— Atunci, dați-mi voie să vă fiu eu însoțitoare, a zis Lama cu voce liniștitoare și plină de bun-simț. Nu e nimeni în toată reședința care să fie mai bun cu mine decât Ser Giuliano; aș fi Ioane onorată să am grijă de mireasa lui.

Am tras aer în piept și am dat din cap. Situația cerea ca nunta să aibă

loc cât mai repede cu putință, înainte ca totul să iasă la iveală.

Laura a deschis ușa capelei și l-am văzut pe Giuliano, alături de preot, așteptând în fața altarului. Lângă ei stătea sculptorul Michelangelo – o surpriză, de vreme ce umbla vorba că se certase cu Piero și că plecase, încă

de luna trecută, la Veneția. Prezența lui m-a tulburat. Faptul că Pico era primit în sânul familiei Medici mi se părea suficient de rău. Iar acum, iată un altul dintre aleșii lui Savonarola chiar aici, la propria mea nuntă.

Neliniștea mea s-a spulberat după o singură privire în direcția mirelui.

Giuliano s-a uitat lung la mine, cu bucurie, cu dor și cu frică. Până și mâinile preotului, care țineau o cărticică, tremurau. Văzând spaima care-i stăpânea, propriile mele temeri s-au risipit.

Pe aripile acestei stări de liniște încăpățânate, am început să pășesc spre altar – în timp ce Laura îmi ducea trena – și mi-am îngăduit, totodată, să mă îmbăt de frumusețea magnifică a capelei. Un panou al altarului înfățișa cu mare delicatețe Adorația Pruncului. Peretele perpendicular din stânga mea purta o altă frescă, zugrăvită într-un stil mai robust și plin de culoare: cei Trei Magi pornind în căutarea Pruncului.

Unul dintre magi era tânăr, îmbrăcat după moda florentină și călărea pe un cal alb, gătit cu un valtrap roșu-auriu. Am recunoscut fețele celor care veneau după el călare: bătrânul Piero de Medici și fiii lui, Lorenzo – neplăcut vederii, chiar și sub imperiul tinereții idealizate – și chipeșul Giuliano.

202

Lorenzo își ațintise privirile spre Prunc, dar fratele lui era cu fața către privitor și se uita stăruitor undeva în depărtări, cu o o solemnitate care nu-i era în fire.

Nu mi-a venit deloc bine când am recunoscut, într-un colț al peretelui, obrazul fermecător al lui Giovanni Pico.

Deși era aproape miezul zilei, în capelă era întuneric. Erau aprinse o mulțime de lumânări și lumina lor făcea să scânteieze foița de aur de pe pereți și scotea în evidență culorile uimitoare: rozul și coralul, turcoazul și verdele de pe aripile îngerilor și din penajul păsărilor, roșul și auriul veșmintelor, albul și albastrul amețitor al cerului, verdele adânc al dealurilor și copacilor.

— Opriți-vă, Madonna, mi-a șoptit Laura.

Smulsă din contemplarea frescei, m-am uitat de jur împrejur, Inii macă. Abia când preotul a făcut un gest, m-am uitat în jos și am văzut ghirlanda de trandafiri uscați și flori sălbatice întinsă pe podeaua capelei.

Giuliano a îngenuncheat și a rupt ghirlanda în două cu o mișcare atent chibzuită. Nimeni altul n-ar fi putut să mă câștige mai deplin. S-a ridicat, m-a luat de mână și m-a tras încetișor lângă el, în fața altarului.

În ciuda emoțiilor și a tinereții, Giuliano era stăpân pe sine; s-a întors spre Michelangelo cu aerul sigur al bărbatului care a avut ceva răspunderi de purtat.

— Inelul, a spus el.

Michelangelo i-a întins inelul lui Giuliano. Exista, în conspirația dintre ei, un firesc care m-a făcut să cred că fuseseră prieteni apropiați, aproape ca frații pentru o vreme, devotați acelorași cauze, împărtășind aceleași secrete.

Și acest gând m-a tulburat.

Giuliano mi-a luat mâna și mi-a strecurat inelul în deget. Inelul fusese făcut după toate rigorile privitoare la verighete: era o fâșie subțire din aur simplu, fără nici o podoabă. Mai era și larg, drept care Giuliano m-a făcut să-mi strâng degetele pumn ca să fie sigur că nu alunecă, după care mi-a șoptit la ureche:

— Ai mâinile și mai fine decât credeam. O să-l dăm la ajustat, ca să fie pe măsură.

