— Nu. Mă duc doar până la bucătărie să-mi iau ceva de mâncare, am mințit eu cu voioșie și l-am fericit cu cel mai strălucitor zâmbet de care eram în stare.

Pe chip i-au apărut semne de tulburare.

— Dar Ser Giuliano a dat ordine…

Am zâmbit cu și mai multă convingere.

— Ca eu să nu plec din cameră. Știu. Dar a mai spus că, dacă îmi este foame, drumul până la bucătărie nu are cum să fie periculos. În plus, m-am plictisit de Petrarca și voiam să iau altă carte din bibliotecă.

— Putem să vă aducem noi mâncare – orice vă doriți. Și dacă ne spuneți ce carte…

— Ei, eu nu cunosc bine biblioteca. Nu știu ce carte să cer.

Mi-am schimbat tonul, ca să-mi pledez cauza.

— E o rugăminte. Și nu lipsesc decât un minut.

— Prea bine, a zis el, călcându-și pe inimă. Dar, cu tot respectul, vă rog să nu zăboviți. Ser Giuliano nu m-ar ierta niciodată dacă s-ar întoarce și eu n-aș putea să-i spun exact unde sunteți. M-a condus până la ușa anticamerei și s-a oprit să le dea instrucțiuni șoptite celor două gărzi care erau acolo. În timp ce înaintam pe coridor, l-am auzit pe unul dintre ei urmărindu-mă de la distanță.

Am coborât, trecând pe lângă alți oameni înarmați care făceau de gardă. N-aveam nici cea mai mică dorință să ajung la bucătărie, firește; nu voiam decât să-mi abat gândurile. Și m-am pornit să cutreier prin curte.

Era aproape așa cum îmi aminteam: acolo, în mijloc, se afla bronzul făcut de Donatello, un David lucios cu alură feminină. Lângă el, un bust din piatră al lui Platon. Dar multe dintre piesele antice dispăruseră și, mai cu seamă, dispăruse sculptura din teracotă care-l înfățișa pe Giuliano cel vârstnic.

Auzisem despre celebrele grădini Medici și știam că se întindeau dincolo de curte. Am trecut pe sub o arcadă din pietra serena care unea două

coloane, am ajuns la o loggia, am ieșit din ea și am ajuns într-un loc în care clădirea dădea spre un alt spațiu deschis.

Aici am găsit o grădină după toate regulile artei: era cam cât o treime din vasta suprafață a palatului. În centrul pajiștilor de un verde strălucitor se intersectau două alei acoperite cu dale, străjuite de o parte și de alta de ghivece mari cu pomi fructiferi. Printre copaci erau tufe de trandafiri, pline 232

de țepi și tunse în așteptarea iernii. În spatele tufelor, la intervale bine studiate, vedeai statui de un stat de om, așezate pe piedestale înalte. Cea care mi-a atras atenția o arăta pe evreica Iudita, ținând în mâna încleștată

părul dușmanului ei căzut la pământ, Olofern. În mâna cealaltă avea o sabie mare, ridicată deasupra capului, gata să-l descăpățâneze pe Olofern.

Iar pe lângă pereți, așezate în grămezi bine ordonate, se vedeau rânduri-rânduri de arme și piese de armură: scuturi, coifuri, săbii lungi, buzdugane, pumnale și lăncii care mă trimiteau cu gândul la capodopera lui Uccello.

Vederea lor m-a luat cu fiori: în tot acest timp, familia Medici se pregătise de luptă.

Mi-am ridicat privirea spre un grup restrâns de soldați care se aflau în preajmă, stând de vorbă. S-au oprit și s-au uitat lung la mine, cu priviri curioase și lipsite de prietenie.

Poate că totul era doar urmarea acțiunilor lui Piero, rodul neliniștii și a lipsei lui de încredere – mi-am zis în sinea mea. Cum erau și trupele de soldați ai lui Orsini care-l așteptau în dreptul porții San Gallo. Poate că

Giuliano nu fusese niciodată de acord cu un asemenea gest sau nu-l crezuse necesar.

Și totuși, m-am îndreptat spre unul dintre mormanele de cuțite și am scos, cu grijă, un pumnal cu tot cu teacă – pe cel mai mic dintre ele.

Bărbaților nu le-a plăcut; unul dintre ei a făcut o mișcare de parcă ar fi fost gata să vină spre mine și să mă oprească, dar ceilalți l-au ținut în loc. La urma urmelor, acum făceam parte din familia Medici.

