M-am încruntat și m-am ridicat în capul oaselor cu o strâmbătură, pentru că mă dureau toate. Zalumma mi-a vârât în mâini o hârtie împăturită.

— M-am strecurat sus, a zis ea șoptit, atât de șoptit încât a trebuit să

fac un efort ca să o aud, din pricina foșnetului pe care-l făceau hârtiile pe care mi le dăduse. Cum am văzut că a venit judecătorul cu oamenii lui, am urcat repede aici ca să încerc să ascund scrisorile. Dar n-am avut timp. Asta e tot ce-am putut să salvez.

Le-am întins frumos – o bucată mare de hârtie, împăturită atent și una mică, îndoită la jumătate. Și am rămas cu ochii în poală, uitându-mă la propriul meu chip, schițat măiestru în creion cu vârf de argint, și la un desen în cerneală de culoare închisă: Bernardo Baroncelli atârnând în ștreang.

În oraș, ordinea a fost restabilită destul de repede. Dar, până atunci, toate statuile care-l înfățișau pe Lorenzo de Medici au fost răsturnate, toate însemnele în piatră ale blazonului Medici, de pe orice clădire ar fi fost ele, au fost răzuite cu dalta. La patru zile după fuga lui Piero, Signoria a anulat legea care-i trimisese în exil pe cei din familia Pazzi și a încurajat toate progeniturile asasinilor lui Giuliano să se întoarcă în oraș. A fost emis un act care decreta că Francesco și Iacopo de Pazzi acționaseră în numele libertății celor mulți.

A doua zi după plecarea familiei Medici, Savonarola s-a întâlnit cu regele Carol ca să negocieze condițiile intrării trupelor lui în Florența. La o săptămână după nunta mea, regele Carol a intrat triumfător în oraș, unde a fost întâmpinat ca un erou. Ser Francesco și-ar fi dorit mult să-l însoțesc, pentru că priorii dăduseră ordine ca toți florentinii care erau sănătoși să fie de față, îmbrăcați în straie de sărbătoare.

255

Eu nu m-am dus. Toate hainele mele bune fuseseră arse în noaptea răzmeriței, iar rochia de nuntă era făcută praf. Și, în plus, era nevoie de mine acasă pentru lucruri mai importante. Mâna tatei era roșie și plină de puroi; era scuturat de febră. Am stat lângă patul lui zi și noapte, i-am tot schimbat compresele umede de pe frunte și i-am pus cataplasme pe rănile care supurau. Zalumma a rămas lângă mine să mă ajute, dar noua cameristă a tatei, Loretta, s-a dus la spectacol și pentru noi.

Îmi plăcea Loretta. Avea privirea ascuțită și mintea la fel; spunea adevărul chiar și atunci când nu era deloc cazul.

— Carol e un idiot, ne-a spus ea. N-are nici atâta bun-simț încât să-și țină gura închisă. Stă așa, cu gura deschisă, și când respiră i se văd dinții mari și strâmbi. E urât – îngrozitor de urât! Un nas ca un cârlig, mare și plin de noduri. Cred că-i dă fiori și lui Fra Girolamo.

Zalumma s-a pornit încet pe râs. I-am făcut semn să tacă. Eram în pragul camerei în care dormea tata. În spatele nostru, tata căzuse într-un somn liniștit ca de moarte, după o noapte agitată, în care durerile îl chinuiseră rău. Închisesem obloanele ca să-l feresc de strălucirea soarelui dimineții.

— Da, și cu toate astea, când a trecut ieri pe sub poarta San Frediano, a fost un spectacol impresionant, a mai zis Loretta. Membrii Signoriei erau sus pe o platformă, în haine de culoare purpurie cu hermină la gât. Și era o hărmălaie! Toate clopotele din oraș băteau și, când a început și răpăitul tobelor, am crezut că-mi iau foc urechile. Și n-am auzit de când mă știu eu de vreo armată cu uniforme atât de frumoase – ce să spun, până și servitorii purtau catifea brodată cu fir de aur, armura cavaleriei gravată în fel și chip și toți aveau steaguri brodate cu aur… Și-apoi a venit Carol. Știam că el trebuie să fie, pentru că mergea călare pe un armăsar negru și-avea armura bătută

