Am ridicat mâinile gata să-l lovesc – sau poate doar să-l împing din drum. M-a apucat de încheieturi.
— Lisa, ai înnebunit?
— Dă-mi drumul! am strigat eu cu atât mai chinuită cu cât auzeam trăsura lui Giuliano huruind spre poartă.
— Cum se face că știi despre ce e vorba? I s-a schimbat vocea: de la uimire trecuse la mânie. Cum se face că știi de ce a venit? Ce te-a făcut să
crezi că a fost altceva decât o problemă de afaceri? Și cum de ai ajuns să fii 186
îndrăgostită de el în asemenea măsură? M-ai mințit, ai ținut totul în ascuns.
Tu înțelegi cât de primejdios poate fi jocul tău?
— Cum ai putut să-l respingi, când ai văzut cât de mult ne iubim?
Dumneata ai iubit-o pe mama – cum te-ai fi simțit dacă ai fi cerut-o și ai fi fost refuzat? Dacă tatăl ei te-ar fi respins? Nu-ți pasă deloc de fericirea mea!
În loc să-și ridice vocea, cum făcusem eu, el a coborât tonul.
— Dimpotrivă, a zis el. De fericirea ta îmi pasă cel mai mult – și e motivul pentru care l-am respins. După care, cu o izbucnire de nerăbdare, m-a întrebat: Când mergi pe stradă, nu auzi cât de nemulțumiți sunt oamenii? Familia Medici a atras asupra sa mânia lui Dumnezeu și pe cea a oamenilor. Dacă eu mi-aș da fata unuia dintre ei aș pune-o singur în calea primejdiei. Nu mai e mult până la venirea regelui Franței și brațul lui aduce prăpădul Domnului; ce se va alege atunci de Piero și de frații lui? Mergi cu mine de două ori pe zi la slujbă. Cum se face că nu ai auzit tot ce a spus Savonarola?
— Fra Girolamo nu știe nimic, am răspuns eu cu aprindere. Giuliano e un om bun, dintr-o familie de oameni buni și am să mă mărit cu el, într-o bună zi!
Cu o asemenea iuțeală a ridicat mâna să mă lovească peste față încât nici n-am apucat să văd; în clipa următoare, îmi apăsam palma pe locul dureros.
— Dumnezeu să mă ierte, a zis el, la fel de surprins de ceea ce făcuse ca și mine. Dumnezeu să mă ierte, dar prea mă zgândări. Cum poți să vorbești despre căsătoria cu unul din familia Medici? Nu ai auzit ce spune profetul despre ei? Nu ai auzit ce vorbesc oamenii?
— Am auzit. Nu-mi pasă ce gândiții dumneata, Fra Girolamo sau oamenii.
— Mă îngrozești. Țin la tine și de aici spaima mea. Mi-e teamă pentru tine. De câte ori trebuie să spun unul și același lucru? Ai apucat-o pe o cale plină de primejdii, Lisa. Calea sigură e cea despre care vorbește Fra Girolamo. Calea sigură e calea bisericii. După care a scos un suspin cutremurător: Am să mă rog pentru tine, copilă. Ce altceva aș putea să fac?
— Roagă-te pentru amândoi, am răspuns cu dușmănie.
M-am răsucit cu arțag și am pornit în grabă pe scări în sus.
187
XXXVII
Zalumma nu reușise să asculte toată discuția dintre tata și Giuliano, dar auzise îndeajuns ca să știe că tata refuzase oferta care i se făcuse – o bucată de pământ și zece mii de florini. Când, în cele din urmă, Giuliano a întrebat ce fel de ofertă i-ar fî surâs tatei și ce-i stătea în putință să facă
pentru a-și dovedi bunele intenții, tata a răspuns.
— Ser Giuliano, știți că sunt unul dintre discipolii lui Fra Girolamo.
— Da, a recunoscut Giuliano.
— Atunci, înțelegeți de ce vă refuz cererea; înțelegeți și de ce nu am de gând să cedez niciodată. După care tata se ridicase și spusese că discuția s-a încheiat.
Mărturisirile Zalummei nu se încheiau aici.
— Numai că, a zis ea, m-am uitat la privirea lui Giuliano și la felul cum își încleștase fălcile. E ca unchiul lui: n-are să renunțe niciodată. Niciodată.
Toată primăvara și vara am nutrit speranțe. Eram sigură că urma să
primesc vorbă de la Giuliano.
Într-adevăr, când vărul de-al treilea al lui Piero a pus la cale un complot împotriva lui – fiind dornic să-și primească recompensa de la francezi – mi-am zis că mai rău de atât nu se putea întâmpla. Iar când Piero a evitat greșeala făcută de tatăl lui cu cei din familia Pazzi și i-a pedepsit pe conspiratori cu arest la domiciliu – o dovadă de generozitate menită să-i potolească pe detractori – m-am simțit foarte ușurată. Oamenii n-aveau de ce să-l mai critice pe Piero de aici înainte, desigur.
Numai că Florența era schimbătoare și crudă. La urma urmelor, îi exilase pe Petrarca și pe Dante, cei pe care acum îi proslăvea drept fiii ci cei mai vrednici. Piero s-a dovedit un om slab, nevolnic – așa s-a spus.
Alături de tata și de contele Pico – peste care se așeza tot mai mult un aer de suferință – am ascultat predica de Paște a lui Savonarola. Se străduise pe cât îi stătea în putință să dea glas cuvintelor lui Dumnezeu, a zis el. Acum era ultima dată: n-avea să mai rostească o altă predică până când Domnul nu-i poruncea iar să urce în amvon. Mi-am adunat puterile ca să nu zâmbesc, ușurată.
Fie ca toată lumea să se îndrepte cât poate de repede spre adăpostul Arcei lui Dumnezeu, a mai spus. Noe vă cheamă acolo chiar astăzi. Ușa este 188
larg deschisă, dar va veni vremea când se va închide și mulți se vor căi că nu au intrat la timp.
N-aveam nici cea mai mică intenție să intru și nici să mă scufund în căință. Dimpotrivă, mă bucura gândul că urma să fiu cruțată de sentințele lui Fra Girolamo. Mă duceam și acum, de două ori pe zi – însoțită de Zalumma și de tata, dar fără Pico cel mieros, slavă Domnului – la slujba de la Santo Spirito; unde era îngropată mama, unde amintirea ei îmi aducea tihnă, unde Dumnezeu era un tată drept și iubitor, mult mai dornic să salveze suflete și să-i mângâie pe cei bolnavi decât să-i chinuie pe cei păcătoși.
Nu-mi trebuia nici un Dumnezeu ca să am parte de chinuri; inima mea mi le oferea cu prisosință. Într-una dintre seri, după cină, închisă în odaia mea, am așternut pe hârtie un singur rând. Cu pana pe care o folosise mama.
După ce am semnat scrisoarea, am împăturit hârtia de două ori, cu grijă, și am sigilat-o cu ceară roșie.
I-am încredințat-o Zalummei.
S-a așezat în fața mea cu brațele încrucișate peste piept. Era înspăimântătoare, cum stătea acolo, cu părul ei negru zbârlit care îi încadra la ța palidă.
— Nu mai e chiar așa de ușor, a zis ea. Tatăl dumitale îmi supraveghează orice mișcare.
