-— Rămâi cu el, a strigat tata, și ăsta nu va fi pentru tine decât începutul suferințelor!

Nu era urmă de ameninţare în ce spunea; din voce răzbătea doar durerea. Și-a întins mâna spre mine și a mângâiat încetișor aerul, de parcă

m-ar fi atins pe obraz.

— Lisa! Lisa mea! Ce pot să-ți spun ca să mă fac auzit?

În dimineața aceea, când plecasem de acasă, îmi adunasem toată ura pe care o simțeam față de el ca să găsesc puterea de a fugi. Mi-am amintit felul în care, cu mult timp în urmă, o lovise pe mama; mm o silise să se ducă

207

la Savonarola, de unde i se trăsese moartea. Și, mai rău decât orice altceva, faptul că îi trădase memoria aliindu-se cu ucigașii ei.

Acum însă nu aveam în fața ochilor decât un biet om care își strigase păsurile în văzul și auzul lumii până când răgușise, lăsând deoparte orice rușine. Am revăzut iubirea de netăgăduit care se oglindea în ochii lui când o ruga pe mama să meargă la Fra Girolamo, în speranța că el i-ar putea aduce vindecarea. M-am gândit la suferința crâncenă pe care trebuie să o fi îndurat când și-a dat seama că rugămințile lui n-au făcut decât să-i aducă moartea.

— Te rog, a spus el tot cu mâna întinsă, pe parcă ar fi putut cumva să

mă atingă. Aici nu te pot apăra! Nu ești în siguranță. Nu ești în siguranță. Te rog, vino cu mine acasă.

— Nu pot, am răspuns și lacrimile mi-au căzut pe caldarâm. Știi că nu pot. Dă-mi binecuvântarea dumitale; atunci o să te putem primi și o să ne bucurăm împreună. E atât de simplu.

Și chiar mi se părea simplu. Tata nu avea altceva de făcut decât să se ridice, să intre în palazzo, să ne îmbrățișeze și-atunci viața mea ar fi fost întreagă.

— Tată, te rog. Intră în casă și vorbește cu soțul meu.

Și-a lăsat mâna în jos, înfrânt.

— Copilă… vino acasă.

— Nu pot, am repetat eu, cu o voce atât de răgușită și înceată încât nu m-a mai auzit bine. Dar a înțeles ce spusesem. A rămas locului o clipă, tăcut și zdrobit, apoi s-a urcat în trăsură. Durerea aprigă îi dezvelise dinții într-un rânjet; a mânat caii și s-a îndepărtat în galop.

XLII

Laura a închis obloanele, în timp ce eu mă ștergeam la ochi cu mâneca delicată de brocart.

M-am așezat, copleșită. Fusesem atât de fericită că aveam să-l văd pe Giuliano, de înspăimântată că evadarea mea putea să eșueze, încât uitasem că-l iubeam pe tata. Și că, în ciuda nemulțumirii poporului față de Piero, în ciuda învățăturilor lui Savonarola, el continua să mă iubească. Cumva ar fi trebuit să-mi dau seama că rănindu-l pe el îmi sfâșiam carnea.

Laura s-a ivit cu un pocal plin de vin; am clătinat din cap și m-am ridicat. Bietul Giuliano urma să sosească după o întâlnire cât se poate de supărătoare cu tatăl meu. Îi fusese oricum destul de greu să obțină acordul 208

lui Piero și încă nu câștigase încuviințarea celuilalt frate, Giovanni. Dar lucrurile erau înfăptuite și nu-mi venea în gând decât fericirea de a fi în doi.

Am aruncat o privire spre chipul îngrijorat al Laurei.

— Unde e camera nupțială?

A fost oarecum luată prin surprindere. Afară era încă lumină, la urma urmelor.

— Aici, Madonna. Și a făcut un gest spre ușa care ducea la cameră.

— Dormitorul lui Lorenzo?

— Lui Ser Piero nu i-a fost deloc la îndemână să doarmă acolo. Soțul dumneavoastră era fiul preferat, știți, și cred că mutându-se în odăile tatălui său s-a simțit mai împăcat.

Am lăsat-o pe Laura să mă conducă în cameră. Era spațioasă, avea podeaua dintr-o marmură splendidă, deschisă la culoare, iar pereții erau acoperiți de picturi strălucitoare. Totuși, în comparație cu restul palatului, aici parcă plutea un oarecare spirit spartan. Ca și în anticameră, am rămas cu impresia că multe obiecte de valoare fuseseră îndepărtate și depozitate în altă parte.

