Chiar înainte de ivirea zorilor, când întunericul abia începea să bată în cenușiu, am făcut o descoperire foarte neplăcută: străinul care mă salutase în sanctuar era bărbatul care stătuse în spatele meu la San Marco și mă
ajutase să mă ridic, în ziua când murise mama.
În dimineața cu pricina, tata a fost încântat când a auzit că aveam de gând să vin din nou la San Lorenzo. Eram obosită, lipsa de somn își spunea cuvântul și, din cauza nervozității, n-am putut să mănânc mare lucru în acea zi. Paloarea urma să-mi ofere o scuză bună, speram eu, ca să mă pot strecura afară din biserică și de-acolo, în grădină.
Era 6 aprilie. Îmi amintesc data cu precizie din pricina a ceea ce avea să se întâmple.
Dimineața fusese senină, dar apusul de soare găsise cerul acoperit de nori cu o culoare din ce în ce mai plumburie; vântul purta cu el mirosul ploii care stătea să vină. De n-aș fi fost atât de disperată să-l văd pe Giuliano, iar tata atât de disperat să asculte învățăturile profetului, am fi putut prea bine să rămânem acasă ca să ne ferim din calea potopului iminent.
Rândurile credincioșilor care stăteau în afara bisericii crescuseră; păreau să fie și mai mulți decât cei pe care-i văzusem cu o seară înainte.
Ameninţarea vremii urâte nu avea darul să-i descurajeze câtuși de puțin.
Și din nou am fost obligată să dau ochii cu Pico, care ne-a salutat cu obișnuita-i curtoazie mieroasă, și-apoi cu Fra Domenico, care ne-a ținut locul de lângă amvon, după care a dispărut. Din cauza agitației, nu-mi prea amintesc mare lucru din slujba religioasă sau din predică; dar cuvintele de început ale lui Fra Girolamo au fost rostite cu atâta forță încât n-am să le uit niciodată.
— Ecce gladius Domini super terram cito et velociter! a strigat el cu atâta vehemență încât mulți dintre cei care-l ascultau s-au speriat. Privește sabia lui Dumnezeu, cum se abate repede și sigur asupra Pământului!
156
Și brusc s-a lăsat liniștea printre credincioși. Singurul sunet care se auzea în catedrala impunătoare era cel al proclamațiilor răgușite ale lui Savonarola.
Dumnezeu i se arătase și îi vorbise, susținea Fra Girolamo. În noaptea care trecuse căutase să scrie o predică despre Lazăr cel înviat din morți, dar nu găsea deloc cuvintele potrivite – până când Dumnezeu însuși i le-a spus, cu glas limpede, profetului său.
Răbdarea lui Dumnezeu a fost pusă la grea încercare; El nu mai putea să-și stăpânească mânia. Ziua Judecății a venit, este chiar aici și de-acum nimic nu mai putea s-o oprească. Doar cei credincioși vor fi cruțați. Vorbea cu atâta convingere încât a trebuit să mă lupt cu mine ca să nu mă las înfricoșată.
Aerul era închis și călduț. Am închis ochii și m-am clătinat; am simțit brusc că, dacă nu mă eliberam din mulțime, riscam să mi se Iacă rău de tot.
M-am prins de brațul Zalummei cu o hotărâre disperată. Ea era oricum în așteptarea semnalului meu, dar, văzând cât de sincer era chinul care mi se citea pe față, s-a alarmat.
— Îi este rău, i-a spus ea tatei, dar el era cu desăvârșire fascinat de profet, ca de obicei, și n-a auzit nimic. Drept care Zalumma m-a împins prin baricada de trupuri până afară, în răcoarea înserării.
Cuvintele predicii lui Savonarola erau șoptite din om în om până când își croiau drum în afara bisericii, pe trepte, de unde un țăran le striga cu glas puternic, în beneficiul celor adunați acolo.
Căiește-te, o, tu, cetate a Florenței! Mamelor, a venit timpul să plângețipentru copiii voștri!
Norii negri și amenințători dădeau înserării întunecimea unei nopți.
Vântul rece care bătea dinspre Arno aducea cu el un miros sălciu.
Libertatea de mișcare și aerul curat m-au înviorat cât de cât și eram încă foarte nerăbdătoare să aud ce vești îmi aducea Giuliano. Ne-am îndreptat spre grădina bisericii; am împins poarta. Înăuntru era întuneric și se zăreau siluetele și mai întunecate ale arborilor; cu fiecare rafală de vânt, ramurile lor se chirceau risipindu-și floarea.
Dar Giuliano nu venise.
Nu venise încă, mi-am zis eu cu hotărâre și ridicând vocea ca să acopăr șuieratul vântului, i-am spus Zalummei:
— Așteptăm aici.
Și m-am pornit să aștept, cu privirea lipită de poarta deschisă, de parcă
mă străduiam să-i materializez pe Giuliano și păzitorul lui din umbra deasă.
157
Zalumma nu-mi împărtășea speranțele. Își întorsese chipul spre cerul fără
stele; era atentă doar la furtuna care se apropia. De la o oarecare distanță, s-a auzit vocea unui bărbat plutind pe aripile vântului.
Iată înseși cuvintele Domnului. Eu nu sunt decât un mesager nevrednic;nu știu de ce m-a ales Dumnezeu. Nu luați în seamă slăbiciunile mele, o, voioameni ai Florenței, și umpleți-vă inimile de vocea Lui, a Celui care vă spunesă luați aminte.
Am stat în așteptare cât am cutezat de mult. Eu aș mai fi stat, dar Zalumma m-a bătut pe umăr.
— A sosit timpul. Altfel, tatăl dumitale ar putea să miroasă ceva.
M-am încăpățânat până ce m-a luat de cot și m-a tras spre poartă. Ne-am îndreptat iar spre biserică; gâtul și pieptul mă dureau din pricina emoțiilor înăbușite. În ciuda vremii rău prevestitoare, mulțimea de pe trepte și din piazza nu se subțiase. Mulți aprinseseră torțe și rândurile fremătătoare de oameni semănau cu un soi de șarpe mare și strălucitor.
Nici Zalumma, nici eu nu am avut tăria să ne croim drum înapoi spre locul de unde veniserăm; îndemnurile ei cum că mulțimea ar trebui să-i facă
loc unei femei de rang au fost întâmpinate cu hohote disprețuitoare.
M-am răsucit, cu gândul să mă întorc în grădină, dar Zalumma m-a prins de braț.
— Rămâi aici, m-a îndemnat ea grabnic. Nu auzi? Nu mai repetă
nimeni cuvintele predicii. Slujba e aproape pe sfârșite; tatăl dumitale are să
iasă curând. Și, cu voce mai înceată, a adăugat: Dacă ar fi avut cum să vină, ar fi fost acolo.
Mi-am întors fața și am tresărit la zgomotul apropiat al unui tunet. Din mulțime se auzeau neîncetat murmure.
