consilieri care să-l asmuță pe Ludovico împotriva Florenței să-l ducă pe autor la asemenea concluzie: că piagnoni erau de fapt răspunzători?

Dar eram încă și mai nedumerită văzând scrisul – foarte personal, cu litere aproape perfect verticale, f-uri și l-uri lungi și înflorite, n-uri late și îngroșate. Și cu ortografia nesigură, pe alocuri. A mai trecut o clipă și atunci mi-am amintit unde mai văzusem acel scris.

Salutări din Milano, Madonna Lisa,

Bunul nostru Lorenzo mi-a comandat să-ți fac un portret…

XLIII

Am auzit cum se deschidea ușa, mi-am ridicat privirea și nu prea am reușit să duc până la sfârșit gestul de a pune scrisoarea la loc, înainte de intrarea lui Giuliano.

O singură privire încărcată de vinovăție mi-a spus despre el trei lucruri: mai întâi, că intrase în încăpere cu un zâmbet forțat, deci era limpede că avusese un schimb de cuvinte grele cu tata; mai apoi, că

zâmbetul i-a pierit și a rămas cu gura căscată și ochii mari când a văzut că nu aveam pe mine decât cămașa: și, în fine, că i-au picat ochii pe scrisoarea din mâna mea și-atunci celelalte emoții au pălit în fața neliniștii pline de grijă și a nemulțumirii de sine.

A luat scrisoarea și m-a întrebat blând, dar tulburat:

— Ai citit-o?

— De ce ar vrea piagnoni să-l influențeze pe Ludovico Sforza? Credeam că îi interesează mai ales Dumnezeu, nu politica.

În timp ce împăturea scrisoarea și o punea în birou, i-a apărut o cută în colțul gurii.

— Am fost nesăbuit când am lăsat-o aici, la vedere. De-a dreptul nesăbuit. E adevărat că m-au chemat repede și m-am gândit că o să am timp destul până ajungi în cameră…

— Recunosc scrisul lui Leonardo. Acum sunt soția dumitale și nu trebuie să-ți mai faci griji pentru tot ce știu sau nu știu. Sunt în stare să-mi țin gura.

— Nu asta mă supără, a început el. Ducele de Milano a fost dintotdeauna gata să sară în ajutorul familiei noastre, ne-a fost aliatul cel mai de preț. Când aveam nevoie de trupe în plus, știam că puteam conta pe 211

el. Când unchiul meu Giuliano a fost asasinat, tata i-a scris ducelui cerându-i ajutorul și l-a primit neîntârziat. Iar acum… S-a uitat într-o parte și s-a încruntat ușor: Acum, nu ne mai bucurăm de sprijinul lui, tocmai când avem mai mare nevoie de el, a spus el și a suspinat ușor. Iar eu sunt cel care te-a amestecat în toate astea.

— Nu dumneata m-ai amestecat. Aș fi venit oricum, fie că spuneai da, fie că spuneai ba. Am făcut un semn cu bărbia către birouașul în care se afla scrisoarea. Dacă mă paște vreun pericol, acesta e doar urmarea a ceea ce sunt acum. Cu sau fără scrisoare.

— Știu, a recunoscut el, cu o undă de chin în glas. Am ajuns să-mi dau seama că, dacă vreau să te știu cu adevărat în siguranță, ar trebui să te pun sub protecția mea. A reușit chiar să zâmbească: Dumneata ești chiar mai încăpățânată decât mine. Măcar știu pe ce picior stai. Îți dai seama… adică

sigur îți dai… că lucrurile s-ar putea înrăutăți. Am putea fi nevoiți să plecăm din Florența o vreme. Nu doar să mergem la una dintre vilele de la țară. Am și scos din oraș mai multe obiecte neprețuite, ca să le știu păstrate la loc sigur… și mi-am pus deoparte lucrurile personale, dacă Doamne ferește…

S-a tras puțin înapoi și s-a uitat la mine cu ochii strălucitori ai lui Lorenzo, doar că ai lui aveau o anumită deschidere față de lume care lipsea din privirea tatălui său.

— Ne-am duce să stăm la Roma, unde Giovanni are mulți prieteni buni și ne-am bucura de protecția Papei. E cu totul altfel decât la Florența – mai cald și mai aglomerat…

— Nu-mi pasă, am spus eu încet.

