Pe negândite, Michelangelo a rupt tăcerea stânjenitoare cu un anunț

cât se poate de nepotrivit, rostit cu un glas timid.

— Mâine plec la Veneția.

Nici unul dintre frați n-a comentat vestea în vreun fel.

Ziua a trecut prea repede. Giuliano a avut de rezolvat tot felul de treburi și s-a întâlnit cu agentul unei bănci – deși bănuiam că omul cu pricina i-a adus mai curând vești de natură politică decât financiară. Laura mi-a periat părul, după care l-a strâns pe ceafă într-un coc și La înfășurat într-unul din gingașele fileuri de aur ale Alfonsinei.

— La urma urmelor, a zis ea, sunteți o femeie măritată și nu se cade să

vă lăsați pletele pe umeri ca fecioarele.

După care m-a dus să văd bucătăriile și interiorul palatului, inclusiv apartamentele în care locuiau soția lui Piero, Alfonsina, și copiii lor. Apoi, mi-a arătat biblioteca, cu rafturile ei înalte din lemn sculptat pe care stăteau nenumărate tomuri legate în piele și suluri de pergament.

Mi-am ales o copie după cartea lui Petrarca – Canzoniere – unde erau mai bine de trei sute de sonete. Majoritatea celorlalte volume erau în greacă

(care îmi era complet necunoscută) sau în latină (pe care nu o stăpâneam cum se cuvine). Am luat cu mine cărticica și m-am întors în dormitorul lui Lorenzo. Lam zâmbit cu blândețe bărbatului cu statură de Goliat care îmi purta de grijă – am intrat și m-am așezat pe un scaun, lângă focul care abia fusese ațâțat, gata să citesc.

Petrarca mi se păruse o alegere potrivită. Scria în grai toscan, deci nu era nevoie să mă obosesc prea mult, acum când șovăiam cu gândurile învălmășite, iar poezia lui de dragoste ar fi dat măsură întreagă bunii iei mele și motivului ei: Giuliano. Totuși, pe măsură ce întorceam paginile, nu găseam acolo decât chin. Sonet după sonet în care nu descopeream nimic despre frumusețea pasiunii, ci doar despre mâhnirea și suferința pe care ea le poate produce. Îl aveam în fața ochilor pe bietul Petrarca jelind moartea Laurei, femeia iubită care nu răspunsese niciodată sentimentelor lui:

… Candoarea frunții-n aur pur scăldată,

și zâmbetul străfulgerându-mi ceața

ca soarele când râde dimineața

un pumn sunt azi de pulbere uscată

Și eu trăiesc; trăiesc și-mi sorb otrava durerilor…

227

Am luat în derâdere lacrimile care s-au pornit să-mi curgă din ochi și le-am șters repede, certându-mă în gând. Nu mă numărasem niciodată

printre cei pe care poezia îi face să plângă. Dar a urmat o altă strofă care m-a tulburat:

… de dragul ei m-apucă-n lacrimi zorii,

căci chiar de-n trup sunt una cu pământul,

mi-e doru-n piept sădit de sus, din stele.

De sus, din stele. Mi-am adus aminte de un lucru la care nu mă

gândisem de multă vreme: întâlnirea cu astrologul și cuvintele usturătoare pe care i le spusesem mamei, care nu făcuse decât să încerce să mă cruțe de gânduri rele. Îmi răsuna în minte vocea astrologului: în stelele dumitale am văzut un act de violență, unul care-ți este și trecut, și viitor.

M-am gândit la mama care murise din pricina lui Savonarola și m a cuprins o spaimă cum că Giuliano – viitorul meu – avea să fie următoarea lui victimă.

— Oprește-te, mi-am spus atunci cu voce tare, după care am aruncat o privire vinovată către ușă crezând că poate vorba mea ajunsese la urechile uriașului de pe partea cealaltă. Nu s-a auzit nici un glas, nici o mișcare. Am clătinat ușor din cap ca să-mi limpezesc mintea, m-am încruntat și m-am întors la carte. Eram hotărâtă să găsesc ceva plin de fericire, ceva luminos –

ceva de bun augur, care să contracareze răul.

Am răsfoit iarăși paginile și am dat peste alte cuvinte, scrise în graiul toscan curgător al lui Petrarca.

Il successor di Carlo che la chioma

Co la corona del suo antiquo adorna,

Prese ba gia l’arme per fiaccar le corna

A Babilonia, e chi da lei si noma;

Urmașul Împăratului ce pleata

cu-a lui coroană astăzi și-o-ncunună

pornit-a Babilonia s-o răpună

și neamurile ce-i îngroașă gloata.

Am închis cartea, am pus-o jos și m-am dus în dreptul focului. Era o căldură teribilă; mi-am strâns brațele peste piept, tare de tot, ca să nu las 228

frica să scape din mine. Toate se legau într-un fel anume: Leonardo, al treilea bărbat, moartea lui Lorenzo, piagnoni… și eu.

Când mi-am ridicat privirile, am dat iar peste Bătălia de la San Romano, cu steagurile ei viu colorate zburând pe aripile unui vânt imaginar.

Căpitanul Tolentino arăta tot curajos și hotărât, doar că acum părea foarte singur; s-ar fi zis că dușmanii aveau să-l copleșească în scurt timp.

Giuliano nu s-a întors decât după-amiaza târziu – mai era atât de puțin timp până la ceasul când trebuia să plece încât am chemat-o pe Laura și am trimis-o după el, ca să fiu sigură că vine să mă vadă înainte de a porni în misiune.

Nu mai purta pe chip masca veseliei; în ochi îi stăruia o privire serioasă, pe frunte i se vedea un început de încruntare. A venit însoțit de un valet, care l-a ajutat să pună pe el o tunică de un gri închis, l.u. I nici un fel de podoabe.

Când valetul a ieșit, i-am spus firesc:

— Arăți ca un piagnone.

El nici n-a zâmbit.

— Va trebui să plec curând. Ți-a arătat Laura unde sunt odăile lui Giovanni?

— Da.

— Bun. A făcut o pauză. Știam că își alege cuvintele cu multă grijă: Dacă, din vreun motiv oarecare, Piero și cu mine suntem reținuți… dacă

zăbovim sau dacă se întâmplă orice care să-ți producă îngrijorare, du-te imediat la Giovanni. El are să știe ce e de făcut.

Eu m-am făcut că nu-l iau în serios. Ca să-mi ascund neliniștea, mi-am luat un aer dezaprobator: