Petrarca mi se păruse o alegere potrivită. Scria în grai toscan, deci nu era nevoie să mă obosesc prea mult, acum când șovăiam cu gândurile învălmășite, iar poezia lui de dragoste ar fi dat măsură întreagă bunii iei mele și motivului ei: Giuliano. Totuși, pe măsură ce întorceam paginile, nu găseam acolo decât chin. Sonet după sonet în care nu descopeream nimic despre frumusețea pasiunii, ci doar despre mâhnirea și suferința pe care ea le poate produce. Îl aveam în fața ochilor pe bietul Petrarca jelind moartea Laurei, femeia iubită care nu răspunsese niciodată sentimentelor lui:
… Candoarea frunții-n aur pur scăldată,
și zâmbetul străfulgerându-mi ceața
ca soarele când râde dimineața
un pumn sunt azi de pulbere uscată
Și eu trăiesc; trăiesc și-mi sorb otrava durerilor…
227
Am luat în derâdere lacrimile care s-au pornit să-mi curgă din ochi și le-am șters repede, certându-mă în gând. Nu mă numărasem niciodată
printre cei pe care poezia îi face să plângă. Dar a urmat o altă strofă care m-a tulburat:
… de dragul ei m-apucă-n lacrimi zorii,
căci chiar de-n trup sunt una cu pământul,
mi-e doru-n piept sădit de sus, din stele.
De sus, din stele. Mi-am adus aminte de un lucru la care nu mă
gândisem de multă vreme: întâlnirea cu astrologul și cuvintele usturătoare pe care i le spusesem mamei, care nu făcuse decât să încerce să mă cruțe de gânduri rele. Îmi răsuna în minte vocea astrologului: în stelele dumitale am văzut un act de violență, unul care-ți este și trecut, și viitor.
M-am gândit la mama care murise din pricina lui Savonarola și m a cuprins o spaimă cum că Giuliano – viitorul meu – avea să fie următoarea lui victimă.
— Oprește-te, mi-am spus atunci cu voce tare, după care am aruncat o privire vinovată către ușă crezând că poate vorba mea ajunsese la urechile uriașului de pe partea cealaltă. Nu s-a auzit nici un glas, nici o mișcare. Am clătinat ușor din cap ca să-mi limpezesc mintea, m-am încruntat și m-am întors la carte. Eram hotărâtă să găsesc ceva plin de fericire, ceva luminos –
ceva de bun augur, care să contracareze răul.
Am răsfoit iarăși paginile și am dat peste alte cuvinte, scrise în graiul toscan curgător al lui Petrarca.
Il successor di Carlo che la chioma
Co la corona del suo antiquo adorna,
Prese ba gia l’arme per fiaccar le corna
A Babilonia, e chi da lei si noma;
Urmașul Împăratului ce pleata
cu-a lui coroană astăzi și-o-ncunună
pornit-a Babilonia s-o răpună
și neamurile ce-i îngroașă gloata.
Am închis cartea, am pus-o jos și m-am dus în dreptul focului. Era o căldură teribilă; mi-am strâns brațele peste piept, tare de tot, ca să nu las 228
frica să scape din mine. Toate se legau într-un fel anume: Leonardo, al treilea bărbat, moartea lui Lorenzo, piagnoni… și eu.
Când mi-am ridicat privirile, am dat iar peste Bătălia de la San Romano, cu steagurile ei viu colorate zburând pe aripile unui vânt imaginar.
Căpitanul Tolentino arăta tot curajos și hotărât, doar că acum părea foarte singur; s-ar fi zis că dușmanii aveau să-l copleșească în scurt timp.
Giuliano nu s-a întors decât după-amiaza târziu – mai era atât de puțin timp până la ceasul când trebuia să plece încât am chemat-o pe Laura și am trimis-o după el, ca să fiu sigură că vine să mă vadă înainte de a porni în misiune.
Nu mai purta pe chip masca veseliei; în ochi îi stăruia o privire serioasă, pe frunte i se vedea un început de încruntare. A venit însoțit de un valet, care l-a ajutat să pună pe el o tunică de un gri închis, l.u. I nici un fel de podoabe.
Când valetul a ieșit, i-am spus firesc:
— Arăți ca un piagnone.
El nici n-a zâmbit.
— Va trebui să plec curând. Ți-a arătat Laura unde sunt odăile lui Giovanni?
— Da.
— Bun. A făcut o pauză. Știam că își alege cuvintele cu multă grijă: Dacă, din vreun motiv oarecare, Piero și cu mine suntem reținuți… dacă
zăbovim sau dacă se întâmplă orice care să-ți producă îngrijorare, du-te imediat la Giovanni. El are să știe ce e de făcut.
Eu m-am făcut că nu-l iau în serios. Ca să-mi ascund neliniștea, mi-am luat un aer dezaprobator:
