Eram cu două caturi deasupra lor. M-am aplecat pe fereastră.
— Opriți-vă amândoi!
Și străjerul, și tata au înghețat; și-au ridicat privirile spre mine. La fel au făcut și cei câțiva gură-cască. Tata și-a lăsat brațul în jos; la fel a făcut și omul de gardă cu sabia.
Habar n-aveam ce să spun.
— Sunt bine, am strigat eu. Mi se părea îngrozitor să trebuiască să
vorbesc despre asemenea lucruri într-un asemenea fel. Zgomotul de pe stradă m-a silit să zbier cât mă ținea gura: Dacă mă iubești, te rog să
consimți, tată.
Tata a lăsat piatra să cadă și și-a strâns brațele în jurul lui, de parcă ar fi încercat să țină în frâu suferința; după care și-a ridicat iar mâinile și le-a fluturat, uitându-se tot către mine.
— Ei au pus mâna pe tot, nu vezi? Vorbea cu voce aspră, ca un nebun.
Au pus mâna pe tot și acum te vor și pe tine. Nu vreau – nu pot să-i las să te aibă. — Te rog. M-am aplecat atât de mult pe fereastră încât Laura m-a prins de mijloc. Te rog, nu poți să-mi îngădui să fiu fericită?
-— Rămâi cu el, a strigat tata, și ăsta nu va fi pentru tine decât începutul suferințelor!
Nu era urmă de ameninţare în ce spunea; din voce răzbătea doar durerea. Și-a întins mâna spre mine și a mângâiat încetișor aerul, de parcă
m-ar fi atins pe obraz.
— Lisa! Lisa mea! Ce pot să-ți spun ca să mă fac auzit?
În dimineața aceea, când plecasem de acasă, îmi adunasem toată ura pe care o simțeam față de el ca să găsesc puterea de a fugi. Mi-am amintit felul în care, cu mult timp în urmă, o lovise pe mama; mm o silise să se ducă
207
la Savonarola, de unde i se trăsese moartea. Și, mai rău decât orice altceva, faptul că îi trădase memoria aliindu-se cu ucigașii ei.
Acum însă nu aveam în fața ochilor decât un biet om care își strigase păsurile în văzul și auzul lumii până când răgușise, lăsând deoparte orice rușine. Am revăzut iubirea de netăgăduit care se oglindea în ochii lui când o ruga pe mama să meargă la Fra Girolamo, în speranța că el i-ar putea aduce vindecarea. M-am gândit la suferința crâncenă pe care trebuie să o fi îndurat când și-a dat seama că rugămințile lui n-au făcut decât să-i aducă moartea.
— Te rog, a spus el tot cu mâna întinsă, pe parcă ar fi putut cumva să
mă atingă. Aici nu te pot apăra! Nu ești în siguranță. Nu ești în siguranță. Te rog, vino cu mine acasă.
— Nu pot, am răspuns și lacrimile mi-au căzut pe caldarâm. Știi că nu pot. Dă-mi binecuvântarea dumitale; atunci o să te putem primi și o să ne bucurăm împreună. E atât de simplu.
Și chiar mi se părea simplu. Tata nu avea altceva de făcut decât să se ridice, să intre în palazzo, să ne îmbrățișeze și-atunci viața mea ar fi fost întreagă.
— Tată, te rog. Intră în casă și vorbește cu soțul meu.
Și-a lăsat mâna în jos, înfrânt.
— Copilă… vino acasă.
— Nu pot, am repetat eu, cu o voce atât de răgușită și înceată încât nu m-a mai auzit bine. Dar a înțeles ce spusesem. A rămas locului o clipă, tăcut și zdrobit, apoi s-a urcat în trăsură. Durerea aprigă îi dezvelise dinții într-un rânjet; a mânat caii și s-a îndepărtat în galop.
XLII
Laura a închis obloanele, în timp ce eu mă ștergeam la ochi cu mâneca delicată de brocart.
M-am așezat, copleșită. Fusesem atât de fericită că aveam să-l văd pe Giuliano, de înspăimântată că evadarea mea putea să eșueze, încât uitasem că-l iubeam pe tata. Și că, în ciuda nemulțumirii poporului față de Piero, în ciuda învățăturilor lui Savonarola, el continua să mă iubească. Cumva ar fi trebuit să-mi dau seama că rănindu-l pe el îmi sfâșiam carnea.
Laura s-a ivit cu un pocal plin de vin; am clătinat din cap și m-am ridicat. Bietul Giuliano urma să sosească după o întâlnire cât se poate de supărătoare cu tatăl meu. Îi fusese oricum destul de greu să obțină acordul 208
lui Piero și încă nu câștigase încuviințarea celuilalt frate, Giovanni. Dar lucrurile erau înfăptuite și nu-mi venea în gând decât fericirea de a fi în doi.
Am aruncat o privire spre chipul îngrijorat al Laurei.
— Unde e camera nupțială?
A fost oarecum luată prin surprindere. Afară era încă lumină, la urma urmelor.
— Aici, Madonna. Și a făcut un gest spre ușa care ducea la cameră.
— Dormitorul lui Lorenzo?
— Lui Ser Piero nu i-a fost deloc la îndemână să doarmă acolo. Soțul dumneavoastră era fiul preferat, știți, și cred că mutându-se în odăile tatălui său s-a simțit mai împăcat.
Am lăsat-o pe Laura să mă conducă în cameră. Era spațioasă, avea podeaua dintr-o marmură splendidă, deschisă la culoare, iar pereții erau acoperiți de picturi strălucitoare. Totuși, în comparație cu restul palatului, aici parcă plutea un oarecare spirit spartan. Ca și în anticameră, am rămas cu impresia că multe obiecte de valoare fuseseră îndepărtate și depozitate în altă parte.
Stafia lui Lorenzo nu era acolo. Petale uscate de trandafiri fuseseră
presărate pe pat, umplând încăperea cu parfumul lor suav. Pe un birou din apropiere, un vas de sticlă cu vin de culoarea granatelor și două pocale lucrate în aur, cu incrustații complicate, alături de o farfurie cu migdale și fructe glasate.
