sentimente care se vor stinge cu timpul, fără doar și poate.
Mi-am dorit să las flacăra lămpii să mistuie scrisoarea, să o rup în mii de bucățele, să le arunc cât pot de sus și să mă uit cum se aștern pe podea ca un strat de praf.
Înnebunită, am împăturit scrisoarea cu grijă și am ascuns-o în locul unde țineam și alte comori: medalionul lui Giuliano și cel cu chipul lui 180
Cosimo și blazonul Medici; desenul pe care mi-l făcuse Leonardo și scrisoarea de la el; și scrisorile lui Giuliano, între care și cea pe care mă
rugase să o ard.
XXXV
1493 – anul de după moartea lui Lorenzo, primul an plin al domniei lui Piero – a fost sumbru pentru mine. Mi s-au pornit sângerările lunare și am făcut tot ce mi-a stat în putință să mă ascund de tata, mituind spălătoreasă
ca s-o fac să nu-i pomenească tatei despre pânzeturile pătate. Chiar și așa, tata a început să se gândească să mă mărite, își ținuse cuvântul față de mama, zicea el; nu era vina lui că Lorenzo murise înainte să-și spună
părerea. Firește că nu-mi putea încredința soarta unui neghiob ca Piero, care arătase cam câți bani făcea ca pețitor al Florenței – oblăduise câteva căsătorii care stârniseră dezaprobare printre vechile familii. Nu, tata se gândea la un bărbat distins, care să fie bine văzut în societatea florentină, dar să fie, în același timp, un om al lui Dumnezeu. Când va veni vremea, urma să-i îngăduie să mă curteze.
Din fericire, eram încă foarte tânără, iar ideile despre căsătorie ale tatălui meu erau doar simple vorbe. În ciuda supărării dintre noi, știam că
tata mă iubea și că îi era cumplit de dor de mama. Eram singura ființă care-l lega de ea și deci nu se grăbea deloc să se despartă de mine.
În același an, legenda despre Papa angelico – acel papă care urma să fie ales de însuși Dumnezeu, nu de om – s-a contopit cu o altă poveste, mai veche, care proclama venirea unui al doilea Carol cel Marc. El avea să
readucă Biserica la vechea ei curățenie, după care avea să unească toată
creștinătatea sub conducerea spirituală a acestui Papa angelico.
Faptul că regele francez se numea Carol sau că își pleca urechea la asemenea legende și le lua în serios nu ajuta câtuși de puțin. Nici faptul că
pusese ochii pe Neapole și hotărâse că principatul de la malul mării îi aparținea de drept. La urma urmelor, fusese smuls de sub stăpânirea francezilor, cu numai o generație înainte, de către tatăl bătrânului rege Ferrante, Alfonso cel Mărinimos. Orașul găzduia și acum baroni devotați Franței, care ar fi fost gata să-și pună armele în serviciul adevăratului lor cârmuitor, Carol.
Savonarola profita de pe urma unor asemenea idei și le împletea cu viziunea lui religioasă. Era îndeajuns de iscusit încât să nu spună deslușit cum că el însuși ar fi fost viitorul papă angelic, dar începuse să susțină că
181
regele Carol va fi spada răzbunătoare a Domnului. Carol va trece Italia prin foc și pară și o va îngenunchea spre căință, iar credincioșii ar trebui să-l întâmpine cu brațele deschise.
Poate că Fra Girolamo și cei mai devotați dintre adepții său erau dornici să vadă un rege străin invadând Italia, dar toți cei pe care-i cunoșteam își pierdeau cumpătul când auzeau asemenea vorbe. Ne apăsa pe toți sentimentul că se adună peste noi nori grei, prevestitori de soartă rea.
Către sfârșitul anului, toată lumea din Florența înțelesese că regele Carol plănuia să invadeze Neapole în luna iunie a următorului an.
— O, Doamne! a strigat profetul, în timpul unei predici din perioada postului. Te-ai purtat cu noi ca un părinte mânios. Ne-ai alungat din preajma Ta. Grăbește dreapta pedeapsă, grăbește pârjolul, ca să putem să fim una cu Tine cât mai curând!
