Greoi, călugărul a trecut apoi pe lângă noi, adresându-i câteva vorbe doar lui Pico și-apoi s-a făcut nevăzut în mulțime. Abia atunci m-am uitat în jurul meu – și am remarcat chipul aparte și familiar al unui tânăr deșirat și taciturn. Mi-a trebuit o clipă și-apoi mi-am amintit unde îl mai văzusem: la palazzo Medici, șezând în tăcere lângă Botticelli și Leonardo da Vinci. Era Michelangelo, sculptorul.
A început slujba. Serviciul divin a fost scurt, subțiat până la os, în semn de recunoaștere a faptului că oamenii nu veniseră acolo să se împărtășească
din Sfintele Taine; veniseră să-l asculte pe Savonarola.
Și el era gata. Imaginea călugărului urât și mititel care s-a prins de marginile amvonului m-a străpuns și mai dureros decât prezența lui Pico sau chiar a lui Domenico, ucigașul.
Când predicatorul a deschis gura și sunetul de rașpel al vocii lui a umplut catedrala, nu mi-am putut opri lacrima care s-a rostogolit pe obraji.
Zalumma a văzut-o și m-a strâns tare de mână. Și tata a văzut-o; poate a crezut că tristețea mea izvora din căință. La urma urmelor, mulți dintre ascultători – mai ales femei, dar și câțiva bărbați – începuseră să plângă de la prima propoziție rostită de Savonarola.
151
Cu greu mă puteam concentra să-i înțeleg cuvintele; n-am prins decât frânturi din predică:
Mi s-a arătat Maica Sfântă și așa mi-a grăit…
Prăpădul Domnului se apropie… Dacă nu te lepezi de sodomie, o, cetatea Florenței, de spurcăciunea bărbatului care iubește un alt bărbat, Domnul teva nimici. Dacă nu te lepezi de iubirea față de bogății, bijuterii și comorideșarte, în vreme ce săracii plâng după o bucată de pâine, Domnul te vanimici. Dacă nu te lepezi de arta și podoabele care preamăresc păgânătatea șinu dau slava cuvenită lui Christos, Domnul te va nimici. Dacă nu te lepezi deputerea lumească, Domnul te va nimici.
M-am dus cu gândul la Leonardo care, de-acum, trebuie să fi avut înțelepciunea de a se întoarce la Milano. M-am dus cu gândul la Lorenzo, care era silit să rămână, deși inimile oamenilor din Florența erau înveninate împotriva lui. M-am dus cu gândul la fratele lui, Giuliano, ale cărui rămășițe pământești odihneau aici și m-am întrebat dacă nu cumva se îngrozea ascultând totul din Cer.
Nenorocirea are să se abată asupra ta, cetate a Florenței; răsplata seapropie. A venit vremea. A venit vremea.
M-am răsucit și am șoptit ceva la urechea Zalummei. Mi-am ridicat mâna la frunte și m-am clătinat, ca și cum aș fi fost cuprinsă de amețeală. Nu mă prefăceam întru totul.
Ea s-a arătat îngrijorată. S-a înclinat spre tata și a spus:
— Se simte rău, Ser Antonio. Mă tem că s-ar putea să leșine. Din cauza înghesuielii. Cu îngăduința dumitale, am s-o duc afară să ia puțin aer.
Tata a dat din cap și ne-a făcut semn să plecăm, scurt și nerăbdător; ochii lui larg deschiși și strălucitori nu erau îndreptați spre noi, ci spre omul din amvon.
Pico era și el atât de captivat de spusele lui Fra Girolamo, încât nu ne-a dat nici o atenție. M-am întors și am constatat că în spatele meu stătea un bărbat înalt și subțire, cu o bărbie lungă și ascuțită. Chipul lui trezea amintirea unor clipe neplăcute, deși nu știam de unde să-l iau.
