În plus, Francesco ținea să-mi ofere o ceremonie de nuntă după toate regulile tradiției, ca și cum aș fi fost o mireasă castă – ca și cum Giuliano nici n-ar fi existat, ca și cum n-aș fi fugit niciodată din casa tatei ca să fiu a lui.

Vara era anotimpul pe care îl alegea lumea pentru nunți, având în vedere că

era vremea cea mai potrivită pentru procesiunea lentă a alaiului nupțial prin oraș, mai cu seamă că miresele erau însoțite de familie, iar familia mergea pe jos. Dar n-aveam cum să ocolesc faptul că, la ora la care ar fi însemnat să

mă sui pe calul alb al miresei, urma să fiu gravidă în șapte luni. Francesco ar fi aflat atunci că l-am mințit când i-am spus că am rămas castă. Mai rău, ar fi aflat că e copilul lui Giuliano. Când o văduvă se recăsătorea, copiii ei erau adesea priviți cu ochi răi în casa noului soț. Și n-aș fi îndurat să fiu despărțită

de copilul lui Giuliano.

Nu cunoșteam decât o singură soluție: să-l conving pe Francesco cum că ar fi copilul lui. Și nu exista decât o singură cale, îngrozitoare.

A trecut o zi până când să găsesc prilejul.

Se ținea, la noi acasă, un fel de consiliu de familie: puneam la punct toate amănuntele legate de rochia mea de mireasă. Tatăl vârstnic al lui Francesco, Ser Massimo – un om liniștit și mohorât – și sora lui văduvă, o stafie fără culoare pe nume Caterina, erau și ei de față. Toți cei trei frați ai mirelui meu locuiau la țară, prea departe ca să poată veni în pripă, dar urmau să vină la oraș în iunie. Din partea familiei mele, erau și mai puține rude, pentru că toți cei din partea tatei locuiau în Chianti și nu aveau cum să

ia parte, iar mama își pierduse două surori încă de la naștere și alte două, 265

mai mari ca ea, din cauza ciumei. Prin urmare, nu rămăseseră decât unchiul Lauro și soția lui, Giovanna Maria, care și-au adus cu ei doi băieți mai răsăriți, o doică și trei copilași care o țineau tot într-un chirăit. Giovanna Maria era iarăși grea. Era umflată și avea o față rotundă ca luna; Lauro părea hărțuit, iar pe frunte i se vedea un început de chelie.

Cerusem ca întâlnirea să aibă loc mai către seară – la cină, pentru că

mai toate crizele de vomă mă apucau dimineața și la prânz. Mai târziu, mă

puneam cât de cât pe picioare și, deși nu reușeam să mănânc decât foarte puțin și mirosul anumitor mâncăruri mă întorcea pe dos, nu eram în primejdie să vărs în fața oaspeților.

Numai că pericolul de a mă pune pe plâns era la fel de mare. Gândul că

mă pregăteam pentru o altă nuntă la nici o lună după ce-l pierdusem pe Giuliano mă răvășea cumplit. Dimineața și tot restul zilei n-am făcut altceva decât să plâng. La apusul soarelui, când și-au făcut apariția noile mele rude, le-am întâmpinat cu un zâmbet mecanic și cu ochi roșii, umflați de atâta plâns. Tata înțelegea. De-acum se înzdrăvenise pe deplin și, grație intervenției și recomandărilor făcute de Francesco, negoțul lui se punea iar pe roate: culmea, prin vânzarea de marfă către familia Pazzi, reîntoarsă din exil.

Robust și serios, m-a prins bine de braț și a stat acolo, alături de mine, când ne-au sosit oaspeții. La cină, s-a așezat lângă mine, pe locul pe care ar fi stat mama, și a dat răspuns întrebărilor care îmi erau adresate, când a simțit că eram prea copleșită și nu-mi găseam cuvintele. Iar când m-am ridicat și m-am îndreptat grăbită spre bucătărie – după ce tatăl lui Francesco a întrebat ce fel de flori să aibă ghirlanda pe care urma să o întindă în stradă –

a venit și tata după mine. Și, când m-a văzut că-mi șterg o lacrimă, m-a luat în brațe și m-a sărutat pe păr, drept care m-am pornit pe plâns de-a binelea.

El credea că jelesc doar de dorul soțului meu mort; nu-și dădea seama că îmi jeleam și propria soartă, că pasul îngrozitor pe care urma să-l fac mă

întrista.

Stăruisem să nu se mai pună nici un fel de salvie în mâncăruri, drept care am reușit să mănânc câte ceva și să beau puțin vin când a venit vremea închinărilor. În clipa în care cina era pe sfârșite și erau luate farfuriile, aveam deja vocea răgușită de atâtea răspunsuri pe care fusesem obligată să

le strig, conversând cu tatăl surd al lui Francesco.