Am făcut un pas spre el. Era cu un cap mai înalt decât mine și, cu lățimea pieptului, depășea distanța dintre umerii mei. Avea pe el tot acel farsetto. Bine croit, din catifea roșie și îl purta cu eleganța înnăscută a unui prinț. Frumusețea lui nu era clasică, precum cea a lui Leonardo, agentul lui secret. Avea buza de sus subțire și marcată de o cicatrice oblică, semn al unei lovituri din vremea copilăriei, iar bărbia îi era puțin ieșită în afară, amintind foarte vag de conturul deformat al feței lui Lorenzo. Puntea nasului îi era lată, iar vârful, ușor în vânt; avea sprâncene foarte groase și închise la culoare. Când zâmbea, făcea o gropiță în obrazul stâng. Am întins un deget și am atins gropița. A suspinat din rărunchi.

— Ești atât de frumoasă că nu-mi vine să cred, a spus el. Cu atât mai mult cu cât ai aerul că nici măcar nu-ți dai seama.

Mi-am pus brațele pe umerii lui.

212

— Avem nenumărate motive să ne facem griji: familia dumitale, tatăl meu, regele Carol, Signoria, ducele de Milano, Florența însăși. Dar acum nu putem să facem nimic în nici o privință. Putem doar să ne bucurăm că ne aflăm aici, doar noi doi, față în față.

N-a avut de ales: s-a aplecat și m-a sărutat. Acum nu ne-am mai zvârcolit, gâfâind unul în brațele celuilalt, cum făcuserăm în trăsură. Eram soț și soție și ne-am apropiat unul de celălalt cu seriozitate, cu gravitate. M-a așezat cu delicatețe pe pat și s-a lungit lângă mine ca să-și strecoare mâinile sub veșmântul de mătase și să le plimbe încetișor peste gâtul meu, peste sâni și peste pântec. Am început să tremur, și nu era doar din pricina agitației.

Am ridicat mâinile cu îndrăzneală și le-am lăsat să alunece peste umerii lui acoperiți de catifea, peste pieptul puternic și peste adâncitura din mijlocul lui. După care, pentru că voiam mai mult de atât, am început să caut pe bâjbâite, încercând să-l eliberez din farsetto.

S-a ridicat pe jumătate.

— Aici, a zis el arătând spre gulerul înalt al veșmântului.

Fără să stau pe gânduri, am dat din cap dojenitor.

— Ce te face să crezi că știu cum să scot hainele unui bărbat?

— Ai un tată…

— Și pe el îl îmbracă servitorii, nu eu…

A căpătat un aer de cățel spășit.

— Ca și pe mine.

Ne-am pornit amândoi pe râs.

Giuliano și-a aruncat privirea spre ușă.

— Nu, nici gând, am zis eu. Ai spus că sunt încăpățânau: lasă-mă să-ți mai dau o dovadă.

A fost greu, dar în cele din urmă, haina a cedat. Ca și Giuliano.

Când eram doar o copilă, am trăit o clipă de căldură pură, când am simțit că m-am deschis cu totul, că am fost una cu universul. Fusesem bolnavă, atât de grav încât cei din preajma mea vorbeau cu voci coborâte despre moarte. Îmi amintesc că îmi stătea pe piept o greutate înspăimântătoare, simțeam că mă înec, că nu mai am putere să respir.

Au adus vase și o albie de lemn. Au umplut-o cu apă aproape opărită și mama m-a scufundat în ea.

Când apa mi-a ajuns până la gât, aburul mi-a învăluit încetișor obrajii; preaplinul de căldură mi-a pătruns în oase. Mă uitam în jos spre carnea trupului care se înroșise și mă gândeam – cu mintea mea de copil – că are să

213

se topească, are să se facă una cu apa caldă. Am închis ochii, fericită, și am simțit cum mi se dizolva pielea, până când n-a mai existat nimic altceva decât inima mea care bătea și apa. Orice urmă de greutate se împrăștiase în cele patru vânturi.

Eram vie. Puteam să respir.

În brațele lui Giuliano am simțit același lucru. Era căldură; era deschidere. Era contopire. Puteam să respir.

— Până la urmă Leonardo are să-mi facă portretul? am întrebat încet când ne-a învins oboseala. Eram dezbrăcări și stăteam întinși peste așternuturile fine și cuvertura stacojie. Se făcuse deja după-amiaza târziu și soarele care se pregătea de culcare își strecura lumina dulce-amăruie printre șipcile obloanelor.

Totul se petrecuse atât de firesc, încât eram surprinsă. Mă așteptasem să am nevoie de îndrumări, mă gândisem că o să fiu stângace, dar încrederea lui Giuliano și instinctele m-au călăuzit fără greș. După atâta efort, mi s-a făcut frig și, spre marea mea rușine, Giuliano a chemat un servitor să facă