M-a cuprins speranța că poate era Giuliano. M-am aplecat și mai mult pe fereastră. Cum grupul se apropia de intrarea în palat, unde se dădeau lupte, l-am recunoscut pe Giovanni. Abia când a ajuns sub locul unde mă aflam am reușit să disting ceva din strigătele lui disperate

— Renunță… Piero… Popolo e liberta!

Iar cetățenii furioși care îl urmăriseră până aici, cetățenii care aruncau în el și în oamenii lui cu pietre, au strigat pe bună dreptate: Trădătorule!

Trădătorule!

Am fugit de la fereastră. Mi-am ridicat cât am putut de sus fustele și am luat-o în jos pe scări, de-a lungul coridoarelor, am traversat curtea, am trecut prin loggie și am ieșit în grădină. Acum nu se mai găsea nici o armă

acolo – era doar Giovanni, obosit, respirând cu greutate, mergând cu pași mari spre palat, cu doi soldați pe urmele lui.

— L-ai văzut? am spus eu cât de tare puteam. Gălăgia de dincolo de ziduri era cumplită.

Giovanni era doar cu gândul la cele practice. Bunătatea pe care o întrezărisem în el mai devreme dispăruse cu totul, înlocuită de o hotărâre rece. A trecut pe lângă mine fără să-mi arunce o privire, fără să încetinească

și, când am fugit după el, a răspuns scurt:

— N-am putut să ajung în piață.

— Atunci nu l-ai văzut? Nu l-ai văzut pe Giuliano?

— Piero e aici.

A întins mâna undeva în spate. M-am repezit la gardul de lemn și am deschis poarta. Am trecut de poartă și m-am trezit în zona nepavată din fața grajdurilor. Mirosea a bălegar și a fân și a cai încinși, cu valtrapuri de piele.

Treizeci sau patruzeci de bidivii, ținuți în frâu de călăreți, băteau pământul cu copitele. Bărbații vorbeau tare, discutau cum să facă să se aventureze iar 238

în afara porților cu cât mai puține pagube. Am trecut în revistă fețele, fără să

o zăresc pe cea care mă interesa.

— Giuliano! am strigat eu. Unde e Giuliano?

Cei mai mulți, prinși în vârtejul gândurilor de bătălie, m-au ignorat total; câțiva m-au privit curioși, dar nu au dat nici un răspuns.

O mână fermă mi s-a așezat pe umăr. M-am răsucit și l-am văzut pe Piero, asudat și cu fața sumbră, cu ochi sălbatici.

— Unde e Giuliano?

— N-a mers deloc bine, a zis el și eșecul părea să-i fi înțepenit trăsăturile. Blestemat să fie Loreno – ne-a trădat. Nu m-a lăsat să intru pe ușa principală. N-am putut să accept o asemenea insultă: Intră doar dumneata, prin ușa laterală, și lasă-ți armele. Adică ce sunt eu, un servitor?

Mi-am pierdut firea, i-am trimis pe toți la dracu’, iar Loreno, fecior de târfa ce este, a predat dușmanilor mei cheia turnului cu clopot…

L-am apucat de braț.

— Unde e Giuliano?

S-a dat un pas înapoi.

— Giuliano e tot în piață. Încearcă să liniștească mulțimea. Văzând furia care mi se citea pe față, s-a grăbit să adauge: A fost ideea lui. Eu n-am vrut să-l las acolo. Știe că, dacă lucrurile iau o întorsătură urâtă, îl aștept la poarta San Gallo…

M-am întors, cuprinsă de dezgust. În timp ce mă îndreptam spre grajduri, în minte mi-a încolțit un plan.

— Trebuie să pleci cu noi! a strigat Piero în urma mea. O să-mi aducă

lucrurile imediat… Ești gata cu toate?

Nu l-am băgat în seamă. Era acolo un șir lung de padocuri, din câte văzusem, și aproape toate păreau goale. Un bărbat vârstnic se certa cu doi soldați. Am ridicat vocea acoperindu-i pe toți trei.