Am scos pumnalul din teacă și l-am studiat în lumina razelor tot mai palide ale soarelui care apunea. Era din oțel curat, cu tăiș dublu și un vârf ascuțit ca un brici. Răsuflarea mi s-a întețit când l-am vârât la loc în teacă și-apoi l-am ascuns în buzunarul interior al hainei de brocart.

Omul care mă urmărise de când plecasem din casă rămăsese sub arcadă. I-am aruncat o privire sfidătoare, știind că mă văzuse luând arma. N-a spus nimic.

L-am lăsat să mă urmărească până la bibliotecă. Gata cu Petrarca.

Voiam ceva sec, care să nu stârnească emoții și să-mi ceară cât mai multă

concentrare. Voiam să-mi abat gândurile de la orice necaz. Drept care am ales o carte de învățat latina, pentru începători. Dacă totul se desfășura conform planurilor – dacă Signoria și Piero puteau fi reconciliați – îmi propuneam să-i studiez mai bine pe clasici, pentru că ar fi urmat să stau de vorbă cu mulți cărturari. Nu voiam să apar vreodată drept o țărancă

233

neștiutoare de carte și să-l pun pe soțul meu în situația de a roși pentru mine. Și începusem de pe-acum să mă gândesc cum să-i fac o impresie bună

noii mele cumnate.

M-am întors în camera mea și am închis ușa, ceea ce le-a adus o mare ușurare celor care mă păzeau. Mi-am scos haina de brocart și am pus-o pe scaun, după care m-am așezat lângă foc. Cartea era făcută ca pentru un copil care se apuca să învețe latina. Am deschis-o și am citit: Video, vides, videt, videmus, videtis, vident…

Eu văd, tu vezi, el vede și așa mai departe. Dacă aș fi fost liniștită, aș fi zburat de la o pagină la alta, dar mi-erau gândurile atât de împrăștiate, încât mă uitam la cuvinte fără să înțeleg nimic. Ca să pot să mă adun cât de cât, am început să citesc cu voce tare.

Am ținut-o tot așa timp de câteva minute, când am fost întreruptă de un sunet care venea de afară – tânguirea melancolică și joasă a unui clopot, pe care lumea îl numea de obicei „vaca“ pentru că suna la fel ca o talangă.

Era clopotul care-i chema pe cetățenii Florenței să se adune în Piața Signoriei.

XLVII

Am scăpat cartea, am dat fuga la fereastră și am tras obloanele. Afară

încă mai era puțină lumină și mi-am aruncat privirea în lungul străzii, spre Piața Signoriei. Chemarea clopotului se întețea. Îi vedeam pe servitorii care ieșeau din palatele elegante și se uitau lung la mișcările pe de stradă, pe trecătorii care se opreau locului și-și întorceau fața spre piață, încremeniți.

Chiar dedesubtul meu, o mică armată de bărbați a ieșit în grabă pe intrarea principală și pe cele laterale ale clădirii în care mă aflam, cu scuturile în dreptul piepturilor, cu săbiile scoase din teacă și strâns ținute în mâini.

M-am agățat cu disperare de un gând. Cetățenii fuseseră convocați; puteam să presupun că nu pentru a sărbători căderea lui Piero. Se putea foarte bine să fi fost convocați ca să-i sărbătorească triumful.

Am stat aplecată peste pervazul ferestrei preț de o veșnicie – ca și vecinii mei – așteptând un semn. Clipe chinuitoare s-au scurs până l-am avut. A venit încet, dinspre răsărit și dinspre sud și părea, la început, doar un uruit îndepărtat. Și-apoi un singur glas, limpede și puternic, s-a ridicat peste suflarea vântului.

Popolo e liberta! Popolo e liberta!

Pe loc l-am revăzut în fața ochilor pe Messer Iacopo călare, în piața mare, străduindu-se în zadar să atragă poporul de partea cauzei sale. Doar 234

că acum, în aceeași piață, se găseau soțul meu și fratele lui – iar strădaniile lor fuseseră la fel de zadarnice.

Am revăzut în fața ochilor cadavrul vinețiu și murdar al lui Messer Iacopo, scos din mormânt și târât pe străzile orașului.

Sub fereastra mea, servitorii fugeau la loc în palate, trântind ușile în urma lor; trecătorii se împrăștiau care încotro, luând-o spre locul în care îi chema clopotul sau cât mai departe de el.

M-am smuls de la fereastră și mi-am tras pe mine haina de brocart. Nu-mi adusesem nimic altceva cu mine, deci nu mai aveam nimic altceva de luat

– dar instinctul m-a făcut să mă opresc în dreptul ușii. M-am întors, am deschis sertarul birouașului, am dat peste scrisoarea de la Leonardo și am azvârlit-o pe foc.

Du-te la Giovanni, zisese soțul meu.