A pus una și aceeași întrebare de nu știu câte ori. Te rog, a zis. Te rog, te rogmult să-mi spui unde este el? I-am spus că nu înțeleg despre cine vorbește, dardacă îmi spune numele, imediat îl aduc la el. La care el a scos un geamăt și aspus: Ah, Giuliano, după atâția ani, n-am reușit să-mi țin cuvântul!

La scurtă vreme, starea lui s-a înrăutățit și doctorii au încercat să-i deao altă poțiune, pe care n-a putut să o înghită. A dormit puțin și somnul îi eraagitat, după care s-a trezit și mai slăbit decât înainte. M-a strigat de maimulte ori, dar degeaba îl țineam de mână și încercam să-l alin: nu-i maiaduceam mângâiere. Pe urmă, a devenit foarte tăcut și am auzit cum se luptasă tragă aer în piept. Părea că se aștepta să audă ceva.

177

După o vreme, se pare că a și auzit, pentru că a zâmbit și a spus înșoaptă, cu mare bucurie: Giuliano… ești chiar tu. Slavă Domnului că ai ajuns laliman.

Puțin mai târziu, și-a dat duhul.

De un timp, mă tulbură foarte mult o bănuială. Nu-mi dă pace. Am ajunscă cred că leacurile prescrise de doctor în ultimele luni ale vieții tatălui meu i-au făcut mult rău.

Crede-mă că asemenea gânduri nu sunt născute doar de suferință;bănuiesc că a existat o conspirație menită să grăbească moartea tatei – saupoate chiar să o provoace. Suspiciunile mi-au fost întărite de un lucru: pedoctorul personal al tatei, Pier Leone, l-au găsit înecat într-o fântână la două

zile după moartea tatei. Se spune că a fost sinucidere, moartea pacientului săul-ar fi descurajat peste măsură.

Signoria s-a adunat pentru un vot special care să-i îngăduie fratelui meuPiero să preia funcția tatei, deși nu are decât douăzeci de ani. Acum, e agitatdin cale-afară și nesigur, drept care nu pot să-l tulbur și mai mult vorbinddespre căsătorie. Deocamdată. Trebuie să-i fiu sprijin în asemenea clipe, nusă-l tulbur.

Sufăr și mai mult când știu că nu am putut să-ți vorbesc laînmormântarea tatei și că nu am reușit să te văd în seara aceea, la SanLorenzo.

Ar fi înțelept să distrugi scrisoarea de față; dacă avem dușmani, nu mi-aș

dori niciodată ca dumneata să devii ținta lor.

Vreau să știi că am să te iubesc mereu. Vreau să știi că am să vorbesc cuPiero în primul moment prielnic.

Al dumitale pentru totdeauna,

Giuliano

XXXIV

În următoarele câteva luni, pe când primăvara lăsa locul verii, viața mea s-a transformat într-un lung chin al așteptării. N-aveam nici o veste de la Leonardo, n-am primit nici o scrisoare și nici o schiță ieșită din comun de la Milano. Și mai rău încă, Giuliano nu mai trimisese nici o vorbă.

Între timp, fratele lui mare mare stârnea o grămadă de bârfe în oraș.

Atenția lui Piero se îndrepta mai mult spre distracții și femei decât spre diplomație și politică. De mult se tot spunea că lipsa de discernământ și trufia lui Piero îl aduceau adesea la disperare și pe tatăl lui.

178

Mai ales trufia. S-a dovedit că Lorenzo avusese dreptate. La doar câteva luni după moartea lui Il Magnifico, Piero a reușit să-i îndepărteze pe doi dintre cei mai apropiați sfătuitori ai tatălui său și să strice relațiile cu cei mai mulți dintre membrii Signoriei. Faptul că mama lui, Clarice, făcuse parte din nobilul și puternicul clan Orsini, care se socoteau a fi neam de prinți, nu era deloc de ajutor; cum nu era nici căsătoria lui Piero cu Alfonsina Orsini din Neapole. Era considerat un intrus – doar o treime florentin și două

treimi os domnesc.

Savonarola s-a folosit cu iscusință de asemenea idei în predicile sale, stârnindu-i pe cei săraci împotriva celor care-i împilau, deși avea grijă să nu rostească niciodată numele lui Piero. Ura față de Medici a început să crească.

Era prima dată când oamenii vorbeau pe față împotriva familiei, pe străzi și chiar în palate impunătoare.

Cât despre mine, în nefericirea mea, nici o scuză nu mă mai ajuta să

evit predicile lui Fra Girolamo. Le înduram, sperând ca supunerea mea să

îmblânzească inima tatei și să-l îndemne poate să-l primească pe Giuliano ca pețitor. Prin urmare, mă pomeneam de două ori pe zi în biserica San Lorenzo, ascultându-l pe micul dominican înflăcărat. Către sfârșitul lunii iulie, când a murit Papa Inocențiu, Savonarola a proclamat sfârșitul lui drept un alt semn al mâniei lui Dumnezeu. La jumătatea lui august, când un nou Papă s-a suit pe tronul Sfântului Petru, chipul lui Savonarola s-a făcut roșu de mânie. Cardinalul Rodrigo Borgia, acum Papa Alexandru al VI-lea, a cutezat să se instaleze la Vatican cu tot cu cei trei copii nelegitimi pe care-i avea: Cesare, Lucrezia și Jofre. Și, spre deosebire de cei mai mulți cardinali și papi din trecut, el nu vorbea despre ei numindu-i nepoate și nepoți; insista ca ei să fie recunoscuți drept odraslele lui. Se mai zvonea că în palatul papal apăreau femei ușoare, aveau loc orgii și beții. Dovadă că mânia lui Dumnezeu avea să se abată cât de curând.

