— Nici nu vreau să aud, a spus Giuliano.

— Bine, atunci… a răspuns Giovanni, cu aerul diplomatului resemnat.

Vino să stai lângă mine, Madonna Lisa. Vino și tu, Giuliano. E momentul banchetului vostru nupțial, nu? După consumarea căsătoriei, e nevoie de un banchet. Am să trimit după servitori. S-a ridicat și a tras de un lanț care atârna într-o firidă, după care s-a întors iar la masă și ne-a făcut semn să

luăm loc.

Piero era prea agitat ca să-mi dea mâna sau să mă sărute. A rămas unde era, de partea cealaltă a mesei, în fața lui Giuliano, în timp ce eu m-am așezat lângă cardinal.

220

— Urările de bun venit trebuie să mai aștepte. Tocmai m-am întors de la Signoria. Le-am dat totul… ce mai vor acum? Am salvat Florența – cu un preț mic: câteva fortărețe și câțiva ducați…

— Câți?

Piero și-a coborât brusc vocea.

— Două sute de mii.

Giuliano nu a reacționat, ci doar s-a uitat lung la fratele lui mai mare; era limpede că știa dinainte.

Giovanni și-a izbit pocalul de masă cu atâta forță încât stropii devin au sărit pe tăblie.

— Dumnezeule mare! a strigat el. Unde ți-era mintea? Nit i nu c de mirare că Signoria nu vrea să stea de vorbă cu tine! Nit i nu c tic mirare că l-au trimis pe omul ăla care tot dă zor cu prostiile lui despre Judecata de Apoi

– pe Savonarola – la Pisa.

Piero s-a răsucit spre el, gata de apărare.

— Savonarola? S-a dus la Pisa? Acum își bat joc de mine pe față! Tonul lui Giuliano trăda oboseală, frustrare.

— N-ai citit scrisoarea pe care ți-am trimis-o?

Încă o dată, Piero și-a ferit privirea.

— Nici nu-ți închipui cât de prins am fost, cât de ocupat… Nu puteți să

mă învinuiți că am scăpat din vedere un amănunt.

— N-ai citit-o, a zis Giuliano calm. Dacă ai fi citit-o, ai fi aflat că

membrii Signoriei au fost supărați când au auzit despre fortărețe și despre bani. Francezii râd de noi. Nu cred că se așteptau deloc să capete Sarzana și cu atât mai puțin Sarzanella, Pietrasanta, plus un munte de bani. Signoria are tot dreptul să fie furioasă. În scrisoare, îți ceream să te întorci aici ca să

punem la punct o strategie prin care să îi convingem pe membri.

Piero și-a lăsat umerii în jos, dezumflat; nuanțele care țineau de negocieri și diplomație erau mai presus de înțelegerea lui. Totuși, a mai încercat să se apare, cu o zvâcnire de sfidare.

— Frățiorule drag, a spus el cu voce joasă, trebuia să mă duc la ei de unul singur. Trebuia să fac toate astea de unul singur, altfel cine m-ar mai respecta? Eu nu sunt tata…

-— Nici unul dintre noi nu este, a răspuns Giuliano cu blândețe. Dar toți trei împreună putem să ne ridicăm la înălțimea lui.

Orice discuție a încetat: tocmai intrase un servitor. Giovanni i-a spus să

aducă vin și mâncare „pentru îndrăgostiții noștri”. Când omul a plecat, a reînceput și discuția.

221

Între timp, Piero își reînnoise indignarea.

— M-am oprit în dreptul palatului nostru când am intrat prima oară în oraș – nu sunt chiar complet netot. În fața loggiei, aștepta o mulțime de oameni; păreau dornici să afle ce vești am adus. Le-am adus vestea cea bună, le-am spus că am rezolvat problemele cu Carol. Și am făcut cum ai sugerat: am dat poruncă servitorilor să le arunce dulciuri și să le dea vin, exact cum a făcut tata când s-a întors, după negocierile cu regele Ferrante. Dar s-ar fi zis că nimeni nu avea chef de sărbătorit. Mi-au băut vinul și mi-au mâncat mâncarea, dar au continuat să se uite lung la mine, de parcă făcusem ceva greșit. Așa că m-am dus la palatul Signoriei.

