Mi-am încleștat mâna pe pumnal.

— Vreau să trec…

Raffaele a rânjit cu ură.

— Hai să vedem cum faci.

Ceva a zburat pe lângă mine, în întuneric. Iapa a nechezat de durere și a dat înapoi. M-am ținut în șa cu disperare, dar o altă piatră m-a pocnit în încheietură și mă durea de parcă îmi luase mâna foc. Cu un țipăt ascuțit, am scăpat arma.

A urmat altă piatra și-apoi alta. Lumea a început să se clatine. Am scăpat hățurile, nu mai știam unde mă aflu și m-am prăbușit – lovindu-mă

de crupa calului și de pietrele din caldarâm.

Zăceam într-o rână, mă durea tot trupul și eram îngrozită pentru că nu puteam să respir. Deasupra capetelor strălucea lumina focului. Mi-am forțat privirea să mă uit spre ea, dar flacăra continua să se rotească în fața ochilor.

Curând, a fost eclipsată de chipul lui Raffaele, pe jumătate învăluit în umbră, pe jumătate strălucind de gânduri viclene.

— Iat-o și pe prințesa care abia a ieșit de la adăpost, a zis el cu voce înmuiată în venin. Habar nu ai să te ții pe cal și să mânuiești o armă. Uite.

Mi-a fluturat pumnalul în fața ochilor. Așa se ține un cuțit. A făcut o pauză; a răsucit lama cu vârful în jos și a îndreptat-o spre mine. Și așa se folosește un cuțit…

Aer. Pumnalul mă înspăimânta, dar nu atât de mult cât faptul că nu puteam să respir; pieptul, coastele refuzau să se clintească. În jur, totul s-a întunecat și mai tare, a devenit neclar.

Am auzit o altă voce, plângăreață:

— N-am putea mai întâi să ne distrăm puțin cu ea?

Și o alta.

— Aici, în văzul lumii?

— Cui crezi că-i pasă? Uită-te, nici măcar unul singur nu aruncă vreo privire încoace!

Și Raffaele, acum dezgustat:

244

— Tocmai ea, care abia a fost aranjată de un Medici?

Pumnalul, o pată argintie, s-a mișcat puțin până când a rămas proptit în gâtul meu; doar să fi înghițit și m-ar fi tăiat. Încă vedeam mâna lui Raffaele și mânerul de piele neagră.

După care, și mâna, și pumnalul au dispărut. Lumina a fost înghițită de beznă.

XLVIII

Oare am murit?, m-am întrebat. Dar nu – suferința mi s-a transformat într-o durere cumplită de cap și un junghi în umăr. Dintr-odată, din piept mi-a ieșit un suspin cutremurător și am tras aer în piept cu disperarea unui om care stă să se înece.

N-am observat decât niște umbre vagi în jur, n-am deslușit decât câte o vorbă care se ridica deasupra sunetului metalic de copite, dangătului de clopot și zgomotului mulțimii.

Deasupra mea am văzut deodată niște bărbați călare, cu făclii în mâini.

Dezorientată cum eram, mi se părea că sunt câteva sute, uriași negri cu siluete prelungi, purtând flăcări care păreau niște diamante portocalii de mărimi colosale.

Unul dintre călăreți a prins a vorbi. Avea tonul cuiva care deține o funcție importantă.

— Ce faceți aici cu tânăra doamnă?

De undeva de lângă mine, Raffaele a răspuns cu glas timid:

— Este un dușman al poporului… mireasa lui Giuliano… o spioană.

Omul de pe cal a spus câtea cuvinte. La mine nu au ajuns decât:… la Signorie… protecție…

Am fost ridicată pe sus. Durerea ascuțită provocată de răni m-a făcut să mă vait.

— Stați liniștită, Madonna. N-avem nici o intenție să vă facem rău.

Am fost aruncată de-a latul pe cal, cu burta lipită de spinarea lui, în timp ce capul și picioarele îmi atârnau de-o parte și de alta. Un bărbat s-a ridicat în șa în spatele meu. Frâul mă zgâria pe spate.

Am pornit. Părul mi-a ieșit din chingile fileului de aur al Alfonsinei; fileul a căzut, o comoară pe care cine știe ce suflet norocos avea s-o găsească. Fața mi se lovea de pielea încinsă a calului; mi-a crăpat o buză și am simțit gustul de sare și sânge. Nu vedeam altceva decât piatra întunecată, nu auzeam altceva decât clopotul și strigătele. Ambele s-au întețit. Până la urmă, sunetul clopotului s-a făcut atât de puternic încât îmi bubuia capul cu 245

fiecare dangăt. Ne aflam în Piața Signoriei. Am încercat să mă îndrept cumva, să-mi ridic capul. În buimăceala mea, îmi trecea prin cap să-l strig pe Giuliano, dar călărețul m-a împins la loc.

În timp ce traversam piața, furia cuprindea mulțimea cu iuțeala unui fulger. Scoteau strigăte ascuțite, sălbatice.

— Uite-l cum se duce, ticălosul!

— Sus de tot! La a treia fereastră! Uite-l cum atârnă în ștreang!

— Abvasso le palle! Moarte neamului Medici!

M-am zbătut ca un pește prins în cârlig, părul mi-a căzut peste ochi.

Mi-am înfipt mâna în el, încercând să văd ceva din poziția mea cu capul în jos, dar n-a fost de nici un folos. Nu deosebeam decât câteva siluete întunecate, strânse unele într-altele.

M-a cuprins panica gândindu-mă la Francesco de Pazzi, atârnând gol de o fereastră înaltă, cu dinții arhiepiscopului Salviati înfipți în umăr. Mi-am amintit ce spunea tata, Optzeci de oameni în cinci zile… azvârliți de la ferestrele palatului Signoriei.

Atârnam pe cal, moale ca o cârpă.

— Giuliano, am șoptit eu știind bine că, într-o asemenea zarvă, nimeni n-avea cum să mă audă. Giuliano, am spus iar și m-am pornit pe plâns.

M-au băgat într-o celulă la Bargello, închisoarea de lângă palat. Era o cămăruță fără ferestre, murdară, cu podele pline de pete și pânze pe păianjen pe la colțuri. Avea trei pereți obișnuiți; al patrulea consta din mai multe rânduri de piatră – care-mi ajungeau până la talie – și mai multe gratii care se ridicau până în tavan. Ușa era și ea tot de fier. Pe podea fusese aruncată o mână de paie, iar în mijloc trona un hârdău mare care era folosit drept latrină. Firește că, nefiind ferestre, în cameră nu se vedea mai nimic; singura geană de lumină venea de la făclia de pe coridorul de afară.

Eram trei persoane în celulă: eu, Laura și o doamnă de trei ori mai în vârstă decât mine, îmbrăcată în mătăsuri și catifele minunate de culoare vineție. Părea să fie din neamul Tornabuoni – familia nobilă din care se trăsese mama lui Lorenzo.

Când gardianul m-a adus înăuntru, gemeam de durere, dar m-am prefăcut că nu o recunosc pe Laura. Apoi, deși trecuseră ore bune de când omul plecase, noi tot nu ne-am uitat una spre alta.

În prima noapte, nu ne-a băgat nimeni în seamă. Omul care m-a adus n-a mai apărut deloc. După o vreme, clopotul – care suna să ne spargă