Zalumma era mereu lângă mine, în biserică; pe față îi plutea o expresie visătoare. Era limpede că nu medita la vorbele profetului, cum s-ar fi putut crede. Știam că se afla în cu totul altă parte, poate în munții pe care-i iubea atâta și pe care-i părăsise când era fată. Și eu rătăceam prin alte locuri. Ochii minții plăsmuiau în fața mea vila de la Castello și minunățiile adăpostite în ea; alteori, revedeam vizita pe care o făcusem în biroul lui Il Magnifico și-mi aminteam strălucirea impresionantă a unui rubin sau netezimea fără cusur a cupei de calcedoniu din care băuse Cleopatra.

Reveriile mă ajutau să rezist până la sfârșit, când Savonarola termina de vorbit; mă ajutau să rezist în fiecare seară, când cinam cu tata și Giovanni 179

Pico, care bea mult prea mult vin și, de multe ori, sfârșea prin a se porni pe plâns. Atunci, tata îl ducea la el în birou și stăteau de vorbă, în liniște, până

în toiul nopții.

A venit toamna, pe urmă iarna și pe urmă Anul Nou. Zalumma mi-a strecurat o scrisoare cu sigiliul Medici, pe care l-am rupt nerăbdătoare, cu un amestec de bucurie sălbatică și disperare.

Madonna Lisa, așa începea scrisoarea și, odată cu cele două cuvinte atât de distante, orice speranță s-a prăbușit.

Mintea mea nu mai știe ce să născocească. Piero nu vrea cu nici un chipsă-mi îngăduie să mă căsătoresc cu dumneata. Respinge ideea; îmi caută omireasă care să întărească rangul familiei și să-i asigure lui o poziție maiputernică, în calitate de urmaș al tatei. Lui nu-i stă mintea decât la politică, nula dragoste. Fratele meu Giovanni, cardinalul, a hotărât că trebuie să mă

căsătoresc cu cineva din familia Orsini și nici nu vrea să audă de altceva.

Dar eu nu am să primesc. Îți spun asemenea lucruri nu pentru că aș vreasă te descurajez, ci mai curând ca să-ți explic tăcerea îndelungată și să teasigur că sunt mâhnit, dar foarte hotărât. Nu am de gând să-mi unesc destinulcu al nimănui altcuiva. Faptul că nu am avut cum să te văd nu mi-a stinsdorul; dimpotrivă, l-a întețit. Nu mă gândesc zi și noapte decât la dumneata șila o cale care ar putea să ne aducă împreună. Mă străduiesc trup și suflet să

găsesc această cale.

Am să fiu lângă dumneata curând, iubirea mea. Pune-ți credința încuvintele mele,

Giuliano

Am dat drumul scrisorii și am izbucnit într-un plâns nestăpânit. Nu aveam nici un pic de credință – nu credeam în bunătatea lui Dumnezeu, în învățăturile necruțătoare ale lui Savonarola, nu credeam că Giuliano va scăpa de rigorile datoriei și ale statutului social. Nu eram altceva decât fiica unui negustor de țesături, față de care Lorenzo manifestase un interes neînsemnat, care trezise în Giuliano sentimente neghioabe de iubire –

sentimente care se vor stinge cu timpul, fără doar și poate.

Mi-am dorit să las flacăra lămpii să mistuie scrisoarea, să o rup în mii de bucățele, să le arunc cât pot de sus și să mă uit cum se aștern pe podea ca un strat de praf.

Înnebunită, am împăturit scrisoarea cu grijă și am ascuns-o în locul unde țineam și alte comori: medalionul lui Giuliano și cel cu chipul lui 180

Cosimo și blazonul Medici; desenul pe care mi-l făcuse Leonardo și scrisoarea de la el; și scrisorile lui Giuliano, între care și cea pe care mă

rugase să o ard.

XXXV

1493 – anul de după moartea lui Lorenzo, primul an plin al domniei lui Piero – a fost sumbru pentru mine. Mi s-au pornit sângerările lunare și am făcut tot ce mi-a stat în putință să mă ascund de tata, mituind spălătoreasă

ca s-o fac să nu-i pomenească tatei despre pânzeturile pătate. Chiar și așa, tata a început să se gândească să mă mărite, își ținuse cuvântul față de mama, zicea el; nu era vina lui că Lorenzo murise înainte să-și spună

părerea. Firește că nu-mi putea încredința soarta unui neghiob ca Piero, care arătase cam câți bani făcea ca pețitor al Florenței – oblăduise câteva căsătorii care stârniseră dezaprobare printre vechile familii. Nu, tata se gândea la un bărbat distins, care să fie bine văzut în societatea florentină, dar să fie, în același timp, un om al lui Dumnezeu. Când va veni vremea, urma să-i îngăduie să mă curteze.

Din fericire, eram încă foarte tânără, iar ideile despre căsătorie ale tatălui meu erau doar simple vorbe. În ciuda supărării dintre noi, știam că