— Întreabă-l pe Leonardo…
A tras iute aer în piept și a lăsat mâna să-i cadă, de parcă efortul l-ar fi sleit. Privea dincolo de mine la ceva sau cineva care nouă ne era invizibil; pe urmă, și-a strâns pleoapele și tristețea i-a schimonosit fața. Vocea îi era tot o șoaptă, însă agitația îi dădea o oarecare forță, așa încât am înțeles fiecare cuvânt.
— Al treilea om. Am dat greș… Cum să mă duc așa? Acum, poate Leonardo; el și cu fata…
Delirul unui om care stă să moară, mi-am zis eu, dar Giuliano s-a întors brusc spre tatăl lui, cu ochii îngustați. El a înțeles foarte bine ce voia să
spună Lorenzo și ce a înțeles La tulburat.
— Nu-ți face griji în privința asta, tată. Nu-ți face griji. Mă ocup eu de tot. Lorenzo a îngăimat un răspuns pe jumătate înăbușit. În sinea mea am hotărât că spusese: Cum pot să mă duc la el când am dat greș? Picioarele i s-au mișcat ușor sub cuverturi.
Giuliano și-a ridicat privirea spre mine.
— E mai bine să-l lăsăm să se odihnească puțin.
— Rămâneți cu bine, Ser Lorenzo, am zis eu cu voce tare.
N-a părut să mă audă. Capul i se legăna pe pernă; ochii lui erau și-acum fixați undeva în trecut.
Mi-am îndreptat spatele și am plecat de lângă pat. Giuliano m-a însoțit și împreună ne-am îndreptat spre ușă și spre micul intrând care ne oferea o oarecare intimitate.
169
Nu știam cum se cădea să-mi iau rămas-bun de la el. Voiam să-i spun că, până în acea clipă, fusesem doar o fetișcană prostuță care se lăsase dusă
de valul unei pasiuni stârnite de farmecul lui ca om de lume și de scrisorile pe care mi le scrisese, o fetișcană care crezuse că s-a îndrăgostit pentru simplul fapt că tânjea după o viață plină de frumusețe și de artă, eliberată de chinul pe care-l trăia sub acoperișul tatălui ei.
Voiam să-i spun că abia acum se bucura cu adevărat de iubirea mea – o iubire la fel de reală ca sentimentele pe care le-aș fi avut pentru un frate, sânge din sângele meu. În plus, eram uluită și recunoscătoare că o persoană
capabilă de atâta compasiune și atâta forță mă alesese pe mine.
Nu i-am spus nimic de teamă să nu-i provoc plânsul, dar n-am putut să
rezist să nu-l îmbrățișez înainte de plecare; mânați de afecțiune sinceră și durere, ne-am strâns tare în brațe fără să scoatem o vorbă.
A deschis ușa și m-a dat în grija lui Marsilo Ficino, după care a închis-o din nou. Am fost condusă până la trăsură. Era o noapte senină și răcoroasă.
M-am aplecat pe fereastră și m-am uitat la stele, prea mâhnită ca să pot lăcrima.
Când m-am întors acasă, tata stătea în holul mare de la intrare, în dreptul căminului. Focul arunca un roșu de coral peste chipul lui chinuit. Am trecut pe lângă el și a sărit în picioare. S-a apropiat de mine și toată fața lui era un mare semn de întrebare.
— Mi-a lăsat o zestre mare, am spus scurt.
S-a uitat la mine cu priviri atente, scormonitoare.
— A mai spus și altceva?
Am șovăit, dar m-am hotărât să fiu sinceră.
— Că mă iubește. Și că Giuliano e un om bun. Începuse să aiureze și a mai spus câteva lucruri care n-aveau nici o noimă. Atâta.
În ochii lui se citea o tristețe fără sfârșit. Și-a plecat capul. E îndurerat, am înțeles eu. Suferă…
Și-a ridicat fruntea dintr-odată.
— Cine mai era acolo? Te-a văzut cineva?
— Lorenzo, Giuliano, Piero, soția lui și Giovanni… și Michelangelo. M-am dat puțin înapoi. Nu mă simțeam deloc în stare să povestesc evenimentele serii. M-am gândit mai bine și am adăugat: Pico l-a adus pe Savonarola. Familia a fost foarte afectată.
— Pico! a zis el și, înainte de a se putea controla, a întrebat: Era și Domenico acolo?
170
— Nu. Te rog, am să-ți spun totul altă dată. Eram la capătul puterilor.
Mi-am ridicat fustele și am urcat scările, fără să-mi pese că tata stătea în spatele meu, urmărind fiecare pas pe care-I făceam.
În odaia mea, Zalumma dormea adânc. Ca să n-o trezesc, am preferat să rămân îmbrăcată și m-am aplecat peste pervaz, cu ochii numai la stele.
Știam că luceau și peste vila de la Careggi și simțeam cumva că, dacă mă
uitam la ele, rămâneam legată de cei care stăteau de veghe acolo.
Cred că stăteam așa de vreo oră, când o lumină a izbucnit sus pe cer, apoi a străbătut spațiul întunecat al nopții lăsând în urmă o fâșie strălucitoare care s-a stins curând.
Am reauzit vocea tatei. Prevestiri. Semne rele.
Așa îmbrăcată cum eram, m-am întins în pat, dar n-am adormit. Cerul abia prindea să se lumineze când am auzit dangătul clopotelor.
