Ceilalți l-au potolit, iar un altul dintre ei s-a grăbit să-mi iasă în întâmpinare.
Înăuntru, o servitoare tânără aștepta în holul impozant – un decor de o frumusețe amețitoare.
— Cum se simte? am întrebat, în timp ce o urmam, în pas săltat, de-a lungul coridorului.
— E pe moarte, Madonna. Doctorii nu se așteaptă să trăiască până
dimineață.
Vestea m-a săgetat, îmi simțeam inima bolnavă când mă gândeam la Giuliano și la familia lui. Operele de artă pe lângă care am trecut – picturi vibrând în culori vii, sculpturi delicate, suflate cu aur – păreau crude.
Am ajuns în dreptul camerei de dormit a lui Lorenzo, dar ușa era închisă. Ca și cea din palatul de pe Via Larga, anticamera era plină de giuvaieruri, pocale și gravuri în aur. În cameră stătea soția lui Piero, Madonna Alfonsina; stătea într-o rână, era gravidă și deloc plăcută înfățișării în ciuda buclelor ei arămii. Nu purta decât o simplă camicia și își aruncase un șal peste umeri. Lângă ea se afla Michelangelo, care-și ținea capul în palme și nici ochii nu și i-a ridicat când am intrat.
Alfonsina, în schimb, mi-a aruncat cea mai înveninată dintre priviri când mi-am făcut reverența și m-am prezentat. Și-a întors fața cu dispreț.
Era clar că își asumase rolul de stăpână a casei și părea mai curând agitată decât copleșită de jale. Avea ochii uscați și plini de mânie, lăsând impresia că deranjul pe care i-l provoca socrul ei o enerva foarte tare.
Marsilo Ficino, bătrânul filozof, stătea la ușă pe post de mesager, din câte se părea.
— Madonna Lisa, a zis el cu voce blândă, și se vedea că se luptă să-și stăpânească lacrimile. Sunt bucuros să te revăd și trist că trebuie să se întâmple în asemenea împrejurări.
A întins mâna să-mi ia brațul și să mă conducă în refugiul lui Lorenzo –
dar orice mișcare s-a oprit la auzul unor strigăte care răsunau pe coridor și se apropiau de noi, însoțite de sunetul unor pași rapizi. M-am răsucit și l-am 163
văzut pe Giovanni Pico conducându-l pe Savonarola în direcția noastră; în urma lor veneau Piero și Giovanni de Medici.
Obrajii lui Piero erau roșii și brăzdați de lacrimi.
— Ne-ai trădat aducându-l aici! striga el. De ce nu începi pur și simplu să dai în noi, să ne scuipi acum, când trecem prin cea mai cumplită durere?
Ar fi niște fapte mai blânde!
În același timp, vocea lui Giovanni tuna:
— Să nu te faci că nu ne iei în seamă! îndepărtează-te de el sau chem imediat gărzile!
Pico și Savonarola se apropiau de Ser Marsilo și de ușa închisă, când brusc Alfonsina s-a ridicat, fără să-i pese de șalul care-i alunecase de pe umeri, și l-a plesnit pe Pico cu o asemenea forță încât contele a făcut un pas înapoi.
— Trădătorule! a țipat ea. Îți bați joc de noi aducând maimuța asta sub acoperișul nostru într-o asemenea clipă? Ieșiți de-aici! Ieșiți de-aici, amândoi!
Michelangelo s-a uitat la toată scena cu ochi neajutorați de copil; nici nu s-a repezit să o apere pe Alfonsina, nici n-a rostit vreo vorbă în favoarea profetului său. Marsilo și-a frânt mâinile și a murmurat:
— Madonna, trebuie să te ferești de orice agitație…
Pico s-a simțit încolțit în fața unei asemenea rezistențe; s-ar fi zis că se aștepta la o reacție mai blândă.
— Nu doresc să produc nici o durere în familie, Madonna Alfonsina –
dar trebuie să fac ce-mi dictează Dumnezeu.
Savonarola păstra tăcerea; doar postura lui rigidă arăta că se simțea nelalocul lui.
Ușa camerei s-a deschis; toată lumea s-a întors de parcă ar fi așteptat spusele unui oracol.
În prag stătea Giuliano al meu, încruntat.
— Faceți liniște! Părea mai în etate decât atunci când ne întâlniserăm ultima oară. Nu avea nici cincisprezece ani împliniți și, în timp ce pielea și părul purtau toată strălucirea tinereții, ochii și postura erau ale unei ființe apăsate de multe griji. Ce se întâmplă?
Chiar în timp ce-și rostea întrebarea, ochii i-au căzut asupra lui Savonarola. În priviri a pâlpâit un licăr slab și rapid de dispreț, dar a adoptat imediat o ținută foarte atentă. În ton i s-a strecurat blândețea plină de grijă.
— Am o rugăminte către toți. Nu uitați că tata încă ne poate auzi. Avem o răspundere față de el – el care s-a considerat responsabil pentru noi toți –
164
să facem în așa fel încât ultimele lui clipe să fie cât mai liniștite și mai senine cu putință. Să nu-i mai oferim motive de descurajare.
Uitându-se la fel de urât la Pico și la tovarășul lui, Alfonsina și-a cules șalul de pe jos și l-a aruncat înapoi pe umeri.
Giuliano a observat totul.
— Piero, i-a spus el fratelui mai mare cu un ton aproape oarecare, soția ta n-a mâncat nimic toată ziua. Poți să o însoțești și să ai grijă să primească
ceva de mâncare? Tata s-ar simți fericit să știe că e bine îngrijită…
Mânia lui Piero s-a domolit. A dat din cap și a luat-o de umeri pe Alfonsina. Ea și-a ridicat cu drag privirea spre el; era clar că îl iubea și el simțea la fel. Am remarcat schimbarea ușoară de pe chipul lui Giuliano, când s-a uitat la ei: era emoționat, încântat și cât se poate de ușurat că cei doi urmau să aibă grijă unul de celălalt.
După care i s-a adresat celuilalt frate, cardinalul:
