— Trebuie să faci cumva. Trebuie să auzi ce vorbesc! Du-te!

N-a avut nevoie de alte îndemnuri. S-a pornit pe loc, aproape în fugă, în timp ce eu mă îndreptam mai încet, cu puțina demnitate de care mă mai simțeam în stare, spre casă.

Ușa dinspre camera de primire era deschisă, încă o dovadă că nimeni nu se aștepta să ajung înapoi atât de repede.

Am auzit vocea liniștită și serioasă a tatălui meu și m-am simțit ușurată; mă așteptam să fie plină de ostilitate. Când treceam pe lângă ușa deschisă, și-a ridicat privirile.

Dacă aș fi fost dăruită cu mai mult sânge rece, aș fi putut să merg mai departe, dar m-am oprit să mă uit la Giuliano. Din respect pentru tata, alesese o ținută de om cu vederi conservatoare – haine de lână albastră fără

nici o podoabă și o mantie de un albastru atât de închis, încât bătea în negru.

Ochii mei nu-l mai văzuseră de luni bune: din dimineața înmormântării tatălui său. Crescuse. Era mai înalt, avea fața mai netedă și mai colțuroasă, 185

umerii mai fermi și spatele mai lat. Mi s-a luat o piatră de pe inimă când am văzut că tata îl primise cum se cuvenea: ceruse vin și mâncare.

Giuliano m-a privit și el atent; strălucirea care i se vedea pe față mi-a tăiat răsuflarea.

— Lisa, a spus tata. Preț de o clipă, m-am gândit că poate mă poftește să intru, dar el a zis: Du-te la tine în odaie.

Am urcat scările, amorțită. Am auzit vocea Zalummei: întreba dacă Ser Antonio mai dorește vin. Știam că ea are să-mi servească drept ochi și urechi, dar era prea puțin. M-am instalat în odaia mea de odihnă, dar nu mă

puteam liniști, așa încât mi-am luat inima în dinți și am ieșit pe coridor. Nu auzeam ce se petrecea acolo jos – vocile erau prea potolite ca să pot desluși ceva – drept care, neajutorată, mi-am lipit privirile de fereastră și m-am uitat la vizitiu și la cai.

Vocile potolite erau un semn bun, am zis eu în sinea mea. Giuliano, un diplomat înnăscut, a descoperit cum să-l aducă pe tata pe calea cea bună.

M-am chinuit timp de câteva minute, până când în sfârșit l-am văzut pe Giuliano ieșind din loggia și traversând curtea, în drum spre trăsură.

Am deschis larg fereastra și i-am strigat numele.

S-a răsucit și s-a uitat spre mine. Distanța era prea mare și ne împiedica să stăm de vorbă, dar am aflat tot ce voiam să știu dintr-o privire.

Era foarte amărât. Totuși, a ridicat o mână spre mine, de parcă ar fi vrut să mă atingă, și-apoi și-a apăsat palma peste inimă.

Atunci am făcut un lucru de nemărturisit: mi-am ridicat fustele cât de sus am putut și am luat-o la goană pe scări, fără să țin cont că aș putea să

cad, hotărâtă să-l opresc pe Giuliano, să mă sui cu el în trăsură și să pornesc departe de casa în care mă născusem.

Aș fi putut să reușesc – dar tata a ieșit chiar atunci din camera în care îl primise pe oaspete și, dându-și seama încotro mă îndreptam, s-a așezat în fața ușii și mi-a tăiat calea.

Am ridicat mâinile gata să-l lovesc – sau poate doar să-l împing din drum. M-a apucat de încheieturi.

— Lisa, ai înnebunit?

— Dă-mi drumul! am strigat eu cu atât mai chinuită cu cât auzeam trăsura lui Giuliano huruind spre poartă.

— Cum se face că știi despre ce e vorba? I s-a schimbat vocea: de la uimire trecuse la mânie. Cum se face că știi de ce a venit? Ce te-a făcut să

crezi că a fost altceva decât o problemă de afaceri? Și cum de ai ajuns să fii 186

îndrăgostită de el în asemenea măsură? M-ai mințit, ai ținut totul în ascuns.

Tu înțelegi cât de primejdios poate fi jocul tău?

