— Am să te chem.

Am întors capul ca să o las să plece.

Francesco a sosit după un sfert de ceas. A bătut la ușă cu oarecare șovăială și, când a văzut că nu vin imediat, a deschis și m-a strigat pe nume.

Stăteam în fața căminului de piatră cu ochii pierduți în vâlvătaia focului, mă făcusem ghem cu mâinile încolăcite în jurul picioarelor, cu obrazul lăsat pe genunchi. Picioarele goale se lipiseră de granitul cald și aspru. Doar puțin de-aș fi fost mai aproape, căldura mi-ar fi pârjolit pielea, dar adevărul era că frigul îmi intrase în oase și nu puteam să scap de el.

M-am ridicat și m-am dus spre el. Încă înveșmântat în hainele de culoarea vinului pe care le purtase la cununie, mi-a adresat un zâmbet sfios.

— Cununia și banchetul au decurs destul de bine. Cred că oaspeții noștri au fost încântați, nu-i așa?

— Da, am răspuns eu.

— Cum ți se par odăile dumitale? Sunt mulțumitoare?

— Sunt peste așteptările mele.

281

— E bine. Am un dar pentru dumneata.

A băgat mâna în buzunar și a scos o punguliță de mătase. Am întins mâna și am luat-o. Mi s-au încurcat degetele trăgând de șirețel, eram amorțită și îmi simțeam mâinile de parcă abia aș fi ieșit dintr-o apă rece ca gheața. Francesco a râs încetișor și a desfăcut el șiretul: conținutul mi-a căzut în căușul palmei.

Era o broșă mare, făcută dintr-un granat cât o ghindă, înconjurat de perle neșlefuite. Montura era de argint.

— E o… tradiție de familie, a zis Francesco și l-am simțit brusc stânjenit. Și-a prins mâinile la spate. A fost a mamei… și a bunicii.

Piatra era opacă, neatrăgătoare, bijuteria în sine nu avea nimic remarcabil în afară de faptul că era foarte veche. Pete negre se încăpățânau să se arate în jurul fiecărei perle, deși se vedea că broșa fusese lustruită de curând.

O tradiție, mi-am spus eu. Pentru toate miresele lui.

— Mulțumesc, am zis eu rece, și m-am îmbărbătat la gândul actelor de cruzime care aveau să urmeze, fără doar și poate.

Numai că s-a întâmplat ceva cu totul neobișnuit; chipul lui Francesco și-a păstrat expresia blândă. Și-a înăbușit un căscat.

— Cu mare plăcere, a zis el cu un aer nesigur. Bine. Și-a aruncat privirile prin cameră cu stângăcie, după care mi-a zâmbit. Sunt sigur că a fost o zi foarte obositoare pentru tine. Ne vedem mâine dimineață. Noapte bună. M-am uitat la el și nu-mi venea să cred. Era limpede că nu se simțea în largul lui, se arăta neliniștit, dornic să plece.

— Noapte bună, am spus.

Și dus a fost. Am lăsat imediat broșa din mână, mi-am lipit urechea de ușa închisă și i-am auzit pașii care se depărtau pe hol și-apoi coborau scările. Când am fost sigură de plecarea lui, am deschis ușa să o strig pe Zalumma – și am tresărit când ea a și apărut în fața ochilor mei.

Avea privirile ațintite asupra scărilor întunecate.

— Se mai întoarce? a șoptit ea.

— Nu, am răspuns și am tras-o în cameră.

A deschis gura și a făcut ochii mari.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic.

M-a copleșit sentimentul că spectacolul pe care trebuia să-l dau în noaptea cu pricina se încheiase. M-am simțit dintr-odată stoarsă de oboseală

282

și abia am reușit să ajung la pat înainte să cad din picioare. M-am așezat, cu spatele sprijinit de tăblia de lemn, cu picioarele întinse și, cu gândul aiurea, am cules o petală uscată și am început să mă joc cu ea. Zalumma a luat vasul cu vin, a umplut pocalul de argint și mi l-a dat. Buchetul lui mi s-a părut surprinzător de îmbietor, având în vedere că îmi fusese atât de rău în cursul zilei. Cu grijă, am luat o înghițitură mică și am savurat-o îndelung. Era unul dintre cele mai delicioase vinuri pe care le gustasem, la fel de bun ca cele care se beau în casa familiei Medici.

Pentru prima oară de la începutul zilei, am avut ochi și pentru Zalumma. Stătea lângă pat, încruntată, și mă urmărea cu atenție să vadă

dacă băutura îmi priește, dacă n-are să-mi facă rău. Era de-a dreptul frumoasă, în acea zi. După atâtea griji pe care și le făcuse cu mine ajunsese să slăbească, drept care pomeții de sub ochii întunecați și migdalați îi împungeau pielea. Părul negru ca cerneala care-i înconjura fața fusese împletit cu măiestrie și greutatea lui era prinsă sub un văl de mătase crem; avea o rochie dintr-o stofa plină de lână maronie, tivită cu panglici aurii.

— Cea spus? m-a întrebat ea, când n-a mai putut să îndure tăcerea mea. — Mi-a făcut un dar. Am făcut un semn cu capul înspre broșa cu granat de pe măsuță. Mi-a dat darul și a zis că probabil mă simt obosită și s-a scuzat.

Ea a rămas cu ochii la broșă.

— E nebun.

— Poate nu se simte bine, am zis eu. Sau poate că și el e obosit după

atâtea pregătiri. Uită-te la pat. S-a îngrijit de tot ce vezi aici, pentru mine.

— Măcar atâta lucru putea și el să facă, a răspuns ea.

Am mai luat o înghițitură de vin și mi-am dat seama că eram lihnită. M-am uitat la farfuria cu stafide de lângă mine și m-am încruntat. Servitorii au presupus că am să fiu ghiftuită după ce benchetuisem toată ziua și lăsaseră

stafidele doar pentru că dulceața lor mergea bine cu un pocal de vin. Nu aveau cum să știe de-acum că mie nu-mi plăceau stafidele.

Zalumma a băgat de seamă.

— Ți-e foame? N-ai mâncat nimic pe ziua de azi.

— Mi-ar plăcea grozav niște pâine cu brânză.

— Mă duc să caut.

Am făcut o pauză.

— Mai adu un pocal – pentru tine. Și orice altceva îți mai poftește inima. Nu vreau să mănânc de una singură.

283

Lui Francesco i s-ar părea că așa ceva nu se face, dar puțin îmi păsa.

Ușurarea pe care o simțeam îmi dădea amețeli și, în pofida oboselii, aveam o dispoziție de sărbătoare. Aveam cel puțin o noapte în care eram scutită de atențiile lui Francesco.

— Ești sigură, Madonna?