lumea optase pentru catifea în cazul fustei – dar, chibzuind mai bine, Francesco se gândise că alegerea fusese influențată de faptul că noaptea aceea de decembrie era deosebit de friguroasă. În iunie se face cald, Lisa. Ce crezi? Chiar și în urechile mele glasul mi-a sunat uimitor de stăpânit.

— Cred că tata este obosit și ar trebui să se retragă, am zis eu.

— Lisa, a făcut tata cu reproș. Ser Francesco n-a terminat discuția despre rochie. Și e îndreptățit să-și savureze vinul.

— Desigur. El ar trebui să-și savureze vinul, iar dumneata ar trebui să

te retragi.

Francesco s-a întors către mine și a ridicat o sprânceană.

Tata a clipit repede, de câteva ori, și a tras încet aer în piept. M-a studiat preț de o clipă.

— Ce e drept… sunt obosit, a zis el, în cele din urmă.

268

Nu că nu-i puteai da crezare. Stătea cu mâinile încrucișate pe masă și umerii îl ajutau să se susțină; simțeai că altfel s-ar fi aplecat în față, sub o povară care nu se vedea cu ochiul liber. Flăcările din cămin trimiteau sclipiri pe firele aurii ale părului, dar de-acum aurul se amestecase cu argintul.

Privirea lui ascundea multe taine; pe una dintre ele o știam.

S-a ridicat și a pus o mână pe umărul lui Francesco.

— Domnul fie cu tine.

A rostit vorbele aproape ca și cum l-ar fi avertizat. După care s-a aplecat și m-a sărutat pe obraz, cu un aer mâhnit. Mi-am încleștat degetele pe piciorul pocalului și am ascultat pașii care se îndepărtau de încăpere, traversau holul cel mare și o luau în sus, pe scări.

Nici nu se stinsese bine sunetul lor când l-am auzit pe Francesco spunând:

— Am adus un dar pentru dumneata. Și-a vârât mâna sub mormanul de țesături și a scos la iveală un pătrat micuț de satin roșu, legat cu o panglică. Ți-ar plăcea să-l vezi?

Am dat din cap. M-am așteptat să mi-l dea mie, să mă lase să-l desfac eu, dar nu: el a tras de panglică și, din luciul satinului, a ieșit la vedere ceva strălucitor.

Ochii lui Francesco luceau și ei; lumina din ei era ciudată. A ridicat mâna în care ținea darul și a așezat-o în dreptul lumânărilor: era un pandantiv cu smarald. Lanțul aluneca pe degetele mâinii lui, în timp ce piatra se rotea încet, iar aurul în care era montată arunca scântei. Ochii lui Francesco erau încordați, buzele i se desfăcuseră.

— Erai atât de dornică să-l vezi pe tatăl dumitale plecat. Aveai vreun motiv pentru care voiai să rămâi singură cu mine?

— Poate că aveam.

Vorbeam foarte încet. Poate că lui i s-o fi părut că o făceam anume – un glas scăzut este mai atrăgător –, dar altul era motivul: dacă aș fi vorbit mai tare, mi s-ar fi auzit tremurul din voce. Am îndrăznit chiar să zâmbesc ușor.

— Ai fost vreodată cu el? m-a întrebat Francesco. Și m-a străpuns cu privirea: Tatăl dumitale spune că ai stat acolo mai puțin de o zi.

Mi-am coborât ochii spre pocalul din mâna mea și am clătinat din cap.

Prima minciună.

Răspunsul meu i-a fost pe plac și l-a stârnit.

— Uită-te la mine, a zis el și s-a pornit să joace bijuteria în fața ochilor mei. Îl vrei?

— Ce anume?

269

— Colierul. S-a aplecat spre mine, îi simțeam respirația pe față. Glasul i s-a oțelit și a căpătat mlădieri periculoase: Spune-mi că îl vrei.

Am îngăimat uimită:

— Îl… îl vreau.

— Ce-ai fi în stare să faci ca să-l ai?

Vorbele i-au ieșit din gură de parcă ar fi fost plesnetul unui bici.

Mi-am stăpânit furia și m-am uitat la el. Îmi ziceam în gând: Am să mă

ridic și am să-ți spun să pleci. Am să strig după servitori. Am să-ți interzic să

mai pui piciorul în casa noastră. Îmi ziceam în gând: Dacă îl dezamăgesc, are să plece și toată lumea are să afle că port în pântece copilul lui Giuliano. Dacă

îl dezamăgesc, are să-l dea iar pe tata pe mâna celor de la Signoria, să-linterogheze.

— Tot ce dorești, am răspuns în șoaptă.

— Vorbește mai tare. Ca și cum ar fi chiar așa. Privește-mă în ochi.

L-am privit în ochi. Am repetat cuvintele.

S-a ridicat imediat, s-a dus la ușă și a închis ambele canaturi. Din alți câțiva pași, a și venit înapoi în dreptul meu și mi-a tras scaunul de lângă

masă, cu o mișcare aprigă. După care s-a aplecat și a început iar să legene colierul în fața ochilor mei.

Era încins rău de tot, gâfâia, ochii îi străluceau sălbatic.

— În genunchi, a zis atunci. Imploră-mă să ți-l dau.

Furia mă mistuia. M-am uitat în jos și m-am străduit să gândesc până

unde eram gata să merg ca să-l feresc de primejdie pe copilul lui Giuliano. Pe copilul nostru. Până unde eram gata să merg ca să-l feresc de primejdie pe tata. M-am lăsat în jos de pe scaun și am căzut în genunchi.

— Te rog să mi-l dai.

— Așa. Era roșu la față, tremura plin de însuflețire. Deci ăsta este prețul dumitale. Prețul dumitale, a mai zis o dată și a aruncat colierul cât colo. Bijuteria a căzut pe covorul din fața căminului.

M-am ridicat de jos. Mă așteptam să mă sărute, dar pe el nu-I interesa deloc fața mea. M-a împins spre masă și a măturat, cu o mână, toate pocalele. Unul dintre ele a și căzut și s-a făcut praf pe podeaua de piatră.

M-a împins pe tăblia solidă de stejar; picioarele îmi atârnau la margine, iar vârfurile botforilor atingeau podelele. Mi-am apăsat palmele pe șolduri ca să-mi țin fustele, dar el s-a aplecat și a tras de țesătură ca un apucat. S-a auzit un pârâit puternic: camicia, lenjerie franțuzească din cea mai fină, se rupsese.