Puțin mai târziu, a început discuția despre rochie. Francesco ne-a arătat schița modelului pe care și l-ar fi dorit el: o rochie cu talie înaltă, cu 266

un corsaj de formă pătrată. Mânecile nu aveau aspectul obișnuit, ca de clopot; erau strâmte, croite după forma brațelor, iar accentul se punea pe camicia, care era trasă prin mai multe despicături și înfoiată. Răscroiala de la gât era destul de adâncă, drept care și pe acolo ieșea la iveală o bună parte din camicia.

Am rămas surprinsă. Viitorul meu soț era considerat un piagnone în toată puterea cuvântului, și totuși îmi așezase în față un model după ultima modă spaniolă, abia adus în oraș pe filiera curții papale a neamului Borgia.

Francesco, așezat și el lângă mine, a pus pe masă un mănunchi de mostre de țesături. Deasupra trona un damasc strălucitor de culoarea argintului și un cangiante roșu-galben atât de fin încât părea impalpabil.

— Și ca podoabe, granate și perle pentru tocă, dacă îți sunt pe plac.

Nici una dintre culori sau dintre pietre nu mi se potrivea.

— A! a zis el. E reticentă! Atunci, nu se mai pune problema.

A împachetat materialele și le-a pus imediat deoparte.

Mișcarea a avut darul să-l irite pe tatăl lui.

— Nu ea e cea care trebuie să aleagă.

— Tată, a zis Caterina tăios, Francesco a venit aici să asculte părerile tuturor.

Giovanna a intervenit și ea.

— Ceva în culori proaspete, ca florile de primăvară sau ceva delicat ca florile de la începutul verii? a propus ea. Cu roz și alb. Catifele și satin, cu perle neșlefuite.

— Are pielea măslinie, a replicat Caterina. Cu un roz palid are să pară

trasă la față.

Tata m-a luat de mână pe sub masă și m-a strâns. Acum manifesta față

de Francesco același soi de rezervă ciudată pe care i-o arătase și lui Pico, după moartea mamei.

— Modelul este încântător, a spus el. Sunt sigur că îi place și Lisei. De-a lungul anilor, am observat că, dintre toate culorile, cel mai bine îi vin nuanțele de albastru, de verde și de violet – și, cu cât sunt mai intense, cu atât e mai bine. Și safirele… Vocea i s-a poticnit preț de o clipă, după care și-a recăpătat puterea: Safirele erau pietrele preferate ale mamei ei și sunt și ale ei. Safire și diamante.

— Mulțumesc, a zis Francesco. Mulțumesc mult, Ser Antonio. Atunci Lisa va avea safire și diamante. Și tonuri bogate de albastru care să se asorteze, poate și tonuri de violet.

267

— Nu e nevoie să-i faci pe plac, a zis Ser Massimo cu un aer supărat și ar fi continuat să zică, dar fiul lui a ridicat un deget și l-a oprit.

— Nu e nevoie, dar am s-o fac, a spus Francesco. Speram cândva la o mireasă modestă, cu un chip drăguț. Dar n-am îndrăznit niciodată să sper că

am să câștig o soție care să fie și modestă, și strălucitor de frumoasă. Orice femeie atât de încântătoare trebuie să se simtă și mai încântătoare în rochia de mireasă. Îi datorez acest lucru.

Mi-am lăsat ochii în jos și m-am uitat la masă; poate că alții au socotit că am reacționar ca o mironosiță.

— Un discurs de toată frumusețea, a spus Caterina. Abia mai târziu am simțit zeflemeaua din vocea ei.

— Ce norocoasă ești, Lisa! a exclamat Giovanna Maria, aruncând o privire cu înțeles către soțul ei, Lauro. Norocoasă că ai găsit un bărbat care te măgulește, care ține cont de părerile tale.

Seara era un chin, dar până la urmă s-a încheiat și la masă au mai rămas doar tata și Francesco. Pe masă rămăseseră acum doar pocalele noastre și un candelabru. Clipa când trebuia să încep să-mi țes urzeala de minciuni se apropia cu repeziciune. Mi-am ridicat pocalul la buze, după care l-am pus la loc repede când am văzut cât de tare îmi tremurau mâinile.

Tata și Francesco vorbeau cu voce scăzută, aplecându-se în față fiecare pe partea lui, ca să nu mă simt prinsă la mijloc. Francesco stătea cu schița rochiei întinsă în fața lui și arăta spre fustă.

— Nu trebuie să fie o țesătură prea groasă, cred eu, a zis el. Cam toată