Un servitor ne-a condus spre o încăpere de pe partea stângă: un hol mare, cu pereții de un alb străveziu și podeaua de marmură pală cu intarsii negre, în stil clasic. Mai departe, treceai pe sub o arcadă, și ajungeai la sufragerie și masa lungă care se vedea era acoperită în întregime cu platouri pline ochi cu mâncare. Încăperile erau atât de mari încât ar fi fost mai potrivite pentru un prinț și suita lui decât pentru grupul nostru. Ce e drept, focul care ardea în sufragerie nu prea reușea să alunge răcoarea. Era un loc rece, convențional.

Noul meu soț era un om foarte bogat.

Eu trăisem într-o casă care avea mai mult de un secol, cu ziduri simple și mobilă obișnuită. Eram învățată cu podele inegale de piatră, roase de pașii mai multor generații, cu scări care se afundau la mijloc, cu uși ale căror margini erau înnegrite de atingerea unui număr nesfârșit de mâini.

Casa în care mă aflam acum nu avea nici zece ani, podelele erau perfect drepte, netede și lucioase, pe uși nu se vedea nici o urmă, iar metalul zăvoarelor și al balamalelor strălucea de nou ce era. Nu îmi plăcea deloc.

Nici una dintre rudele tatei de la țară nu se arătase, dar frații lui Francesco își aduseseră soțiile și copiii. Imediat ce familia lui a intrat după

277

noi în casă, alături de unchiul Lauro și liota lui, clădirea parcă n-a mai părut atât de goală, deși sunetul vocilor se izbea de pereți. Când a început să curgă

vinul în pocale, s-au pornit și râsetele, unele chiar zgomotoase și aspre.

Obiceiul pretindea ca eu să merg călare pe un cal alb până la locul cununiei, după care să mă întorc pe jos la casa tatălui meu și să petrec o noapte acolo, în singurătate castă. Nunta nu se cuvenea consumată decât în cea de-a doua noapte, după o zi de festin.

Dar am călcat în picioare obiceiurile și la prima mea nuntă și la a doua.

Nu am mers călare pe un cal alb. Nici nu m-am întors pe jos la casa tatei, o hotărâre care fusese luată din trei motive: avusesem febră în săptămâna dinainte și încă mă simțeam slăbită de pe urma ei, vremea era neîndurătoare, iar eu eram însărcinată. Ultimul dintre ele nu fusese pomenit pe față, dar mi se îngroșase talia atât de tare încât era clar pentru aproape toată lumea. Lucrul în sine nu a stârnit decât o îngrijorare trecătoare, pentru că logodna oficială era considerată o legătură la fel de puternică precum căsătoria în sine. Multe dintre miresele Florenței erau nevoite să-și lărgească rochiile de mireasă înainte de a se duce la San Giovanni și nimeni nu le ținea de rău.

Am mai întâmpinat un rând de oaspeți, priori și Buonomini, cei de un rang cu Francesco. Și a început banchetul de nuntă, o masă care ar fi stârnit nemulțumirea lui Savonarola: miei la frigare, doi purcei fripți, trei gâște și o lebădă, fazani fără număr, mai mulți iepuri și zeci de pești, supă și prăjituri, zaharicale frumos prezentate, șase feluri diferite de paste, cu mai multe feluri de brânză, cu nuci și cu fructe uscate.

Mirosul de mâncare îmi dădea senzația că mi-a vârât cineva un pumn în gură. Totuși, am zâmbit până când au început să mă doară obrajii. Mi s-a spus, de o sută de ori și mai bine, că sunt cea mai frumoasă mireasă pe care o văzuse Florența vreodată. Am răspuns mecanic, curtenitoare.

S-au rostit fel de fel de urări, între care și cea obișnuită pentru tinerii abia căsătoriți: să rămân însărcinată în noaptea nunții. Mi-am ridicat pocalul în dreptul gurii, dar am ținut buzele bine strânse: aroma vinului mi-a făcut atât de rău, încât a trebuit să-mi țin respirația.

N-am mâncat decât puțină pâine și o bucățică de brânză, deși aveam în față o farfurie plină. Am aranjat mâncarea cu atâta dibăcie încât să pară că

am luat mai mult.

După mâncare, a început dansul. Cânta un cvartet pe care-l angajase Francesco. Dacă trecusem de cununie și de masă, m-am simțit mai ușurată o vreme. Eram ostenită, dar am râs și m-am jucat și am dansat cu noii nepoți și 278

noile nepoate pe care le aveam; m-am trezit că îi priveam cu o melancolie pe care abia mi-o descopeream.

M-am întors la un moment dat și am descoperit că și tata se uita la mine, copleșit de același sentiment.

Dar, când soarele a început să coboare pe cer, nuntașii au plecat, iar tata s-a întors la casa lui acum lipsită de orice urmă de familie – până și Zalumma îl părăsise.

Când Francesco mi i-a prezentat pe câțiva dintre servitori mă simțeam de-a dreptul amorțită: cameristele lui, Isabella și Elena; valetul, Giorgio; bucătăreasa, Agrippina; una dintre fetele de la bucătărie, Silvestra; și vizitiul, Claudio. Mai toți dormeau la parter, în aripa dinspre sud-vest, care dădea spre spatele palatului. Le-am repetat numele cu voce tare, deși știam că n-aveam să le țin minte mai mult de o clipă. Inima îmi bătea cu putere și bubuitul mă împiedica să-mi aud până și vocea. Erau și alții pe care nu i-am cunoscut – ajutoarele de grăjdari și starostele grăjdarilor, o altă bucătăreasă, care se simțea rău, un băiat care era folosit ca mesager.

