Am deschis ușa care dădea spre anticameră, cu gândul să ies pe coridor și să strig după un servitor; m-a întâmpinat un val de căldură. În cămin sfârâia un foc sănătos și, chiar lângă ușă, tolănit pe un scaun, stătea un om de vreo treizeci de ani. Era cel mai înalt bărbat pe care-mi fusese dat să-l văd – aproape un uriaș, plin de mușchi și cu oase mari. O sabie vârâtă în teacă, cu mânerul strălucind în lumina portocalie a focului, îi atârna la șold.
Un scut mare din piele stătea sprijinit de perete, lângă el.
În mâinile mari ținea o carte, deschisă pe la mijloc; când am deschis ușa, a închis-o repede, cu un aer vinovat. Ca mai toate fetele de negustor din Florența, eram suficient de școlită ca să recunosc Paradisul lui Dante. A pus cartea pe podea, lângă el, și s-a ridicat adresându-mi un zâmbet dezarmant.
A trebuit să-mi las capul pe spate ca să mă uit la el.
— Bună dimineața, Madonna Lisa. Avea o voce gravă. Sper că ați dormit bine. Să trimit după un servitor? Cineva care să pună lemne pe foc?
— Am nevoie doar de Laura, dacă se poate, și îmi trebuie un lighean cu apă fierbinte. Soțul meu doarme încă, așa că aș vrea ca totul să se facă în liniște…
— Sigur. Omul s-a înclinat și l-am urmărit o clipă, cât s-a dus la ușa care dădea spre coridor. Dincolo de ea, erau alți doi oameni înarmați: s-au ridicat, iar el le-a dat ordine cu voce înceată.
M-am întors în cameră și am constatat că Giuliano se și trezise. L-am întâmpinat fericită, l-am sărutat, de parcă nici nu m-aș fi speriat îngrozitor văzând gărzile acolo.
Am asistat la slujbă în capela familiei, cu Michelangelo și alți câțiva apropiați. După care am luat masa târziu, în tihnă, cu Piero, Giovanni și Michelangelo – și iarăși am văzut bărbați înarmați postați în fața ușii. Când mergeam spre sufrageria familiei, Giuliano mi-a explicat că, în mod normal, frații își luau mesele alături de prieteni și de sfătuitori, dar astăzi preferau 225
intimitatea. Nu m-am putut împiedica să gândesc că siguranța era un cuvânt mai potrivit decât intimitatea, de vreme ce coridoarele erau înțesate de gărzi.
Giovanni era de o politețe distantă și nu părea preocupat de apropiata întâlnire a fratelui mai mare cu Signoria; dacă încă mai nutrea planuri privind anularea căsătoriei lui Giuliano, le-a păstrat doar pentru el.
Michelangelo și-a ținut ochii în farfurie și doar din când în când ne-a aruncat câte o privire timidă. Giuliano nu înflorise lucrurile cu nimic spunând că
Lorenzo îl crescuse pe Michelangelo ca pe fiul lui. Într-adevăr, frații îl tratau ca pe un egal.
Piero era încruntat și se tot scărpina pe gât de parcă l-ar fi durut; era încordat. Giuliano era stăpânit și avea o purtare plăcută, menită să ne liniștească și pe mine, și pe Piero. Discuția a fost ușurică până în clipa când Giuliano a spus cu veselie:
— Norocul e de partea noastră. Astăzi, Antonio Loreno este proposto.
Am dedus că Loreno se număra printre prieteni – un lucru bun, pentru că cel care avea rol de proposto era singurul membru care putea supune discuției o anumită problemă. Timp de o zi, avea la el cheile de la turnul Signoriei, unde se aflau clopotele care îi chemau pe toți florentinii în piață.
— Loreno?
Piero și-a ridicat ochii din farfurie cu urme de speranță în privire.
Giuliano a dat din cap.
— Are să facă în așa fel încât să intri, ca să te poți face ascultat de membrii Signoriei. A făcut o pauză: Care crezi că e cel mai bun moment?
După-amiaza târziu? În timpul vesperelor. Măcar atunci nu au să-și găsească
scuze cum că sunt prea ocupați cu treburi sau stau la masă.
Piero s-a gândit puțin, după care s-a grăbit să îmbrățișeze ideea de parcă ar fi fost a lui.
— Da. A dat din cap cu putere. Mergem în timpul vesperelor. Vreau să
vii cu mine. Și să luăm cu noi cam douăzeci de oameni înarmați. Și… pe Dovizi.
Giuliano și-a dat ochii peste cap și a suspinat.
— Pe cine ai de gând să asculți? Pe mine, sau pe el? Ai uitat ce ți-am spus astă-noapte? Toate sfaturile pe care ți le-a dat ți-au atras nemulțumirea poporului. Ascultă ce îți spun, nu ne mai este prieten.
— Te ascult, a spus Piero cu o voce egală. Dar îl vreau acolo și pe Dovizi. De dragul aparențelor.
Giuliano n-a mai scos o vorbă, dar știam că era nemulțumit.
226
Pe negândite, Michelangelo a rupt tăcerea stânjenitoare cu un anunț
cât se poate de nepotrivit, rostit cu un glas timid.
— Mâine plec la Veneția.
Nici unul dintre frați n-a comentat vestea în vreun fel.
Ziua a trecut prea repede. Giuliano a avut de rezolvat tot felul de treburi și s-a întâlnit cu agentul unei bănci – deși bănuiam că omul cu pricina i-a adus mai curând vești de natură politică decât financiară. Laura mi-a periat părul, după care l-a strâns pe ceafă într-un coc și La înfășurat într-unul din gingașele fileuri de aur ale Alfonsinei.
— La urma urmelor, a zis ea, sunteți o femeie măritată și nu se cade să
vă lăsați pletele pe umeri ca fecioarele.
După care m-a dus să văd bucătăriile și interiorul palatului, inclusiv apartamentele în care locuiau soția lui Piero, Alfonsina, și copiii lor. Apoi, mi-a arătat biblioteca, cu rafturile ei înalte din lemn sculptat pe care stăteau nenumărate tomuri legate în piele și suluri de pergament.
Mi-am ales o copie după cartea lui Petrarca – Canzoniere – unde erau mai bine de trei sute de sonete. Majoritatea celorlalte volume erau în greacă
(care îmi era complet necunoscută) sau în latină (pe care nu o stăpâneam cum se cuvine). Am luat cu mine cărticica și m-am întors în dormitorul lui Lorenzo. Lam zâmbit cu blândețe bărbatului cu statură de Goliat care îmi purta de grijă – am intrat și m-am așezat pe un scaun, lângă focul care abia fusese ațâțat, gata să citesc.
