— Cel puțin tu reușești să-ți păstrezi cumpătul, a zis Piero cu un glas melancolic, în semn de capitulare.

Chiar atunci a apărut o servitoare cu vin și pocale, iar în urma ei se înșirau alții. Aduceau farfurii pline cu carne, brânzeturi, dulciuri și tot felul de delicatese, care mai de care. Până la urmă, s-a așezat și Piero lângă noi, dar nu și-a putut învinge tulburarea și nici măcar n-a încercat să se alăture conversației noastre mai ușurele. Și eu am mâncat, dar, ca și Piero, eram frământată de griji și nu mi-am desprins ochii de pe chipul lui Giuliano.

În noaptea aceea, am stat de una singură în dormitorul lui Lorenzo în timp ce soțul meu punea la punct, cu frații lui, cum să-i convingă pe membrii Signoriei. Eram obosită mai mult decât pot spune, pentru că nu închisesem un ochi în noaptea dinainte; și totuși, nu puteam să dorm. La durerea stârnită de scena cu tata, se adăuga lipsa Zalummei. Mi-era foarte dor de ea și mă înnebunea gândul că nu știam cum o pedepsise tata pentru vina de a fi 223

participat la conspirație. Nu știam nici ce i s-ar putea întâmpla lui Giuliano, când se ducea cu fratele lui la Signorie – încă un motiv de îngrijorare. Mă

hotărâsem de pe-acum să-l conving să nu se ducă – la naiba cu Florența –

sau să-mi îngăduie să merg cu el. Simțeam o spaimă copilărească: mi-era că, dacă-l lăsam să se ducă, s-ar putea să nu-l mai văd niciodată.

Stăteam cuibărită în pat, cu ochii larg deschiși. Lampa era tot aprinsă, focul ardea în cămin, iar lumina arunca umbre mișcătoare pe pereți și de-a lungul picturii înfățișând bătălia de la San Romano. L-am privit îndelung pe căpitanul asediat, așa cum trebuie să fi făcut și Lorenzo vreme de ani buni.

Focul dădea căldură mare – servitorii casei Medici nu făceau economie de lemne – și am început să asud sub cuverturile de catifea și blană. M-am ridicat și m-am dus să deschid fereastra.

Afară se întindea cerul acoperit de nori; nu se vedea nici o stea. Aerul rece mirosea a ploaie. Am întins o mână și, când am retras-o, burnița o acoperise cu un strat umed.

— Ecce ego adducam diluvii aquas super terram, am șoptit fără să-mi dau seama de unde-mi veniseră cuvintele. Iată, aduc potop de ape peste pământ.

XLV

Giuliano s-a întors în cameră înaintea ivirii zorilor. Lampa continua să

ardă și în lumina ei se vedeau ridurile fine pe care le avea în jurul ochilor –

părea cu zece ani mai în vârstă. N-am scos o vorbă despre politică sau despre cum plănuiseră să le vorbească celor de la Signorie sau despre cum aș fi dorit eu ca el să nu se ducă acolo. În schimb, l-am luat în brațe și am făcut dragoste. Asta merita și de asta avea nevoie.

Era nouă noiembrie. Dimineața a adus cu ea un aer atât de întunecat încât ne-am trezit destul de târziu. Când am deschis ochii îmi răsuna în minte vocea lui Lorenzo, vorbele lui pe patul morții: Al treilea om. Am dat greș… Cum să mă duc așa? Acum poate Leonardo; el și cu fata…

După care m-a trecut un fior de spaimă, când mi-a revenit în minte scena cu tata; iar senzația a fost și mai și, când mi-am amintit că Giuliano promisese să-și însoțească fratele la întâlnirea de astăzi cu Signoria. După o clipă de buimăceală, mi-am dat seama că mă treziseră clopotele care-i 224

chemau pe credincioși la slujba de duminică. Nu auzisem niciodată un cor de clopote care să bată cu atâta putere. Eram obișnuită cu clopotele de la Santo Spirito, dar aici, în mijlocul orașului, auzeam dangătele de la San Marco, San Lorenzo, Santa Maria del Fiore, toate aflate în apropiere.

Lângă mine, întins pe burtă, cu un braț azvârlit deasupra capului și celălalt întins pe lângă trup, Giuliano dormea, surd la chemarea clopotelor.

M-am ridicat încet din pat și mi-am întins mâna spre țesătura argintie a camiciei. Acum era împăturită și pusă cu grijă pe un scaun. Am început să

tremur. Focul se stinsese și rămăsese doar jarul. Atentă să nu-l trezesc pe Giuliano, am ridicat o blană de pe pat și m-am înfășurat în ea.

