Iar noi, toți cei din Florența, eram înnebuniți; chiar și tata, care așteptase cândva cu multă nerăbdare sfârșitul lumii, era înfricoșat. Oamenii căutau un sprijin, un cuvânt de mângâiere, dar nu de la Piero de Medici, nici de la membrii Signoriei, ci de la omul care ținea de-acum în palmă inima întregului oraș: Savonarola, monahul de la San Marco. Glasul mulțimii s-a ridicat cu atâta stăruință încât el a renunțat la tăcerea pe care și-o impusese și a fost de acord să țină o predică sub cupola marelui Dom, de Sfântul Matei.

Știind că va veni lume câtă frunză și iarbă, am ajuns la marginea pieței Domului în zori, când soarele abia se ridica pe cer, iar lumina era încă

cenușie. Cerul era acoperit de nori roșietici, prevestitori de ploaie.

Când am ajuns, treptele bisericii, grădina și chiar întregul spațiu pătrat din jur erau deja neîncăpătoare pentru numărul mare de oameni; vizitiul nostru nici n-a putut să intre cu trăsura în piață. Am fost nevoiți, Zalumma, tata și cu mine, să coborâm și să ne croim drum pe jos.

Iubirea față de aproapele nu se vedea prin preajmă. Tata, bărbat dăruit cu un trup puternic, se împingea Iară pic de curtoazie în oamenii din fata lui, deschizând un culoar, doar atât cât să avem loc noi două, care-l urmam îndeaproape.

Ne-a luat aproape un ceas să ajungem în biserică. Aici, odată tata recunoscut, am fost tratați ca niște adevărați demnitari. Niște călugări dominicani ne-au însoțit tot restul drumului până în partea din față a 192

lăcașului, într-un loc cu vedere directă la amvon. Deși se adunase atât de multă lume, băncile din interiorul bisericii erau așezate ca de obicei și ni se rezervaseră locuri.

Iar acolo ne aștepta Giovanni Pico. Am fost uluită de înfățișarea lui. În ultimele luni, venise la noi în casă aproape în fiecare noapte, dar eu nu coborâsem nici măcar atât cât mi-ar fi trebuit ca să-i arunc o privire. Am constatat că îmbătrânise mai mult decât te-ai fi așteptat, se scofâlcise, iar pielea îi căpătase o paloare cenușie. Sprijinindu-se cu nădejde în toiag, a încercat să se ridice când ne-a văzut, dar picioarele îi tremurau atât de rău, încât a trebuit să renunțe, lata sa așezat lângă el și s-au pornit cu repeziciune pe vorbit, cu voce scăzută. În timp ce mă uitam la ei, am întrezărit în spatele lor o siluetă cunoscută: Michelangelo. Îmbrăcat cum era, în haine negre, cât se poate de simple, era limpede că intrase în rândurile plângăcioșilor. Austeritatea veșmintelor îi scotea și mai mult în evidență

negrul adânc al ochilor, al părului, bolta pronunțată a frunții palide și îngustimea bărbiei. Când a dat cu ochii de mine, și-a lăsat fața în jos, stânjenit.

N-aș putea să spun cât am așteptat până să înceapă slujba; știu doar că

a trecut mult și că, în tot acest timp, m-am rugat pentru Giuliano; mi-era mult mai teamă pentru viața lui decât pentru propria mea viață.

În cele din urmă a început procesiunea. Mirosul de tămâie s-a răspândit în aer. Congregația, corul, ba chiar și preotul – toți păreau buimaci. Am trecut cu chiu, cu vai prin toate etapele ritualului, murmurând răspunsurile fără să le auzim, fără să ne gândim la înțelesul lor. Nu ne gândeam decât la apariția profetului.

Chiar și mie – ființă păcătoasă, iubitoare a familiei Medici și admiratoare a artei lor păgâne – mi s-a părut greu chinul așteptării. Când, în sfârșit, a urcat treptele amvonului, cu – ca și Pico, ca și tata și Zalumma – ca și orice alt suflet din catedrală, inclusiv preotul, n-am îndrăznit nici să

respir. Tăcerea care s-a așternut în acea secundă părea cu neputință, date fiind cele peste o mie de suflete care stăteau înghesuite în sanctuar, plus alte câteva mii care se aflau pe trepte și în piață. Când Savonarola și-a aruncat ochii asupra adunării, nu s-a auzit altceva decât bubuitul îndepărtat al unui tunet. După lunile petrecute în post și recluziune, Fra Girolamo căpătase o paloare înfiorătoare și era tras la față. Acum nu mai avea aerul omului care știa că are dreptatea de partea sa, în ochi nu i se citea nici urmă de încredere, ci doar agitație și mâhnire. Îi tremura buza de jos, de parcă s-ar fi 193

căznit să-și stăpânească lacrimile. Își ținea umerii în jos, iar mâinile i se agățau de marginea amvonului cu disperare, ca și cum ar fi dus în spate o povară.

Oricare ar fi fost cuvintele care îi stăteau pe buze, ele îl striveau sub greutatea lor cumplită. Și-a trecut degetele osoase prin cârlionții negri și încâlciți, după care și-a strâns mâinile cu putere și a slobozit un geamăt.

