— Ajută-mă să mă dezbrac, i-am spus Laurei. Dacă cererea mea a luat-o prin surprindere, și-a ținut bine firea. Mi-a scos toca și mânecile, mi-a desfăcut șireturile rochiei. M-am eliberat de greutatea veșmântului și am privit-o pe Laura cum îl împăturea frumos și îl punea bine, lângă celelalte lucruri ale mele, în dulapul lucios și negru care adăpostea hainele lui Giuliano.
Acum nu mai aveam pe mine decât camicia, suavă și curată ca pânza mătăsoasă țesută de păianjen. Zalumma făcuse tot ce-i stătea în putință ca să
mă pregătească pentru noaptea nunții, dar eu mă luptam și acum să nu mă
las copleșită de emoții.
— Simt nevoia să rămân singură, am spus. Vrei să-i spui soțului meu că
îl aștept aici?
Fără o vorbă a închis încet ușa în urma ei.
M-am apropiat de birouaș, am turnat puțin vin într-un pocal și am luat o înghițitură. Am savurat-o cu grijă; încercam să mă desfăt cu gustul lui delicios, ca într-un soi de anticipare a plăcerii și bucuriei pe care aveam să o 209
simt întâmpinându-l pe Giuliano. Lângă carafă, se afla o punguliță de catifea.
Am pus mâna pe ea și, pipăind am ghicit ce era: o bijuterie, darul ales de mire pentru mireasa lui. Am zâmbit.
Totuși, cum mă găseam în dreptul măsuței, n-am avut cum să nu observ că era acolo un obiect care nu se potrivea cu locul, de parcă cel care citea fusese brusc întrerupt și chemat de alte treburi. Sigiliul de ceară verde fusese rupt, drept care scrisoarea zăcea acolo pe jumătate desfăcută. Aș fi putut să n-o bag în seamă, dar o singură privire mi-a pus în fața ochilor un scris cunoscut. N-am putut să rezist: am lăsat din mână pocalul și am luat scrisoarea.
Nu purta nici o semnătură și nici nu reieșea de nicăieri cui anume îi era adresată.
Doriți să mă eliberați de orice obligație de a-l descoperi pe acel penitent
– cel pe care tatăl dumneavoastră l-a numit al treilea om. Însă am obligațiamorală să-mi continui căutările, deși speranțele ca el să mai fie în viață suntslabe. Toate eforturile mele de a face ca Milano să treacă de parteadumneavoastră au dat greș. Am să vă spun adevărul despre moartea duceluiGian Galeazzo: asasinii au fost trimiți chiar de unchiul lui, Ludovico Sforza,care – fără să se oprească măcar atât cât ar fi cerut doliul după moarteafratelui – s-a autoproclamat duce, trecând peste tânărul fiu al lui GianGaleazzo, moștenitorul de drept. Cât timp este Ludovico la putere, Milano nuvă mai este prieten. Am aflat-o chiar din gura noului duce, care a ajuns să aibă
deplină încredere în mine. A picurat numai otravă împotriva dumneavoastră
în mintea lui Carol și a ambasadorilor lui, iar acum se pregătește să vă
trădeze, în speranța de a pune mâna pe și mai multă putere.
Neîncrederea lui față de Florența este urmarea ideilor pe care consilieriilui și anumiți asociați i le strecoară în minte cu răbdare, de ani de zile. Toateacestea, la care s-au adăugat roadele iscodelilor mele, m-au dus la concluziade neclintit că Ludovico al nostru se află sub înrâurirea unor oameni care suntmână în mână cu piagnoni.
Ultima frază m-a făcut să tresar și m-a umplut de nedumerire. Piagnoni erau creștini de bună-credință, sinceri, chiar dacă mult prea plini de râvnă.
Ce e drept, Savonarola credea că regele Carol fusese ales de bunul Dumnezeu să pedepsească Italia pentru ticăloșia ei – dar de ce-ar vrea să-l influențeze pe ducele de Milano? Și cum era cu putință ca existența unor 210
consilieri care să-l asmuță pe Ludovico împotriva Florenței să-l ducă pe autor la asemenea concluzie: că piagnoni erau de fapt răspunzători?