— Un cal! Am nevoie de un cal, imediat!

— I-auzi, a zis bărbatul vârstnic, care era cu siguranță starostele grăjdarilor. A început pe un ton imperios; cred că, în toată nebunia, m-a luat drept una dintre cameriste, dar când s-a uitat mai bine la rochia mea, și-a schimbat purtarea: Iertare, Madonna – sunteți soția lui Giuliano, nu-i așa?

Aveți nevoie de un cal? Ser Piero știe? Din câte am înțeles, consideră că o trăsură e mai ușor de apărat și poate să vă transporte și lucrurile…

— S-a răzgândit, am zis eu. Și nu am nici un fel de lucruri dedus. A zis că trebuie să-mi dați un cal acum.

Un grup de șase oameni înarmați și-a făcut apariția lângă noi.

239

— Sunt gata căruțele? a întrebat unul dintre ei. Ser Piero vrea cât mai multă apă și mult fân pentru drum.

Bărbatul cel vârstnic a ridicat o mână drept răspuns și-apoi s-a întors spre mine.

— Uite cum stau lucrurile, Madonna. Nu am decât atâţia cai câți mai sunt în grajduri. S-a răsucit cu fața spre soldați. Și doar atâta fân și apă cât mai există…

Tremurând de furie, m-am întors cu spatele la el și m-am îndepărtat, trecând iute pe lângă soldați fără să-i văd. Am înaintat prin fața mai multor padocuri, în timp ce starostele grăjdarilor se certa cu cei șase. Unul mai gol decât celălalt: Totuși, exista un padoc – la capătul cel mai îndepărtat – în care am zărit o iapă. Putea să fie chiar animalul pe care starostele îl oprise ca să-și scape pielea, la nevoie. Stătea acolo gata înșeuată, cu frâul pus și, când m-am apropiat de ea, a fornăit pe nări. Era un cal sur și-avea doar o pată neagră pe bot. Când am deschis poarta și am intrat în padoc, iapa s-a tras înapoi, și-a lăsat capul în jos. S-a uitat la mine cu priviri întunecate și neliniștite; albul ochilor îi strălucea.

— Uite cum stau lucrurile, am spus eu, luându-mă fără voie după

starostele grăjdarilor. Dacă cineva e speriat rău, eu sunt aceea.

Am pus mâna pe botul ei catifelat și tremurător; i-am simțit căldura răsuflării pe piele.

— Pot să te încalec? am întrebat.

Eu eram învățată să călătoresc în trăsuri; tata credea că femeile nu sunt înzestrate pentru călărit. În cazul meu, poate că avea dreptate, întreprinderea se dovedea dificilă. Amândouă eram neliniștite, iar eu eram prea scundă. A trebuit să mă urc pe o găleată întoarsă ca să-mi fac vânt, cu stângăcie, și să ajung în șa. Fustele lungi cu trenă nu făceau decât să mă

îngreuneze. Odată cocoțată în șa, mi-am înfășurat fustele în jurul picioarelor cât am putut de bine și mi-am aranjat haina pe deasupra.

Iapa era învățată cu o mână mai puternică decât a mea, dar am îndemnat-o s-o ia înainte, știind că urma s-o apuce pe drumul cel mai scurt ca să iasă din grajduri. Din fericire, ruta ei preferată nu trecea pe lângă locul unde se afla starostele.

Când am ajuns în curte, am continuat să o las în voia obișnuinței, de vreme ce știa bine drumul care ducea la Via Larga.

Gărzi înarmate se învârteau în fața porții zăvorâte. În vârful porții se zăreau țepușele cu ascuțișul lor mortal, iar de-a latul ei erau trase bare metalice groase cât un braț de om. Printre gratii, vedeam umbrele negre ale 240

soldaților care se profilau pe fundalul jocului de lumină și întuneric. Se mișcau foarte puțin; ei erau ariergarda, ultima linie de apărare care stătea între cei dinăuntru și mulțimea de afară.