— Despre Giuliano nu știu absolut nimic. Judecătorul a venit noaptea trecută și l-a arestat pe tatăl dumitale.
XLIX
— Nu. Am făcut un pas înapoi.
— Judecătorul și oamenii lui au scotocit prin fiecare colțișor al casei, au luat odaie cu odaie și au desfăcut totul. Au descoperit scrisorile de la Giuliano…
— Nu.
249
— … și, adăugând faptul că Lorenzo a fost, vreme de ani lungi, cel mai bun client al tatălui tău – l-au acuzat că a fost spion în solda familiei Medici.
Zalumma și-a lăsat ochii în jos. Vocea a prins să-i tremure: L-au torturat.
În egoismul meu, nu mă gândisem decât la mine și la Giuliano. Știusem bine că, prin căsătoria mea, zdrobisem inima tatei, dar socotisem că merita.
Acum înțelegeam că, din cauza încăpățânării mele, prețul pe care trebuia să-l plătească era mult mai mare.
— O, Doamne, am zis eu cu un geamăt. Spune-le – spune-le să-mi pună
mie întrebări. Spune-le că el nu știe absolut nimic despre familia Medici, iar eu știu totul. Oamenii… m-am luptat să mă îndrept, cuprinsă de un val de inspirație, și am înșfăcat zăbrelele încercând să prind privirile sleite ale temnicerului. Oamenii care erau pe Via Larga sâmbătă, după cununia mea!
L-au văzut pe tata strigând la mine, din mijlocul străzii. Eu eram în palazzo Medici, la o fereastră. El mă implora să vin acasă; era cu totul împotriva căsătoriei mele și împotriva familiei Medici. Să-l întrebe pe Giovanni Pico!
Tata îi este loial lui Savonarola – să o întrebe pe servitoare, pe Laura!
— Am să le spun, a promis Zalumma. Temnicerul venise iar lângă ea și-i făcea semn să plece. Am să le spun! a mai strigat ea, în timp ce se îndepărta pe coridor.
Următoarele ore mi le-am petrecut singură în celulă și nici măcar nu mai aveam prezența temnicerului ca să-mi mai abată atenția: rămăsesem doar eu și cu mine gândul că eram cea mai ticăloasă dintre fiice. Ce altceva aș fi putut să fac? Cum să-l apăr pe tata? Am tot stat acolo, nenorocită, tânjind să aud zgomot de pași, voci de bărbați, zgomotul metalic al cheilor.
Până la urmă le-am auzit. M-am dus grăbită spre ușă și am început să
pipăi zăbrelele de fier cu degetele.
Acum, temnicerul însoțea un bărbat înveșmântat într-un albastru de o eleganță sobră care vorbea despre importanța lui; poate un membru al Signoriei sau un Buonomo, unul dintre cei doisprezece aleși să-i consilieze pe membrii Signoriei. Era înalt și subțire, cu un aer cât se poate de serios, și avea în jur de patruzeci de ani. În păr i se zăreau destule fire argintii, dar avea sprâncene foarte negre și groase, apropiate una de cealaltă. Nasul îi era lung și subțire și bărbia ascuțită.
M-am uitat lung la el și el m-a privit cu gravitate. Mi-am dat seama că îl mai văzusem, în biserică, la predicile lui Savonarola. Când mama era în criză
și mă aruncase la podea, mă ajutase să mă ridic și ne făcuse loc să plecăm de acolo.
250
— Madonna Lisa? a întrebat el, cu voce politicoasă. Di Antonio Gherardini?
Am dat din cap.
— Eu sunt Francesco del Giocondo. S-a înclinat ușor. Nu am fost prezentați unul altuia, dar poate îți amintești de mine.
Numele mi-era cunoscut. El și familia lui erau negustori de mătăsuri destul de înstăriți, ca și tata.
-— îmi amintesc. Ai fost de față când a murit mama, la San Lorenzo.
— Mi-a părut foarte rău când am auzit, a zis el, de parcă am fi purtat o conversație la cină.
— De ce ai venit dumneata aici?
Avea ochi de un albastru pal – culoarea cerului oglindită într-o bucată
de gheață –, iar marginea fiecărui iris era înconjurată de un cerc întunecat.
Și-a îngustat ușor privirea și m-a cercetat cu mare atenție. Gulerul tunicii pe care o purta era tivit cu hermină albă, ceea ce îi adâncea culoarea gălbejită a feței. — Ca să vorbim despre Ser Antonio, a zis el.
— E nevinovat, am spus eu iute. Nu avea habar că eu plănuiam să fug la Giuliano, nu făcea decât să vândă lâneturi familiei Medici; toată lumea știe cât îi este de devotat lui Fra Girolamo și cum îi urmează învățăturile…
Și-a ridicat o mână cerând liniște.
— Madonna Lisa, pe mine nu e cazul să mă convingi. Sunt convins de nevinovăția lui Ser Antonio.
M-am lăsat în jos sprijinindu-mă de zăbrele.
— I-au dat drumul?
— Încă nu. A lăsat să-i scape un suspin ușor. Se află într-o situație destul de încurcată: anumiți priori consideră că are legături evidente cu familia Medici. Toată lumea pare să fie cuprinsă de un soi de nebunie, chiar și unii dintre cei mai înalți demnitari, din păcate. Noaptea trecută – în ciuda sfaturilor mele – membrii Signoriei l-au spânzurat pe contabilul lui Lorenzo chiar la una dintre ferestrele clădirii în care suntem. Se pare că domnul cu pricina l-a ajutat pe Lorenzo să jecmănească orașul de o mare parte din fondul de zestre. Și înțeleg că ai descoperit de propria dumitale piele cât de porniți sunt oamenii să distrugă pe oricine și orice le-ar aduce aminte de numele Medici. Oamenii judecătorului fac tot ce pot ca să-i liniștească, dar…
Și iarăși a suspinat. Multe palate au fost jefuite, unora li s-a și dat foc. Toate cele de pe Via Larga și de prin alte locuri.
251
— Tata este un apropiat al lui Giovanni Pico, am spus eu furioasă
pentru că-mi simțeam tremurul din voce. El poate să depună mărturie că
tata nu era un prieten al neamului Medici.
— Pico? a murmurat el. Înainte să se întoarcă iar spre mine, i-a apărut un licăr în priviri. Era unul dintre asociații lui Lorenzo, nu-i așa? Dar vai, e chinuit de o boală care îl topește văzând cu ochii. Mi s-a spus că este prea bolnav ca să se mai poată ridica din pat sau chiar să mai vorbească. Se pare că nu mai are cum să o ducă mult.
— Atunci Laura, servitoarea care a fost cu mine în celulă. Ea a văzut…
— Nu le putem cere priorilor să creadă în vorbele unui servitor al casei Medici.
— Ce ar trebui să fac? Ce aș putea să fac? Tata e cu desăvârșire nevinovat.
— Eu am o oarecare influentă, a zis el cu un calm înnebunitor, asupra lui Corsini și Cerpellone, dușmanii cei mai înverșunați ai lui Piero. Aș putea să mijlocesc în favoarea tatălui dumitale.
— Ai vrea? am spus eu apucând iar barele cu nerăbdare, deși chiar atunci a apărut un gând îndepărtat care mă nedumerea: De ce nu a făcut-o până acum?
Și-a dres vocea.
