Mi le-a adus la pat și a venit cu tava chiar sub nasul meu. M-am uitat la mica vietate friptă, în crusta ei lucioasă și fragedă și la sucurile care i se îmbibaseră în piele. Odată cu aburul s-a ridicat și aroma puternică a salviei…
și m-am ridicat din pat, cu un salt disperat, copleșită de o greață care m-a cuprins dintr-odată, cu o putere pe care n-o mai simțisem de când mă știam.
Zalumma s-a dat imediat la o parte, dar n-am reușit să ajung la lighean.
Mirosul de fum și de lemn încins care venea dinspre cămin s-a amestecat cu aroma fripturii; am căzut în genunchi și am început să vomit și sufletul din mine. Din fericire, nu înghițisem toată ziua decât apă și puțină pâine.
Pe urmă, cum stăteam pe vine, sprijinită de perete, cu ochii închiși, tremurând și răsuflând anevoie, am auzit-o pe Zalumma: a ieșit repede cu tot cu tavă. Într-o clipă s-a și întors, a curățat pe jos și a venit să-mi pună o cârpă rece pe frunte.
Când în sfârșit i-am luat cârpa din mână, am deschis ochii și m-am șters pe față, m-a întrebat:
259
— Când ai sângerat ultima dată?
Am clipit din ochi, pentru că nu înțelegeam ce voia. Avea un aer grav, de-a dreptul sever.
— Cu două săptămâni înainte, am început eu și m-a podidit plânsul.
— Gata, gata. Și-a așezat mâna pe umărul meu. Atunci n-are de ce să-ți fie teamă. Ești doar foarte obosită, prea multă tristețe te-a obosit din cale-afară și lipsa de mâncare te-a îmbolnăvit.
— Lasă-mă să termin, m-am căznit să vorbesc, mă poticneam la aproape fiecare cuvânt. Cu două săptămâni… înainte de cununie.
— O…
Lacrimile îmi curgeau pe obraji, dar am văzut-o cum calcula în gând.
Eram aproape la jumătatea lui decembrie. Căsătoria mea cu Giuliano se consumase pe nouă noiembrie. Erau cinci săptămâni de atunci.
— Ești însărcinată, a spus ea.
Ne-am uitat lung una la alta multă vreme, Iară să scoatem un cuvânt.
Brusc, am dat drumul unui hohot de râs. Ea m-a prins de mână și a zâmbit. La fel de brusc, mi-am întors fața și am rămas cu ochii în flăcările din cămin, lovită de melancolie.
— Vreau să o văd pe mama, am zis.
LI
Două zile mai târziu, Zalumma m-a înfofolit bine ca să mă apere de frig.
Cu permisiunea tatei, ea și cu mine am luat trăsura și ne-am dus la cimitirul de la Santo Spirito. Dacă m-aș fi ținut bine pe picioare, am fi putut merge pe jos.
Vizitiul ne-a așteptat în nartex, în vreme ce noi, femeile ne-am dus afară în cimitir. Aerul rece îmi înțepa nările și ochii: îmi dădeau lacrimile.
Vârful nasului Zalummei era roșu. Ne-am ridicat gluga de la capă – aveam cape noi, un alt dar făcut de Ser Francesco.
Iarba uscată și frunzele erau înghețate și se sfărâmau sub picioarele noastre în timp ce ne îndreptam spre locul în care era îngropată mama.
Mama zăcea într-o criptă de marmură albă și roz care arunca străluciri de perlă în locurile unde răzbătea câte o rază palidă de soare. În virtutea dorințelor tatei, placa ei comemorativă era de o mare simplitate în comparație cu mai toate cele din jur: împodobită cu doi heruvimi cu plete cârlionțate. Unul stătea pe lespede, cu fața și un braț ridicate spre cer, de parcă ar fi contemplat raiul unde se afla ea. Celălalt se uita cu gravitate la 260
privitor, cu degetul arătător al mânuței lui bucălate îndreptat spre numele ei:
ANNA LUCREZIA DI PAOLO STROZZI
Dacă vremea n-ar fi fost dușmănoasă, cred că m-aș fi așezat acolo lângă ea, pe jos, și prezența ei mi-ar fi adus alinare și pace. Dar am rămas în picioare – nici pe ele nu eram prea sigură – și am zis în sinea mea: Mamă, să
știi că eu o să am un copil. Mi-am așezat mâna înmănușată pe lespede; ardea ca gheața și m-am gândi cât de reci trebuie să-i fie oasele.
— Acum trei ani, am spus apoi cu voce tare. Acum trei ani, tot în ziua asta, m-a dus la Dom. Și atunci a fost frig, doar că frigul nu mă supăra atât de tare.
— E ziua ta de naștere, a zis Zalumma. Părea gata să plângă. Voia să
facă ceva pentru dumneata în ziua cu pricina.
Durerea o făcea uitucă, mi-am zis eu. Am țâțâit ușor din limbă și mi-am luat un aer mai sprințar. Zalumma plângea foarte rar și nu puteam îndura să
o văd cu lacrimi în ochi.
— Ce prostie. Unde ți-e mintea? Știi bine că ziua mea de naștere e în iunie. Într-o zi de 15, ca astăzi.
Zalumma și-a lăsat capul în jos.
— Mama dumitale încerca mereu să facă ceva în acea zi. Ceva care să
nu bată la ochi, dar eu știam, bineînțeles.
M-am întors spre ea. Știa ce spune. Se uita înainte, cu ochii pe mormântul mamei; nu avea puterea să-mi înfrunte privirea.
— Cu neputință, am zis eu încet. Toată lumea știe că ziua mea de naștere e în iunie.
— Te-ai născut la moșia de la țară a bunicii dumitale. Tatăl dumitale a trimis-o acolo pe Madonna Lucrezia când sarcina a început să se vadă. Și a rămas acolo vreme de aproape un an după nașterea dumitale. (Chipul Zalummei se înroșise. Ea, care se arătase de când o știam încrezătoare, vorbea acum sfioasă, poticnindu-se la fiecare două vorbe.) Așa au căzut ei la învoială, ea și tatăl dumitale. Iar ea m-a pus să jur că n-am să spun nimănui.
Dacă ar fi fost vorba doar despre el…
Trăsăturile ei armonioase s-au schimonosit de ură. Uitasem cu totul de frig. — Ce spui acolo nu are nici o noimă, Zalumma. Nici o noimă. De ce crezi că atâta lume…
261
— Tatăl dumitale a mai avut o soție înainte, a spus ea în grabă. O
femeie foarte tânără. Au fost căsătoriți vreme de patru ani, după care ea a murit de fierbințeală. Dar n-a adus pe lume nici un copil. Lumea a dat vina pe ea, bineînțeles. Bărbatul nu este niciodată pus la îndoială. După care el s-a căsătorit cu mama dumitale. Au trecut trei ani și, din nou, nici un copil.
Până când… Zalumma s-a răsucit spre mine și-acum era așa cum o știam, iar în ochi i se citea exasperarea. Doamne, copilă dragă! Uită-te în oglindă! Nu aduci nici un pic cu Antonio! Toată lumea vede foarte bine…
— Ce vede toată lumea? Mă simțeam ca ultima proastă, pentru că nu voiam să înțeleg ce-mi spunea – dar bănuiesc că înțelesesem totul de la bun început. Eram în pragul lacrimilor: Știu că nu semăn deloc cu tata, dar… ce vede lumea foarte bine?
Și-a pus mâinile pe umerii mei, ca să mă aline, de parcă abia acum își dădea seama că ceea ce îmi spunea avea darul să mă îndurereze.