A dat din cap către preot și ceremonia a pornit.

Nu-mi amintesc nici un singur cuvânt, ci doar faptul că Giuliano i-a răspuns preotului cu o voce puternică, în timp ce eu a trebuit să-mi dreg glasul și să repet vorbele ca să mă pot face auzită. Am îngenuncheat în fața altarului de lemn la care Cosimo, Piero, Lorenzo și Giuliano cel de dinainte 203

își spuseseră rugăciunile. M-am rugat nu numai pentru fericire în căsătorie, dar și pentru soțul meu și familia lui. M-am rugat să fie cu toții la adăpost de primejdii.

Și-apoi totul s-a încheiat. Eram căsătorită – în împrejurări ciudate și nesigure –, căsătorită cel puțin în ochii lui Dumnezeu, dacă nu și în cei ai tatei și ai Florenței.

XLI

Mica noastră petrecere de nuntă s-a mutat în anticamera apartamentului lui Lorenzo, acolo unde, cu trei ani în urmă, Il magnifico mă

încurajase să ating cupa Cleopatrei. Acea comoară a Antichității dispăruse, la fel cum dispăruseră și aproape toate vitrinele cu monede, geme și statuete din aur. Mai rămăsese doar o casetă cu gravuri și camee, iar vinul fusese turnat în pocale incrustate în pietre semiprețioase, cu intarsii din aur.

Într-un colț al încăperii, doi muzicieni cântau la lăută. Pe o masă, în jurul căreia se încolăceau ghirlande de flori, erau vase cu smochine și brânză, migdale și prăjituri. Deși Laura mi-a adus o farfurie, n-am putut să

mănânc nimic, în schimb am băut vin neîndoit cu apă pentru prima dată în viața mea.

Am rugat-o iarăși pe Laura să întrebe dacă Zalumma venise sau nu. A plecat și m-a lăsat acolo, la cea mai nestrălucitoare petrecere cu putință: eram doar trei, soțul meu, Michelangelo și cu mine. Preotul plecase mai devreme.

Cu stângăcie, după ce Giuliano îi dăduse un ghiont, Michelangelo și-a ridicat pocalul – din care nu băuse deloc până atunci – și a spus:

— În cinstea miresei și a mirelui. Fie ca Dumnezeu să vă dăruiască o sută de fii sănătoși!

Preț de o clipă, sculptorul mi-a adresat un zâmbet timid. A luat o înghițitură și a pus pocalul jos. Am băut și eu o înghițitură zdravănă.

Vinul m-a înțepat la limbă și mi-a pus sângele în mișcare.

— E timpul să îmi iau la revedere de la fericita pereche, a zis Michelangelo, după care s-a înclinat și a luat-o din loc, dornic să scape cât mai curând.

În clipa când a dispărut, m-am întors spre Giuliano.

— Mă tem de el.

— De Michelangelo? Glumești! Proaspătul meu soț zâmbea; reușise să-și recâștige stăpânirea de sine și făcea tot ce putea ca să pară în largul lui.

Am fost crescuți împreună, ca frații!

204

— Tocmai de aceea îmi fac griji, am spus eu. Primejdia la adresa ta e cu atât mai mare. Știi bine că tata mă silește – mă silea – să fiu de față la predicile lui Fra Girolamo. Și l-am văzut pe sculptor acolo aproape de fiecare dată. Și el face parte dintre piagnoni.

Giuliano și-a plecat privirea; pe față i s-a așternut o expresie gânditoare.

— E unul dintre piagnoni, a zis el cu o voce ciudată. Dă-mi voie să-ți pun o întrebare: dacă te-ai simți amenințată de către piagnoni, care crezi că

ar fi cea mai bună cale de apărare?

— Gărzile, am răspuns eu. Băusem mai mult vin ca de obicei, iar neliniștea îmi tulbura mințile.

Giuliano a surâs.

— Da, sigur că te poți bizui pe gărzi. Dar nu e mai bine să știi ce plănuiește dușmanul? Și poate să găsești o cale de a întoarce planurile în favoarea ta?

— Atunci, am început eu, vrând să fac o afirmație necugetată, Michelangelo e spionul vostru. Noroc că s-a auzit o bătaie în ușă înainte să