Zalumma și cu mine ne-am croit anevoie drum prin bariera de trupuri covârșite de pocăință – mai întâi până în dreptul ușilor larg deschise, pe trepte și-apoi prin mulțimea din piazza, care se tot străduia să se apropie cât 152
mai mult de biserică, sperând să prindă un cuvânt sau să vadă preț de o secundă chipul marelui profet.
Când ne-am eliberat, mi-am rotit privirea căutându-l pe vizitiu. Nu părea să fie nicăieri – spre ușurarea mea. Am dat din cap spre Zalumma și am pornit grăbite spre grădina bisericii, ascunsă în spatele pereților înalți și a porții.
Înăuntru – dincolo de pietrele memoriale și de o potecă mărginită de țepii tufelor de trandafiri despuiate de flori – stăteau doi bărbați îmbrăcați în pelerine. Se țineau sub ramurile unui copac înmugurit – unul era înalt, iar celălalt de înălțime medie. Lumina începea să scadă, dar când cel mai scund și-a dat jos gluga, l-am recunoscut pe loc.
— Giuliano!
M-am avântat spre el și el spre mine. Însoțitorii noștri – al lui era încruntat și purta o ditamai sabie – au rămas cu doi pași în spate.
Mi-a luat mâna – de data aceasta, cu o oarecare stângăcie – și s-a plecat să o sărute. Avea degete lungi și subțiri, cum trebuie să fi fost și ale tatălui său înainte ca vârsta și boala să le deformeze. Ne-am uitat lung unul la celălalt și ne-a pierit graiul. Avea obrajii împurpurați și umeziți de lacrimi.
După ce s-a luptat să-și vină iar în fire, a spus:
— Tata e atât de bolnav încât abia mai poate să vorbească; astăzi, nici nu m-a recunoscut. Doctorii sunt îngrijorați. Am plecat de lângă el cu mare teamă.
L-am strâns tare de mână.
— Îmi pare rău. Cât se poate de rău… dar a mai fost foarte bolnav și a reușit să-și revină. Am să mă rog pentru el, am să mă rog să-l ajute Dumnezeu să se vindece.
A făcut un semn cu bărbia spre biserică.
— E adevărat ce se spune? Că Savonarola predică împotriva lui? Că
spune vorbe grele?
— Nu i-a rostit niciodată numele. Dar îi condamnă pe cei care au bogății și putere și comori de artă.
Giuliano și-a plecat fața; părul castaniu și cârlionțat, care-i ajungea până la bărbie, s-a lăsat în față.
— De ce îl urăște pe tata? Acum, când suferă atât de mult… Nici nu mai suport să-i aud gemetele. De ce-ar vrea cineva să distrugă tot ce-a făcut familia mea pentru Florența? Toată frumusețea, filozofia, picturile și sculpturile… Tata e un om bun. A fost totdeauna foarte darnic cu săracii… Și-153
a ridicat fața și m-a privit: Dumneata nu crezi asemenea lucruri, nu-i așa, Madonna? Sau ai devenit una dintre piagnoni?
— Bineînțeles că nu! M-am simțit atât de jignită de o asemenea presupunere încât tonul meu mânios l-a lămurit pe loc. Nici n-aș fi călcat pe aici, dacă n-ar fi apărut șansa să te întâlnesc. Îl disprețuiesc pe Fra Girolamo.
Umerii i s-au lăsat ușor, semn că s-a liniștit la auzul vorbelor mele.
— Mă bucur… Lisa – pot să vorbesc atât de direct? Am dat din cap și el a continuat: îmi pare rău, Lisa, că durerea mea apasă asupra întâlnirii noastre. Pentru că am venit să-ți vorbesc despre un lucru care ar putea să ți se pară revoltător…
Am tras aer în piept și mi-am ținut răsuflarea.
— Seara când ai venit să ne vizitezi nu-mi iese din minte. Numai la dumneata îmi stă gândul, Lisa, la nimic altceva. Deși sunt prea tânăr, deși s-ar putea ca tata să aibă obiecții, nu-mi doresc nimic mai mult…