A vorbit despre o arcă pe care cei care se căiau se puteau sui ca să își afle adăpost de furia care avea să vină. Și-a încheiat predica spunând: Cito!
Cito! Iute! Iute!, cuvinte care îi îndemnau pe credincioși să-și caute refugiul până nu era prea târziu.
Dar, odată cu sfârșitul unui alt an, primăvara lui 1494 a adus cu ea speranțe noi – pentru mine, cel puțin. Mult timp după ce renunțasem la visul de a-l revedea pe Giuliano, Zalumma mi-a așezat în poală o altă scrisoare cu sigiliul Medici pe ea.
Lisa mea cea mai iubită,
Poate că acum ai să crezi că sunt un om care își ține cuvântul. Nu amrenunțat și iată roadele: fratele meu Piero mi-a îngăduit în sfârșit să îți cermâna. Inima mea se bucură nespus; pământul a devenit pentru mine unadevărat rai.
Sper că lunga mea tăcere nu te-a făcut să te îndoiești de sentimentele pecare le am pentru dumneata și mă rog la Dumnezeu ca sentimentele dumitalesă nu se fi schimbat. Buna credință mă îndeamnă să te avertizez, totuși: nouă,celor din familia Medici, ne-au ajuns la urechi murmurele de nemulțumire laadresa noastră și acuzațiile nedrepte la adresa lui Piero. Prețuirea oamenilors-a transformat în dușmănie; iar dacă tatăl dumitale și dumneata vețiconsidera cererea mea în căsătorie drept acceptabilă, e bine să știi că intriîntr-o familie a cărei influență se află în declin. Piero se declară încrezător șispune că totul va fi bine, dar eu mă tem că lucrurile ar putea lua o altă
întorsătură. A primit o scrisoare de la ambasadorii lui Carol: se cere ca 182
armata franceză să poată trece nestingherită prin Toscana, se cer arme șisoldați. Piero este de părere că nu poate da un răspuns limpede; legăturile defamilie îl obligă să-i ajute pe cei din Neapole, iar Papa Alexandru a emis o bulă
prin care l-a proclamat pe Alfonso de Calabria drept rege al acestui ținutsudic. Sanctitatea Sa a amenințat cu retragerea prerogativelor de cardinal alefratelui nostru Giovanni dacă Piero nu reușește să apere orașul de înaintarealui Carol.
Pe de altă parte, tuturor membrilor Signoriei li se cere, prin lege, să jurecă nu vor ridica niciodată armele împotriva Franței, iar Florența s-a bazatdintotdeauna pe comerțul cu ea. Drept care fratele meu cel mai mare segăsește pus într-o situație fără ieșire. Nici sfaturile care se bat cap în cap aleconsilierilor nu au cum să-l ajute. Arată-le oamenilor că lucrurile stau așacum ar trebui să stea, îi spune unul dintre ei. Și-atunci fratele meu dă cupiciorul într-o minge în plină stradă, se joacă sub ochii cetățenilor, ca să le deaimpresia că viața își urmează cursul firesc. Care este rezultatul? Oamenii spuncă nu e bun de nimic, îl numesc Zuccone, cap de dovleac.
Nu mă pot împiedica să cred că este victima unor eforturi de a discreditași a distruge casa noastră.
Gândește-te bine la toate înainte de a-mi scrie, iubirea mea, și trimite-mirăspunsul dumitale. Dă-mi de știre dacă sentimentele dumitale pentru mine s-au schimbat. Și, dacă îmi trimiți vorbă, am să vin! Imediat ce îmi este îngăduitsă-l vizitez pe tatăl dumitale, am să îți scriu ziua și ora.
Număr clipele până când am să ajung să te văd din nou. Fericirea meastă acum în mâinile dumitale.
Fie că e da, fie că e ba, rămân
Al dumitale pentru totdeauna,
Giuliano
Scrisoarea mi-a căzut din mâini. Mi-am prins obrajii îmbujorați în palme. Firește că Zalumma stătea chiar lângă mine, nerăbdătoare să afle ce conținea scrisoarea.
Mi-am ridicat ochii spre ea. Chipul parcă îmi încremenise de atâta adâncă uluială, vocea avea un ton aproape alb.