Stafia lui Lorenzo nu era acolo. Petale uscate de trandafiri fuseseră

presărate pe pat, umplând încăperea cu parfumul lor suav. Pe un birou din apropiere, un vas de sticlă cu vin de culoarea granatelor și două pocale lucrate în aur, cu incrustații complicate, alături de o farfurie cu migdale și fructe glasate.

— Ajută-mă să mă dezbrac, i-am spus Laurei. Dacă cererea mea a luat-o prin surprindere, și-a ținut bine firea. Mi-a scos toca și mânecile, mi-a desfăcut șireturile rochiei. M-am eliberat de greutatea veșmântului și am privit-o pe Laura cum îl împăturea frumos și îl punea bine, lângă celelalte lucruri ale mele, în dulapul lucios și negru care adăpostea hainele lui Giuliano.

Acum nu mai aveam pe mine decât camicia, suavă și curată ca pânza mătăsoasă țesută de păianjen. Zalumma făcuse tot ce-i stătea în putință ca să

mă pregătească pentru noaptea nunții, dar eu mă luptam și acum să nu mă

las copleșită de emoții.

— Simt nevoia să rămân singură, am spus. Vrei să-i spui soțului meu că

îl aștept aici?

Fără o vorbă a închis încet ușa în urma ei.

M-am apropiat de birouaș, am turnat puțin vin într-un pocal și am luat o înghițitură. Am savurat-o cu grijă; încercam să mă desfăt cu gustul lui delicios, ca într-un soi de anticipare a plăcerii și bucuriei pe care aveam să o 209

simt întâmpinându-l pe Giuliano. Lângă carafă, se afla o punguliță de catifea.

Am pus mâna pe ea și, pipăind am ghicit ce era: o bijuterie, darul ales de mire pentru mireasa lui. Am zâmbit.

Totuși, cum mă găseam în dreptul măsuței, n-am avut cum să nu observ că era acolo un obiect care nu se potrivea cu locul, de parcă cel care citea fusese brusc întrerupt și chemat de alte treburi. Sigiliul de ceară verde fusese rupt, drept care scrisoarea zăcea acolo pe jumătate desfăcută. Aș fi putut să n-o bag în seamă, dar o singură privire mi-a pus în fața ochilor un scris cunoscut. N-am putut să rezist: am lăsat din mână pocalul și am luat scrisoarea.

Nu purta nici o semnătură și nici nu reieșea de nicăieri cui anume îi era adresată.

Doriți să mă eliberați de orice obligație de a-l descoperi pe acel penitent

– cel pe care tatăl dumneavoastră l-a numit al treilea om. Însă am obligațiamorală să-mi continui căutările, deși speranțele ca el să mai fie în viață suntslabe. Toate eforturile mele de a face ca Milano să treacă de parteadumneavoastră au dat greș. Am să vă spun adevărul despre moartea duceluiGian Galeazzo: asasinii au fost trimiți chiar de unchiul lui, Ludovico Sforza,care – fără să se oprească măcar atât cât ar fi cerut doliul după moarteafratelui – s-a autoproclamat duce, trecând peste tânărul fiu al lui GianGaleazzo, moștenitorul de drept. Cât timp este Ludovico la putere, Milano nuvă mai este prieten. Am aflat-o chiar din gura noului duce, care a ajuns să aibă

deplină încredere în mine. A picurat numai otravă împotriva dumneavoastră

în mintea lui Carol și a ambasadorilor lui, iar acum se pregătește să vă

trădeze, în speranța de a pune mâna pe și mai multă putere.

Neîncrederea lui față de Florența este urmarea ideilor pe care consilieriilui și anumiți asociați i le strecoară în minte cu răbdare, de ani de zile. Toateacestea, la care s-au adăugat roadele iscodelilor mele, m-au dus la concluziade neclintit că Ludovico al nostru se află sub înrâurirea unor oameni care suntmână în mână cu piagnoni.

Ultima frază m-a făcut să tresar și m-a umplut de nedumerire. Piagnoni erau creștini de bună-credință, sinceri, chiar dacă mult prea plini de râvnă.

Ce e drept, Savonarola credea că regele Carol fusese ales de bunul Dumnezeu să pedepsească Italia pentru ticăloșia ei – dar de ce-ar vrea să-l influențeze pe ducele de Milano? Și cum era cu putință ca existența unor 210