine stătea Isabella – tânără și frumoasă – într-o camicia de pânză albă. Avea mâinile ridicate: într-una era o cheie, în cealaltă

o lumânare. Chiar în spate, lipit de ea, se vedea un bărbat care-și încolăcise brațele peste sânii ei, o trăgea spre el și își ascundea fața în ceafa ei. În timp ce el o săruta, ea se căznea să-și înăbușe râsul – și, cum nu reușea, el i-a făcut semn să tacă și ea s-a desprins de el și a deschis ușa care dădea în odăile soțului meu. Înăuntru ardea o lampă, așezată acolo să lumineze întoarcerea stăpânului.

Francesco, mi-am zis eu, și Isabella. Se întorsese cu un ceas, două mai devreme; poate că vreuna dintre târfele lui se îmbolnăvise, pentru că orarul Iui era altminteri bătut în cuie. Nu m-am simțit deloc surprinsă sau ofensată

de hârjoana lor, deși recunosc că Isabella mă dezamăgise oarecum.

Dar omul care și-a ridicat fața nu era soțul meu.

Nu l-am zărit decât în treacăt, am prins o fulgerare de zâmbet, după

care el a întins mâna și a luat cheia de la Isabella. Avea părul închis la culoare și era cam de vârsta mea: șaisprezece ani sau pe aici. Nu-l mai văzusem până atunci. Oare Isabella dăduse drumul în casă unui hoț?

Am rămas acolo nemișcată. Din motive pe care nu le înțeleg nici acum, nu-mi era frică de omul acela.

Isabella s-a răsucit și l-a sărutat cu foc. Când s-a desprins de lângă el și a pornit în jos pe scări, luând și lumânarea cu ea, el i-a dat o palmă peste fund. După care a intrat de unul singur în odăile lui Francesco, ajutat de lumina lămpii care strălucea în interior.