Când mă apropiam, el tocmai râdea cu o femeie tânără pe care o întâlnisem adesea în piață, deși nu fuseserăm niciodată prezentate una alteia. Avea un chip dulce, iar acum se roșise și își dusese mâna la gură
încercând să ascundă lipsa unui dinte din față.
Când a dat cu ochii de mine, zâmbetul măcelarului a pierit; s-a apucat să împacheteze grăbit, într-o pânză, o coadă groasă și roșie de bou.
— Buon appetito, Monna Beatrice; fie ca bucata asta de carne să-l țină
pe soțul dumneavoastră Sănătos și în putere. Dumnezeu să vă ocrotească! S-a răsucit apoi spre cealaltă femeie care își aștepta rândul: Monna Cecilia, iertare, am o treabă urgentă, dar Raffaele se ocupă imediat de dumneavoastră… în timp ce fiul lui lăsa deoparte satârul și se apropia să
preia clienta, măcelarul s-a grăbit să spună, mai tare decât era cazul: Monna Lisa. În spate sunt bucăți de carne tocmai bună de prăjit. Aveți de unde alege. Veniți cu mine…
M-a condus îndărătul unei draperii, pe care mâinile lăsaseră în timp o mulțime de pete maronii, și am ajuns în partea din spate a dughenei. Din fericire, lumina era atât de firavă încât n-am văzut carcasele care atârnau în jur, în schimb auzeam piuitul puilor închiși în cuști. Mirosul de sânge și de măruntaie era atât de puternic încât mi-am astupat nasul.
Până la ieșire era puțin de mers. În lumina soarelui, pe pietrele calde ale pavajului lucea sângele care se scurgea din dreptul dughenei; se îmbibase și pe poalele fustelor mele. Dar spaima m-a părăsit curând, pentru că, la câțiva pași mai încolo, aștepta o altă trăsură – numai că era neagră și lipsită de orice fel de blazon. Dar l-am recunoscut pe vizitiu – care mi-a zâmbit iarăși în semn de salut.
Acei câțiva pași păreau imposibil de dus până la capăt, interminabili.
Eram sigură că aveam să mă împiedic și să cad. Totuși, am reușit să ajung până la trăsură. Portiera s-a deschis și, printr-un miracol, m-am trezit înăuntru: stăteam lângă Giuliano, iar coșul rămăsese pe jos, la picioarele mele.
198
Vizitiul a îndemnat caii. Roțile au scârțâit și am pornit-o la drum, departe de măcelar, departe de vizitiul care mă aștepta, departe de tata și de casa mea.
Giuliano era minunat, desăvârșit și ireal ca o pictură. Purta un farsetto de mire, din catifea gofrată de culoarea carminului, brodată cu fir de aur, și prinsă la gât cu o piatră mare de rubin. S-a uitat la mine cu ochi mari de uimire – aveam părul lipsit de orice podoabă și voalul negru transparent, rochia de un maro posomorât, mânjită de sânge pe poale – ca la o apariție nemaivăzută.
Am început să vorbesc în grabă, pe nerăsuflate; nu-mi puteam stăpâni tremurul din voce.
— Am adus rochia, firește. Am să trimit pe cineva să-mi aducă sclava, după ce se termină totul. E acasă și îmi strânge lucrurile… Vorbeam și în cap îmi răsunau gândurile: Lisa , ești nebună. Acum apare tatăl tău și pune capăt întregii povești. Sau se întoarce Piero și te azvârle afară din palat.
Eram gata să trăncănesc mai departe, dar el m-a apucat de mâini și m-a sărutat.
O trăire nouă a pus stăpânire pe mine, o căldură în pântece, gata să mă
topească. Topazul, pus în sfârșit la încercare, a dat înapoi. Am răspuns cu aceeași ardoare și am ajuns la palazzo cu părul și hainele în dezordine.
XL
Dacă viața mea ar fi fost la fel ca a altor fete, căsătoria ar fi fost pusă la punct de un sensale, un mijlocitor, cel mai probabil Lorenzo însuși. Tata ar fi plătit cel puțin cinci mii de florini și ar fi consemnat suma în registrul de stare civilă al orașului, pentru că altfel cununia n-ar mai fi avut loc.
După anunțarea logodnei, viitorul meu mire ar fi oferit un prânz și, în timpul lui, de față cu prietenii și familia, mi-ar fi dăruit un inel.
În ziua nunții, aș fi purtat o rochie strălucitoare, după un model făcut chiar de Giuliano, cum cerea obiceiul. M-aș fi urcat pe un cal alb și, urmată
pe jos de femeile din familia mea, aș fi traversat călare Ponta Santa Trinita și aș fi luat-o pe Via Larga, până la reședința Medici. În fața noii mele case ar fi fost întinsă o ghirlandă de flori și n-aș fi îndrăznit să trec peste ea până n-ar fi venit viitorul meu soț să rupă lanțul.
De acolo, am fi mers la biserică. După ceremonie, m-aș fi întors pe jos la casa tatălui meu și aș fi dormit de una singură. Abia în ziua următoare, după festin, s-ar fi consumat căsătoria.
199
Pentru mine însă, n-avea să fie nici un sensale; Lorenzo murise și mi-era cu neputință să mai aflu vreodată care credea el că ar fi fost bărbatul cel mai potrivit pentru mine. Nu aveam decât hotărârea de neclintit și dorul, ale lui Giuliano și ale mele.
Cât despre zestre, Lorenzo și nu tata o plătise de mult – deși Giuliano, prin relațiile pe care le avea la Signorie înregistrase toată suma sub numele lui Antonio di Gherardini. Eram convinsă că, în momentul în care tata avea să descopere înșelăciunea, avea să ceară ștergerea sumei din registru.
Rochia era făcută după un model ales de mine și o purtasem cu trei ani înainte când vizitasem palatul Medici; o rochie cu fuste din catifea gofrată de un verde-albastru intens, cu un model satinat de frunze și un corsaj în care aceeași catifea se combina cu un damasc de un verde palid. Crescusem între timp, iar Zalumma și cu mine făcuserăm tot felul de modificări febrile, în mare taină: lungiserăm fusta și mânecile, lățisem corsajul cât să poată intra în el corpul unei femei, nu al unei fetițe.
Nu călăream pe un cal alb, nici o femeie din familie nu mă însoțea –
nici măcar Zalumma, care ar fi știut cel mai bine cum să mă liniștească. O
servitoare pe nume Laura, o femeie blândă poate cu doi ani mai mare decât mine, m-a ajutat să mă îmbrac într-unul dintre dormitoarele neocupate –
sub un portret din tinerețe care înfățișa chipul acru al Claricei de Medici.
Avea pe ea un șorț și o rochie atât de mohorâtă încât eu păream fastuoasă.
Am ținut morțiș să păstrez medaliile de aur ale lui Lorenzo lângă inima mea.
În timp ce servitoarea trăgea de camicia prin despicătura mânecilor și se uita atent ca să fie sigură că ambele părți sunt la fel de înfoiate, ochii mi s-au oprit pe chipul doamnei Clarice.
— Aici erau odăile ei?
Laura și-a ridicat privirea spre portret, cu sclipirea șugubeață a cuiva care știa ce știa.
— Da, Madonna. Acum sunt ale Madonnei Alfonsina. E plecată la Poggio a Caiano de câteva zile. Bănuiesc că Ser Giuliano nu are să-i dea de veste despre dumneavoastră decât atunci când se întoarce.
Am tremurat; puteam să-mi închipui reacția ei.
— Și ceilalți?