Liniștea care s-a lăsat apoi îți străpungea urechile. Ultima dată, profetul ne spusese povestea lui Noe, ne îndemnase din nou să urcăm în Arca Domnului ca să ne punem la adăpost de potopul care avea să vină. Ce are să mai spună acum?

În cele din urmă, a deschis gura și, cu o voce atât de înfiorătoare încât părea un țipăt sfâșietor, a rostit:

— Ecce ego adducam diluvii aquas super terram. Iată, aduc potop de apă asupra pământului!

În vastitatea lăcașului au început să răsune strigăte. În fața noastră și în laterale, bărbați și femei laolaltă leșinau și alunecau de pe bănci pe podea.

Zalumma m-a apucat de mână și m-a strâns cu forță, ca să-mi provoace durere, să mă aducă înapoi în firea mea; parcă ar fi vrut să-mi spună Nu te lăsa prinsă. Nu lua parte la toată nebunia asta.

În dreapta mea, tata și Pico s-au pus pe jelit – tata lăcrima în liniște, iar Pico plângea în hohote apăsate, sfâșietoare. Nu erau singurii; în scurtă

vreme, aerul s-a umplut de bocete și de invocări ale lui Dumnezeu.

Nici măcar profetul nu s-a mai putut stăpâni. Și-a acoperit chipul urât cu mâinile și a început să plângă; durerea îi scutura tot trupul.

A trecut o vreme până când Fra Girolamo și cei care îl ascultau au reușit să-și revină; ce a spus după aceea nu-mi mai amintesc. Știu doar că, pentru prima oară, m-am gândit atunci că orașul Florența pe care îl știam eu ar putea să dispară – și, odată cu el, Giuliano.

XXXVIII

În noaptea aceea, când am reușit în fine să adorm, m-am visat în bazilica San Marco, lângă altar, acolo unde era îngropat Cosimo. Lăcașul era atât de înțesat, oamenii își doreau cu atâta ardoare să-l asculte pe profet, încât mă simțeam strivită între trupurile lor transpirate și încinse: până într-atât încât abia mai puteam să trag aer în piept.

Mi-am dat seama că greutatea care mă împingea dinspre partea stângă

era trupul lui Fra Domenico. Am încercat să mă trag deoparte, cu o mișcare 194

plină de ură și dezgust, dar niște forme fără chip s-au împins iar în mine, m-au ținut de mâini și de picioare, m-au țintuit locului.

— Dă-i drumul! am strigat eu, fără să-mi dau seama că vorbesc atât de tare și fără să înțeleg ce spun. Abia după ce am rostit vorbele l-am văzut pe Giuliano al meu, aruncat de-a curmezișul peste spatele lat al trupeșului călugăr. Capul îi atârna până aproape de genunchii lui Domenico, deci chipul îi era ascuns.

Copleșită de trupurile care mă striveau și de teroare, am strigat iar la Fra Domenico:

— Dă-i drumul!

Dar călugărul cel masiv părea și surd, și mut. Se uita înainte, spre amvon. Brusc, Giuliano – stând tot așa cu fața în jos, cu părul atârnând și obrajii încinși – și-a întors privirea spre mine.

— Totul se repetă, Lisa, nu înțelegi? Mi-a zâmbit, căutând să mă

liniștească și a spus iar: lotul se repetă.

M-am trezită cuprinsă de panică. Zalumma stătea lângă mine și bătea în lemnul parului. Se pare că strigasem în somn.

De atunci încolo, m-am simțit ca apostolul Pavel pe drumul Damascului: îmi căzuseră solzii de pe ochi și nu mai puteam să pretind că nu văd. Situația lui Giuliano și a familiei sale atârna de un fir de păr. Florența se clătina pe marginea unei prăpăstii și nu puteam să mă aștept la împrejurări mai sigure. Era foarte posibil ca ele să nu se arate niciodată.

Răsăritul soarelui mi-a oferit lumină: am scris altă scrisoare.

Numește un loc și un moment – sau nu răspunde nimic dacă nu mă vrei.

Oricum ar fi, am să vin la dumneata cât de curând.

De data aceasta, n-aveam să-i spun nici măcar Zalummei ce conținea scrisoarea.

S-a scurs o săptămână. Tata, care era încântat să-mi arate toate neajunsurile lui Piero, avea noutăți: în oraș sosise un trimis al lui Carol care apăruse în fața Signoriei și ceruse ca regele francez să fie lăsat să treacă

nestingherit prin Florența. Dorea un răspuns imediat, căci regele urma să

sosească foarte curând.

Signoria nu putea da nici un fel de răspuns, pentru că membrii ei erau obligați să obțină de la Piero un da sau un ba, înainte de orice; iar Piero, prins și-acum între sfaturile pe care le primea, nu a putut să răspundă pe loc.

195

Trimisul a plecat, fierbând de indignare și chiar a doua zi toți negustorii florentini au fost alungați din Franța. Multe prăvălii de pe Via Maggio, care depindeau în mare măsură de afacerile cu Franța, au fost închise imediat.

— Oamenii nu mai au cu ce să-și hrănească familiile, zicea tata. E

drept, de când afacerea lui fusese afectată, ne văzuserăm siliți să trăim cu mai puțin. Renunțaserăm de mult la carne. Lucrătorii lui – cei care tăiau firele, dărăcitorii și pieptănătorii, filatorii și boiangiii – începeau să fie încolțiți de foame.