În glas i se simțea mâhnirea. Avea mintea ascuțită și iute a lui Lorenzo îmbinată cu firea dulce a unchiului după care fusese numit. O nepotrivire în ordinea nașterilor îl privase de statutul pentru care natura îl înzestrase – și, dintr-o asemenea pricină, totul se putea duce de râpă.
— Înțeleg că piagnoni… am zis eu încercând să-l aduc de unde pornisem. Savonarola are și țeluri politice? își dorește Florența pentru el însuși… sau poate vrea să aibă și Milano?
S-a uitat la mine și s-a încruntat.
— E ceva mai complicat de atât. Am mai mulți agenți care se ocupă…
Unul dintre ei era Leonardo.
217
— Cât de încurcat. Am destul timp…
Am fost întrerupți de o bătaie la ușă și am auzit vocea unui bărbat. —
Ser Giuliano?
— Da?
— Fratele dumneavoastră s-a întors de la Sarzana. Vă așteaptă în sufragerie.
— Spune-i că vin imediat.
Mă și ridicasem din pat și îmi trăgeam pe mine camicia. Giuliano s-a uitat la mine, după care și-a aruncat ochii spre colanții lui, care zăceau aruncați peste farsetto undeva în apropierea căminului, și s-a întors iar spre mine.
— Trimite vorbă Laurei și valetului meu, a strigat el, să vină să ne ajute.
XLIV
După ce ne-am îmbrăcat, Giuliano m-a condus în jos pe scări și am pornit să străbatem palatul vast și pustiu; pașii noștri răsunau pe marmura strălucitoare. Coridoarele erau și ele mai goale decât mi le aminteam: multe dintre operele de artă fuseseră îndepărtate.
— Poate că n-ar trebui să vin și eu, am șoptit eu apăsat, ținându-mă
strâns de brațul lui. Piero vrea să discutați politică.
De fapt, mi-era teamă de el. Cu toate asigurările pe care mi le dăduse Giuliano, nu eram sigură că cel mai mare dintre frații Medici arătase vreo urmă de entuziasm când își dăduse încuviințarea în privința căsătoriei.
Avusesem deja o înfruntare dureroasă cu tata și nu simțeam nevoia să mai am una cu Piero.
Giuliano a părut să-mi citească gândurile.
— E adevărat, fratele meu nici n-a vrut să audă de căsătoria cu tine la început. Dar eu am stăruit. L-am convins că e bine din punct de vedere politic. La urma urmelor, oamenii se arătau nemulțumiți pentru că Piero este fiul unei descendente a familiei Orsini, plus că s-a și căsătorit cu cineva din același neam. I-am tot spus: Ai pus deja la cale o alianță serioasă cu nobilii Orsini – iar Giovanni e cardinal, ceea ce face ca Papa și Biserica să fie și ei aliații noștri. Acum a venit vremea să strângem legăturile cu oamenii obișnuiți, să arătăm că nu ne considerăm os domnesc, cum spune lumea.
Până la urmă, m-a ascultat. E drept că Alfonsina și Giovanni sunt împotrivă –
dar sunt sigur că ai să-i câștigi de partea noastră cu farmecul tău.
218
Ne-am oprit în fața unei uși înalte de lemn sculptat și lăcuit. Giuliano a deschis-o, apoi mi-a făcut semn să intru.
Căldura și lumina m-au întâmpinat pe loc. În căminul masiv de pe peretele din față ardea un foc zdravăn. Pe masa lungă, era un sfeșnic cu mai mult de douăsprezece lumânări; în aer se simțea mirosul de ceară încinsă.
Pereții erau acoperiți cu fresce pe teme pastorale – Bac bus cu ciorchinii lui de struguri, nimfe și satiri care se țineau de zburdălnicii în timp ce Pan cânta la nai…
În încăpere se aflau doi oameni. Unul era în dreptul focului și dădea din mâini, agitat. Era îmbrăcat ca un prinț, într-o tunică de catifea safirie bordată cu satin de culoarea purpurei. La gât purta un colan de aur greu de care atârna o piatră mare de ametist, iar diamantele de pe degete sclipeau în bătaia focului. Avea umeri lați, talie îngustă, iar colanții îi scoteau în evidență coapsele și pulpele puternice. Ți-era ușor să ți-l imaginezi pe străzile din Florența, dând cu piciorul în minge.
— Cum îndrăznesc să mă jignească în asemenea hal! perora el cu amărăciune. Cum îndrăznesc, când eu tocmai am salvat orașul! Ar fi trebuit să mă întâmpine ca pe un erou, și ei…
Și-a ridicat privirea, uitându-se chiorâș la noi pentru că-l sileam să se întrerupă.
Al doilea stătea la masă. Cu un aer impasibil, desprindea carnea de pe oasele unui fazan fript. Purta veșmântul roșu aprins al cardinalilor, o tichiuță roșie de mătase și un inel cu rubin. Când am intrat, și-a răsucit scaunul pe jumătate ca să se uite mai bine la noi. Degetele și buzele îi erau groase, capul mare și lat, iar pieptul și mai lat. A lăsat din mână furculița și cuțitul și s-a ridicat.
— Giuliano! Cine este ea? Era surprins, dar nu lipsit de politețe. Avea o voce adâncă și de o frumusețe care te vrăjea, în ciuda trăsăturilor urâte și a ochilor mici și suspicioși.
— Cine este? a zis și Piero, ca un ecou al vorbelor rostite de fratele său.
Și s-a apropiat de lumina candelabrului, dând la iveală un chip care semăna izbitor cu al mamei sale: buze subțiri și bărbie moale.
— Cred că-ți amintești, Piero. Ea este soția mea, Madonna Lisa di Antonio Gherardini. Lisa, el este fratele meu, Piero di Lorenzo de Medici.
Răspunsul soțului meu l-a lăsat pe Giovanni cu gura căscată.
— Antonio, negustorul de țesături? Ți se pare o glumă bună?
219
— Te rog să n-o insulți pe soția mea, a răspuns Giuliano pe un ton amenințător. Gherardini sunt de neam bun. Piero și-a dat acordul cu ceva timp în urmă.