Am deschis ușa care dădea spre anticameră, cu gândul să ies pe coridor și să strig după un servitor; m-a întâmpinat un val de căldură. În cămin sfârâia un foc sănătos și, chiar lângă ușă, tolănit pe un scaun, stătea un om de vreo treizeci de ani. Era cel mai înalt bărbat pe care-mi fusese dat să-l văd – aproape un uriaș, plin de mușchi și cu oase mari. O sabie vârâtă în teacă, cu mânerul strălucind în lumina portocalie a focului, îi atârna la șold.

Un scut mare din piele stătea sprijinit de perete, lângă el.

În mâinile mari ținea o carte, deschisă pe la mijloc; când am deschis ușa, a închis-o repede, cu un aer vinovat. Ca mai toate fetele de negustor din Florența, eram suficient de școlită ca să recunosc Paradisul lui Dante. A pus cartea pe podea, lângă el, și s-a ridicat adresându-mi un zâmbet dezarmant.

A trebuit să-mi las capul pe spate ca să mă uit la el.

— Bună dimineața, Madonna Lisa. Avea o voce gravă. Sper că ați dormit bine. Să trimit după un servitor? Cineva care să pună lemne pe foc?

— Am nevoie doar de Laura, dacă se poate, și îmi trebuie un lighean cu apă fierbinte. Soțul meu doarme încă, așa că aș vrea ca totul să se facă în liniște…

— Sigur. Omul s-a înclinat și l-am urmărit o clipă, cât s-a dus la ușa care dădea spre coridor. Dincolo de ea, erau alți doi oameni înarmați: s-au ridicat, iar el le-a dat ordine cu voce înceată.

M-am întors în cameră și am constatat că Giuliano se și trezise. L-am întâmpinat fericită, l-am sărutat, de parcă nici nu m-aș fi speriat îngrozitor văzând gărzile acolo.

Am asistat la slujbă în capela familiei, cu Michelangelo și alți câțiva apropiați. După care am luat masa târziu, în tihnă, cu Piero, Giovanni și Michelangelo – și iarăși am văzut bărbați înarmați postați în fața ușii. Când mergeam spre sufrageria familiei, Giuliano mi-a explicat că, în mod normal, frații își luau mesele alături de prieteni și de sfătuitori, dar astăzi preferau 225

intimitatea. Nu m-am putut împiedica să gândesc că siguranța era un cuvânt mai potrivit decât intimitatea, de vreme ce coridoarele erau înțesate de gărzi.

Giovanni era de o politețe distantă și nu părea preocupat de apropiata întâlnire a fratelui mai mare cu Signoria; dacă încă mai nutrea planuri privind anularea căsătoriei lui Giuliano, le-a păstrat doar pentru el.

Michelangelo și-a ținut ochii în farfurie și doar din când în când ne-a aruncat câte o privire timidă. Giuliano nu înflorise lucrurile cu nimic spunând că

Lorenzo îl crescuse pe Michelangelo ca pe fiul lui. Într-adevăr, frații îl tratau ca pe un egal.

Piero era încruntat și se tot scărpina pe gât de parcă l-ar fi durut; era încordat. Giuliano era stăpânit și avea o purtare plăcută, menită să ne liniștească și pe mine, și pe Piero. Discuția a fost ușurică până în clipa când Giuliano a spus cu veselie:

— Norocul e de partea noastră. Astăzi, Antonio Loreno este proposto.

Am dedus că Loreno se număra printre prieteni – un lucru bun, pentru că cel care avea rol de proposto era singurul membru care putea supune discuției o anumită problemă. Timp de o zi, avea la el cheile de la turnul Signoriei, unde se aflau clopotele care îi chemau pe toți florentinii în piață.

— Loreno?

Piero și-a ridicat ochii din farfurie cu urme de speranță în privire.

Giuliano a dat din cap.

— Are să facă în așa fel încât să intri, ca să te poți face ascultat de membrii Signoriei. A făcut o pauză: Care crezi că e cel mai bun moment?

După-amiaza târziu? În timpul vesperelor. Măcar atunci nu au să-și găsească

scuze cum că sunt prea ocupați cu treburi sau stau la masă.

Piero s-a gândit puțin, după care s-a grăbit să îmbrățișeze ideea de parcă ar fi fost a lui.

— Da. A dat din cap cu putere. Mergem în timpul vesperelor. Vreau să

vii cu mine. Și să luăm cu noi cam douăzeci de oameni înarmați. Și… pe Dovizi.

Giuliano și-a dat ochii peste cap și a suspinat.

— Pe cine ai de gând să asculți? Pe mine, sau pe el? Ai uitat ce ți-am spus astă-noapte? Toate sfaturile pe care ți le-a dat ți-au atras nemulțumirea poporului. Ascultă ce îți spun, nu ne mai este prieten.

— Te ascult, a spus Piero cu o voce egală. Dar îl vreau acolo și pe Dovizi. De dragul aparențelor.

Giuliano n-a mai scos o vorbă, dar știam că era nemulțumit.

226