cu pietre scumpe. Patru cavaleri stăteau în jurul lui – doi de fiecare parte –

și-i țineau deasupra capului un baldachin de mătase. A fost minunat, de-a dreptul minunat – până când Carol s-a oprit, s-a dat jos de pe cal și s-a urcat pe platformă, lângă priori. E cel mai ciudat omuleț pe care l-am văzut vreodată. Un cap mare, cu păr de culoarea aramei frecate, aproape rozaliu, și un corp mititel – arată ca un copilaș care abia s-a ridicat pe picioare. Un copilaș cu pantofi mari cât potcoavele de cal. Nu știu ce se întâmplă cu picioarele lui. A fost foarte caraghios. Toată lumea aștepta ca regele Carol sau priorii să înceapă să vorbească și, în liniștea din jur, o fetiță de lângă

mine a zis tare și răspicat: Dar e mic de tot! Și oamenii din preajma mea s-au pus pe râs – nu prea tare, totuși. N-avea nici un rost să stârnim necazuri. Așa 256

e deci bărbatul care ne-a făcut să tremurăm de frica morții atâta vreme. Un omuleț. Iar cei de la Signorie i s-au adresat în latină – și n-a înțeles nici o vorbă! Unul dintre cei care-l însoțeau a trebuit să-i traducă totul în franceză.

Știți ce mi-a zis un bărbat care era și el acolo, în mulțime? Un nobil cu educație, un om foarte inteligent. Mi-a spus – încet, bineînțeles pentru că în ziua de azi nu știe cine te poate asculta – că regele Carol și-a dorit să

invadeze orașul Neapole pentru că a auzit că e o zonă bună pentru vânat, că

vremea e mereu frumoasă și cum lui îi e foarte dragă vânătoarea… Și pe urmă i-au ajuns la urechi vorbele pe care Savonarola le spunea despre el și-atunci și-a zis că nu i-ar strica o mică plimbare.

Pe Zalumma povestea o fascina, dar eu m-am întors cu spatele și m-am dus iar în camera tatei. Nu voiam să aud că regele francez era un bufon care nimerise cumva drumul spre Toscana și care, din motive de-a dreptul neghioabe, provocase moartea soțului meu și căderea familiei Medici.

Oricum, nu-mi lăsam gândurile să se abată prea mult de la tata. Acum, nu-mi mai rămăsese decât el, el și Zalumma. Era tot ce mai aveam.

M-am temut sincer că tata trăgea să moară. Erau nopți când dinții îi clănțăneau atât de tare și trupul îi era cuprins de asemenea spasme violente, încât mă băgăm în pat și îl țineam în brațe, în speranța că prin căldura mea îi ușurez suferința. Dormeam în odaia lui; într-a mea abia dacă mai intram.

Încet, încet și-a mai revenit, deși degetul mare și arătătorul au rămas deformate și, în locul unde ar fi trebuit să fie unghiile, avea cruste negre.

Zalumma se mișca pe lângă mine ca o stafie. Era singura căreia îi spusesem despre moartea lui Giuliano. Priorii nu făcuseră informația publică, de teamă ca mormintele din afara zidurilor cetății să nu fie toate răscolite de profanatori.

Aveam doi soldați francezi care stăteau la noi acasă. Signoria insistase ca familiile înstărite să-i găzduiască și să-i hrănească pe soldații lui Carol. Eu nu mă duceam la piață și nici nu ieșeam deloc în oraș, așa încât abia dacă i-am văzut. De la ferestrele din odaia tatei sau în trecere, când ieșeau de acolo, doar atunci i-am zărit.

Câteodată, dădeam cu ochii de ei când Ser Francesco venea să ne viziteze. În primele zile, când orașul era în fierbere, iar tata bolnav, nu-și făcea apariția prea des. Însă, când a fost limpede că tata avea să

supraviețuiască, Ser Francesco a venit să-și prezinte omagiile. Recunosc, atunci când tata, palid și tras la față, l-a întâmpinat cordial, am simțit că

fierb.

257

Dar mi-am spus că nu făcea decât să-i zâmbească omului care-i salvase viața. Mai mult, Ser Francesco a continuat să ne fie de ajutor: bottega tatălui meu fusese arsă și toate lâneturile lui, fie furate, fie mistuite în flăcări. Casa fusese vandalizată, drept care mobila de la parter și mai toate hainele, rufăria, tapiseriile și pânzeturile pieriseră în foc. Ser Francesco ne trimisese mâncăruri alese, îi poruncise spițerului să trimită unguente și alte ingrediente pentru cataplasme, vorbise cu bărbierul să vină să deschidă cu briciul rănile purulente ale tatei și propriul lui doctor se prezentase la noi să

pună lipitori pe trupul bolnavului. A făcut toate astea fără să-mi ceară să

rămân singură cu el – de fapt, chiar fără să facă cea mai mică aluzie la învoiala noastră. Singura dată când a reușit să-mi vorbească între patru ochi, în timp ce-l conduceam către odaia tatei, mi-a spus încet, în așa fel încât tata să nu-I poată auzi:

— Am lăsat niște bani în grija Zalummei, pentru mobilă și celelalte lucruri pe care tatăl dumitale le-a pierdut din pricina răzmeriței. N-am vrut să par îngâmfat și să le aleg eu însumi. Dumneata cunoști gusturile lui Ser Antonio mai bine decât mine. S-a oprit: îmi pare rău pentru ce urmează să

spun: contele Pico a murit. Știu că tatălui dumitale are să-i fie greu. Poate că

ar fi mai bine să nu-i dăm asemenea vești până nu se pune pe picioare.

Am dat din cap. Și m-am uitat la el – m-am uitat în adâncul ochilor de un albastru înghețat – și am văzut ceva care semăna mult cu afecțiunea, cu dorința de a fi pe plac. Numai că nu erau ochii lui Giuliano, iar asta mă

umplea de amărăciune. Cea mai mică aluzie la Lorenzo, Cosimo sau orice nume care ar fi avut o cât de vagă legătură cu familia Medici îmi ardea inima ca un fier înroșit.

Când Loretta a spus odată, într-o doară, că regele Carol ceruse ca Piero de Medici să fie readus la putere, m-am întors spre ea ca o furie și i-am poruncit să iasă din încăpere. A doua zi, după o noapte în care nu reușisem să închid un ochi, apăsată de tot ceea ce știam, i-am cerut scuze Lorettei și am pus-o să mă țină la curent cu noutățile.

— Signoria nici nu vrea să audă, a zis ea. Savonarola se dusese la Carol și-i spusese că Dumnezeu avea să-l distrugă dacă îi ajută cumva pe cei din neamul Medici să revină la putere.

S-au scurs două săptămâni. Carol și soldații lui aveau pretenții din ce în ce mai mari și abuzau din ce în ce mai mult de gazdele lor. Florentinii nu-i mai priveau ca pe niște eroi; ajunseseră să-i socotească o mare pacoste.

258

În ziua de 27 – la optsprezece zile după cununia mea cu Giuliano –

Savonarola s-a dus iarăși la regele Carol. De data aceasta, i-a spus monarhului că este voia lui Dumnezeu ca armata franceză să meargă mai departe; dacă nu, riscă să înfrunte mânia divină. Iar Carol, prostănacul de Carol, l-a luat în serios.

A doua zi, duși erau francezii.

A sosit și luna decembrie. Tata s-a înzdrăvenit cât să se poată ridica din pat, deși s-a mâhnit foarte și s-a închis în tăcere când i s-a spus că

Giovanni Pico era mort. Nici măcar vizitele lui Ser Francesco, cu discuțiile despre nunta din iunie și pregătirile necesare, nu reușeau să-l înveselească.

Eu, pe de altă parte, m-am îmbolnăvit.

La început, am crezut că m-am îmbolnăvit de inimă rea. Era firesc ca durerea care-mi măcina inima să fi cuprins tot corpul. Îmi simțeam mâinile și picioarele ca de plumb; câteodată, cel mai mic efort mă lăsa Iară suflare, ostenită și abia așteptam să mă duc să mă întind. Mă dureau sânii. Mâncarea îmi făcea scârbă. La un moment dat, scârba devenise atât de mare încât n-am mai suportat să intru în bucătărie.

Într-o seară, am renunțat la cină și m-am băgat în pat, m-am învelit în blănuri – pentru că frigul părea să mă atace cu vârf și îndesat în iarna aceea.

Zalumma mi-a adus de jos una dintre mâncărurile care-mi plăceau cel mai mult: prepeliță friptă cu ceapă și salvie. Și, că să mă tenteze și mai mult, adăugase câteva smochine dintr-un compot abia luat de pe foc.