Dar eram încă și mai nedumerită văzând scrisul – foarte personal, cu litere aproape perfect verticale, f-uri și l-uri lungi și înflorite, n-uri late și îngroșate. Și cu ortografia nesigură, pe alocuri. A mai trecut o clipă și atunci mi-am amintit unde mai văzusem acel scris.
Salutări din Milano, Madonna Lisa,
Bunul nostru Lorenzo mi-a comandat să-ți fac un portret…
XLIII
Am auzit cum se deschidea ușa, mi-am ridicat privirea și nu prea am reușit să duc până la sfârșit gestul de a pune scrisoarea la loc, înainte de intrarea lui Giuliano.
O singură privire încărcată de vinovăție mi-a spus despre el trei lucruri: mai întâi, că intrase în încăpere cu un zâmbet forțat, deci era limpede că avusese un schimb de cuvinte grele cu tata; mai apoi, că
zâmbetul i-a pierit și a rămas cu gura căscată și ochii mari când a văzut că nu aveam pe mine decât cămașa: și, în fine, că i-au picat ochii pe scrisoarea din mâna mea și-atunci celelalte emoții au pălit în fața neliniștii pline de grijă și a nemulțumirii de sine.
A luat scrisoarea și m-a întrebat blând, dar tulburat:
— Ai citit-o?
— De ce ar vrea piagnoni să-l influențeze pe Ludovico Sforza? Credeam că îi interesează mai ales Dumnezeu, nu politica.
În timp ce împăturea scrisoarea și o punea în birou, i-a apărut o cută în colțul gurii.
— Am fost nesăbuit când am lăsat-o aici, la vedere. De-a dreptul nesăbuit. E adevărat că m-au chemat repede și m-am gândit că o să am timp destul până ajungi în cameră…
— Recunosc scrisul lui Leonardo. Acum sunt soția dumitale și nu trebuie să-ți mai faci griji pentru tot ce știu sau nu știu. Sunt în stare să-mi țin gura.
— Nu asta mă supără, a început el. Ducele de Milano a fost dintotdeauna gata să sară în ajutorul familiei noastre, ne-a fost aliatul cel mai de preț. Când aveam nevoie de trupe în plus, știam că puteam conta pe 211
el. Când unchiul meu Giuliano a fost asasinat, tata i-a scris ducelui cerându-i ajutorul și l-a primit neîntârziat. Iar acum… S-a uitat într-o parte și s-a încruntat ușor: Acum, nu ne mai bucurăm de sprijinul lui, tocmai când avem mai mare nevoie de el, a spus el și a suspinat ușor. Iar eu sunt cel care te-a amestecat în toate astea.
— Nu dumneata m-ai amestecat. Aș fi venit oricum, fie că spuneai da, fie că spuneai ba. Am făcut un semn cu bărbia către birouașul în care se afla scrisoarea. Dacă mă paște vreun pericol, acesta e doar urmarea a ceea ce sunt acum. Cu sau fără scrisoare.
— Știu, a recunoscut el, cu o undă de chin în glas. Am ajuns să-mi dau seama că, dacă vreau să te știu cu adevărat în siguranță, ar trebui să te pun sub protecția mea. A reușit chiar să zâmbească: Dumneata ești chiar mai încăpățânată decât mine. Măcar știu pe ce picior stai. Îți dai seama… adică
sigur îți dai… că lucrurile s-ar putea înrăutăți. Am putea fi nevoiți să plecăm din Florența o vreme. Nu doar să mergem la una dintre vilele de la țară. Am și scos din oraș mai multe obiecte neprețuite, ca să le știu păstrate la loc sigur… și mi-am pus deoparte lucrurile personale, dacă Doamne ferește…
S-a tras puțin înapoi și s-a uitat la mine cu ochii strălucitori ai lui Lorenzo, doar că ai lui aveau o anumită deschidere față de lume care lipsea din privirea tatălui său.