— Cum ai putut să-l respingi, când ai văzut cât de mult ne iubim?

Dumneata ai iubit-o pe mama – cum te-ai fi simțit dacă ai fi cerut-o și ai fi fost refuzat? Dacă tatăl ei te-ar fi respins? Nu-ți pasă deloc de fericirea mea!

În loc să-și ridice vocea, cum făcusem eu, el a coborât tonul.

— Dimpotrivă, a zis el. De fericirea ta îmi pasă cel mai mult – și e motivul pentru care l-am respins. După care, cu o izbucnire de nerăbdare, m-a întrebat: Când mergi pe stradă, nu auzi cât de nemulțumiți sunt oamenii? Familia Medici a atras asupra sa mânia lui Dumnezeu și pe cea a oamenilor. Dacă eu mi-aș da fata unuia dintre ei aș pune-o singur în calea primejdiei. Nu mai e mult până la venirea regelui Franței și brațul lui aduce prăpădul Domnului; ce se va alege atunci de Piero și de frații lui? Mergi cu mine de două ori pe zi la slujbă. Cum se face că nu ai auzit tot ce a spus Savonarola?

— Fra Girolamo nu știe nimic, am răspuns eu cu aprindere. Giuliano e un om bun, dintr-o familie de oameni buni și am să mă mărit cu el, într-o bună zi!

Cu o asemenea iuțeală a ridicat mâna să mă lovească peste față încât nici n-am apucat să văd; în clipa următoare, îmi apăsam palma pe locul dureros.

— Dumnezeu să mă ierte, a zis el, la fel de surprins de ceea ce făcuse ca și mine. Dumnezeu să mă ierte, dar prea mă zgândări. Cum poți să vorbești despre căsătoria cu unul din familia Medici? Nu ai auzit ce spune profetul despre ei? Nu ai auzit ce vorbesc oamenii?

— Am auzit. Nu-mi pasă ce gândiții dumneata, Fra Girolamo sau oamenii.

— Mă îngrozești. Țin la tine și de aici spaima mea. Mi-e teamă pentru tine. De câte ori trebuie să spun unul și același lucru? Ai apucat-o pe o cale plină de primejdii, Lisa. Calea sigură e cea despre care vorbește Fra Girolamo. Calea sigură e calea bisericii. După care a scos un suspin cutremurător: Am să mă rog pentru tine, copilă. Ce altceva aș putea să fac?

— Roagă-te pentru amândoi, am răspuns cu dușmănie.

M-am răsucit cu arțag și am pornit în grabă pe scări în sus.

187

XXXVII

Zalumma nu reușise să asculte toată discuția dintre tata și Giuliano, dar auzise îndeajuns ca să știe că tata refuzase oferta care i se făcuse – o bucată de pământ și zece mii de florini. Când, în cele din urmă, Giuliano a întrebat ce fel de ofertă i-ar fî surâs tatei și ce-i stătea în putință să facă

pentru a-și dovedi bunele intenții, tata a răspuns.

— Ser Giuliano, știți că sunt unul dintre discipolii lui Fra Girolamo.

— Da, a recunoscut Giuliano.

— Atunci, înțelegeți de ce vă refuz cererea; înțelegeți și de ce nu am de gând să cedez niciodată. După care tata se ridicase și spusese că discuția s-a încheiat.

Mărturisirile Zalummei nu se încheiau aici.

— Numai că, a zis ea, m-am uitat la privirea lui Giuliano și la felul cum își încleștase fălcile. E ca unchiul lui: n-are să renunțe niciodată. Niciodată.

Toată primăvara și vara am nutrit speranțe. Eram sigură că urma să

primesc vorbă de la Giuliano.

Într-adevăr, când vărul de-al treilea al lui Piero a pus la cale un complot împotriva lui – fiind dornic să-și primească recompensa de la francezi – mi-am zis că mai rău de atât nu se putea întâmpla. Iar când Piero a evitat greșeala făcută de tatăl lui cu cei din familia Pazzi și i-a pedepsit pe conspiratori cu arest la domiciliu – o dovadă de generozitate menită să-i potolească pe detractori – m-am simțit foarte ușurată. Oamenii n-aveau de ce să-l mai critice pe Piero de aici înainte, desigur.