Era obiceiul ca cei mai înalți demnitari ai Florenței să locuiască în palat cât timp erau în funcție; acolo își luau masa și chiar dormeau adesea.

— Știți ce au făcut? M-au alungat! Au trimis un servitor la ușă să-mi spună: Veniți mâine – acum e vremea cinei. I-am arătat eu ce cred! a mârâit Piero. Nu sunt chiar atât de netot. Știu că oamenii sunt nemulțumiți. N-am lăsat nimic la voia întâmplării. Am vorbit cu Paolo. Opt sute de soldați de-ai lui Orsini – cinci sute călare și trei sute pedeștri – se află la poarta San Gallo așteptând un semn de la mine, dacă se lasă cu necaz.

— Cine ți-a spus să faci una ca asta? Giuliano și-a strâns fața în mâini, cu uimire și mâhnire, după care și-a lăsat repede palmele în jos.

— Dovizi.

Ser Piero Dovizi era sfătuitorul cel mai apropiat al lui Piero.

— Am să-ți mai spun o dată: nu trebuie să te încrezi în Dovizi! Nu cred că are cele mai bune intenții. Nu-ți dai seama cum arată toate astea? Și Signoria, și poporul sunt deja furioși că ai hotărât fără să ceri acordul nimănui. Acum ai adus cu tine o armată. Ce îi împiedică să creadă că ai de gând să pui mâna pe toată puterea?

— N-aș face niciodată așa ceva!

— Ei nu știu asta. Dușmanii noștri se folosesc de orice prilej ca să

hrănească lumea cu zvonuri. Trebuie să fim prudenți, să ne gândim la urmările pe care le-ar putea avea acțiunile noastre. Oricare dintre cei care locuiesc lângă poarta San Gallo – țăran sau din altă clasă – are să vadă acolo o armată. Ei știu că francezii se îndreaptă încoace – și îi văd pe soldați. Ce o să creadă? Giuliano a clătinat din cap. Știi ce le-a spus Savonarola în predica de săptămâna trecută, după ce toată lumea a aflat că francezii au prădat Fivizzano și au făcut multă vărsare de sânge nevinovat?

Mi l-am imaginat imediat pe Michelangelo stând liniștit în marea de oameni de la San Lorenzo, ascultând și memorând cu grijă tot ce se spunea.

222

— Le-a spus tuturor că el a prezis venirea lui Carol încă de acum doi ani, când spunea că sabia lui Dumnezeu se va coborî din ceruri și îi va zdrobi pe toți păcătoșii din Florența. Ne va zdrobi pe noi, cu alte cuvinte, și pe toți cei care nu sunt de acord cu Fra Girolamo. Nu înțelegi că Savonarola joacă pe coarda spaimelor și răscolește îngrijorarea oamenilor privind un război între Florența și Franța? Și într-acolo are să se îndrepte gândul tuturor, dacă

văd că soldații și-au făcut tabără la poarta orașului. De ce nu te sfătuiești cu mine când faci asemenea lucruri?

Piero și-a lăsat capul în jos, apoi a rămas cu ochii la foc; chipul i s-a destins, și-a pierdut orice urmă de aroganță și indignare.

— M-am străduit să fiu ce și-ar fi dorit tata să fiu. Dar, oricât m-aș

strădui, dau greș. Am făcut cum mi-ai spus: am căutat să negociez condițiile trecerii prin oraș a regelui Carol – iar acum Alfonsina e atât de pornită pe mine, încât nici nu-mi vorbește. Am senzația că are de gând să rămână

veșnic la Poggio a Caiano. Am fost silit să-l mint pe Paolo Orsini ca să obțin trupele lui; el nu are idee că am de gând să-l las pe Carol să treacă pe aici cu oamenii lui. Și, când totul are să ajungă la urechile Papei, și el are să ne deteste. Ce-ar trebui să fac?

— În primul rând, să-ți stăpânești firea, a răspuns Giuliano pe un ton ușurel. Să renunți la gesturile nerușinate. Haideți să ne sfătuim la noapte și să vedem cum ar fi mai bine să vorbești cu demnitarii orașului mâine. Și o să

mergem toți trei la palatul Signoriei. Cât despre Alfonsina, familia Orsini și Papa – găsim mai târziu o cale să îi împăcăm. Soarta Florenței are prioritate.