Elena, o femeie cu un chip blând, păr de culoarea castanei și privire senină ca a unei madone, ne-a dus pe amândouă – Zalumma și cu mine – în sus pe scări până la al treilea cat. Am trecut pe lângă odăile lui Franceso, de la al doilea cat, și am ajuns la încăperile de proporții impresionante care erau de-acum ale mele. Ținând lampa cât mai sus, mi-a arătat mai întâi camera copiilor, cu leagănul uitat sub o pictură a Maicii Domnului – în care chipul ei părea înțepenit, iar pruncul din brațe aducea a bărbat – și apoi locul gol unde ar trebui să stea doica, înăuntru frigul era atât de pătrunzător, încât mi-am zis că în căminul de aici nu se făcuse niciodată vreun foc. După

care am făcut un tur al odăilor mele: scaune, o masă pe care stătea o lampă

aprinsă, un birou și o etajeră cu mai multe cărți care să răspundă gustului femeiesc: poezie de dragoste, psalmi în limba latină.

Nici aici nu ardea pic de foc, dar era mai cald, având în vedere că ne aflam cu două etaje deasupra căminului bine încins din sufragerie și cu doar un etaj deasupra odăilor lui Francesco.

Camera de zi și camera copiilor erau în partea din față a clădirii, iar ferestrele lor dădeau spre nord. Încăperea unde avea să stea Zalumma (și pe care o împărțea cu Elena și Isabella) era orientată spre sud, la fel ca și odăile mele. Elena ne-a dus apoi spre odăile servitorilor și am avut răgazul să

arunc o privire de jur împrejur: nici dormitorul meu de acasă nu fusese atât de încăpător sau atât de bine pus la punct.

279

Am traversat coridorul și Elena a deschis ușa camerei nupțiale, camera mea. Camera avea un aer femeiesc. Pereți albi, podeaua din marmură în culori pestrițe – crem, roz și verde – căminul și polița dintr-un granit alb care strălucea în lumina unui foc vesel. În fața căminului, erau două scaune delicate, tapițate cu brocart de un verde pal, tocmai bune pentru o doamnă.

Pe peretele din spatele lor, se vedea o tapiserie mare: două femei care culegeau portocale dintr-un pom. Pe pat erau presărate petale uscate de trandafir, peste o cuvertură brodată făcută din aceeași catifea albastră ca și rochia mea. Draperii asortate, tivite cu fir de aur, atârnau din baldachinul de abanos. Perdelele dinăuntru erau din valuri de șifon alb, pliate cu multă

dibăcie. Spre sud se vedeau niște uși batante care dădeau spre un balcon, am presupus eu.

De o parte și de alta a patului erau măsuțe; pe una odihnea un lighean pictat cu flori și plin cu apă îmbătătoare de trandafiri. Deasupra lui atârna o oglindă ovală. Pe cealaltă, o lampă, o farfurie de argint cu stafide, o carafă cu vin și un pocal de argint.

Tot ce se găsea în încăpere era nou și părea făcut în onoarea mea Elena mi-a arătat lanțul care atârna din tavan, în apropierea patului; era legat de un clopoțel care suna în odăile unde locuiau servitorii, de partea cealaltă a holului.

— Mulțumesc, am spus eu vrând să scap de ea. Am tot ce îmi trebuie.

Acum am să îmi scot hainele.

A făcut o reverență, și a plecat, închizând ușa în urma ei. Am rămas pe loc și am ascultat mișcarea botforilor ei pe marmura podelelor, apoi sunetul ușii de pe partea cealaltă a holului; ușă deschisă, ușă închisă.

Zalumma mi-a desfăcut șireturile corsajului. Rochia voluminoasă cu trena ei grea s-a lăsat pe podea și – acoperită doar de strălucirea vaporoasă

a camiciei – am ieșit din mormanul de catifea cu un geamăt adânc. Mă

simțeam la capătul puterilor.

Și totuși, nu aveam stare. Am stat acolo, în dreptul patului, și m-am uitat la Zalumma cum împăturea cu grijă mânecile, rochia și le așeza pe un raft în comoda pântecoasă. Pe urmă, cu blândețe, mi-a scos plasa de păr și a pus-o în cufăr, lângă celelalte bijuterii pe care le aveam. M-am așezat în fața oglinzii și am lăsat-o să-mi desfacă părul. Mă uitam la chipul din fața mea și o vedeam pe mama, tânără, îngrozită și cu un copil în pântece.

280

Și Zalumma o vedea. A ridicat peria și a coborât-o, după care a netezit părul cu mâna liberă. Fiecare mișcare a periei era imediat urmată de o mișcare a mâinii, mângâietoare. Voia să îmi aducă alinare și doar așa putea să o facă.

În cele din urmă, periatul părului s-a încheiat. M-am întors cu fața spre Zalumma. De-acum afișa un curaj vesel, în dorința de a-l încuraja pe cel de alături.

— Dacă ai nevoie de ceva, orice… a zis ea.

— Am să mă descurc foarte bine.

— Am să fiu chiar lângă ușă, doar dă un semn.

— Ai să vii după aceea? am întrebat. În ciuda spaimei care mă încolțise, observasem că Francesco trecuse cu vederea una dintre cerințele mele: în cameră nu era nici un culcuș pentru Zalumma. E drept că moda cerea ca servitorii să doarmă separat de stăpânii foarte bogați, dar Zalumma dormise întotdeauna într-un culcuș de lângă patul mamei. După moartea ei, prezența Zalummei fusese o mângâiere pentru mine. Și avea să fie singura mea mângâiere aici, în casa asta lipsită de inimă.

— Încăperea e prea mare, și uită-te la pat; nu pot să suport ideea că am să dorm aici de una singură.

— Am să vin, a zis ea încetișor.

Am dat din cap.