— Vrea să mă ducă să-l ascult pe Savonarola, am spus eu într-o șoaptă
exasperată. N-am de gând să mă duc, martor mi-e Dumnezeu!
Zalumma, care era nesmintit de partea mea, s-a oprit din ce făcea –
tocmai îmi prindea mânecile – și a strigat.
— S-a trezit târziu și o să fie gata în câteva clipe, Ser Antonio. Puteți să
vă întoarceți puțin mai târziu?
— Nu pot, a răspuns tata, cu tonul unuia care nu se dă bătut. Am să
stau aici până iese din odaie. Spune-i să se grăbească; trebuie să plecăm cât mai repede.
Zalumma s-a uitat la mine și-a dus un deget la buze – după care s-a mișcat în vârful picioarelor până în dreptul unui scaun și mi-a făcut semn să
o ajut. Împreună l-am ridicat iute și l-am dus în dreptul ușii. Ea l-a așezat în așa fel încât să blocheze intrarea și-apoi a tras ușor zăvorul.
146
Pe urmă, cu aerul că n-am făcut nimic rău, m-am întors unde eram și Zalumma și-a continuat operațiunea.
După o pauză lungă, tata a început din nou să bată cu pumnii în lemnul ușii. — Lisa? Nu mai pot să aștept. Zalumma, trimite-o afară.
Stăteam față în față cu Zalumma și amândouă aveam ochii larg deschiși și privirea gravă. Tăcerea prelungită care a urmat a fost întreruptă de zgomotul încercării de a intra în odaie, după care s-au auzit bombăneli și alți pumni în ușă.
— Îndrăznești să mă sfidezi! Cum crezi că ai să poți da ochii cu Dumnezeu când nesocotești ce-ți spune propriul tată, care nu-ți vrea altceva decât binele?
Pe buze mi se urcau vorbe grele, dar am strâns din dinți și mi-am ținut gura. — Răspunde-mi, Lisa! Când a văzut că nu primește nici un răspuns, a strigat iar: Și-acum ce-ar trebui să fac? Să aduc toporul?
Dar eu tot nu voiam să deschid gura, deși temperamentul mă
îmboldea. S-a făcut liniște, și-apoi l-am auzit plângând.
— Nu înțelegi? Nu fac nimic din cruzime, copila mea. Tot ce fac e din iubire pentru tine. Pentru tine! E chiar atât de cumplit gândul să te duci să-l asculți pe Fra Girolamo, când știi că asta mi-ar fi pe plac?
Avea un ton atât de jalnic încât m-am simțit aproape mișcată, dar tot n-am scos nici o vorbă.
— Vine sfârșitul lumii, a continuat tata cu același ton. Sfârșitul lumii; și Dumnezeu se va arăta ca să ne judece. S-a oprit și a lăsat să-i scape un suspin din adâncul inimii: Eu simt că se apropie sfârșitul… Te rog, Lisa, nu pot să te pierd și pe tine…
Mi-am plecat fruntea și mi-am ținut respirația. În sfârșit, l-am auzit îndepărtându-se; și-apoi am ascultat pașii care coborau scările. Am așteptat o vreme, pentru că ne temeam de o înșelătorie. Până la urmă, i-am făcut semn Zalummei să lase drum liber. Ceea ce a și făcut, iar după ce și-a aruncat ochii dincolo de ușă ca să confirme absența tatei, m-a chemat prin semne în dreptul ferestrei.
Dedesubt, se vedea tata apropiindu-se de trăsură de unul singur.
Vizitiul îl aștepta.
Senzația de triumf a fost de scurtă durată; știam că nu aveam cum să
mă ascund de el pe vecie.
147
În seara cu pricina, n-am coborât la cină. Zalumma mi-a strecurat o farfurie pe furiș, dar nu prea aveam poftă și abia dacă m-am atins de ceva.
Mai târziu s-a auzit o bătaie în ușă, cum era de așteptat. Tata a încercat din nou să intre, dar eu trăsesem zăvorul. De data asta, n-a mai strigat; a stat în fața ușii un timp, după care a suspinat din rărunchi, cu resemnare, și s-a retras.
Și așa s-a întâmplat vreme de peste două săptămâni. Am început să-mi iau mesele în odaie și mă aventuram să ies doar atunci când știam că tata era plecat. Adesea o trimiteam pe Zalumma la piață, în locul meu. După o vreme, a încetat să mai vină la ușă, dar – neîncrezătoare – am continuat să
stau încuiată în cameră. Când se ducea la slujba religioasă, mă strecuram și eu la Santo Spirito: ajungeam târziu și mă rugam în grabă, ca să pot pleca înainte de sfârșitul liturghiei.
Ca și mama, devenisem prizonieră în propria mea casă.
Au trecut trei săptămâni. A început Postul Paștelui și zelul tatălui meu a sporit. Se posta tot mai des în fața ușii mele și-mi vorbea despre pericolele deșertăciunii, ale lăcomiei și bogăției, despre relele pe care le aduc carnavalul și toate festivitățile care au loc în timp ce săracii mor de foame.
Mă implora să mă duc cu el la biserică. Atâta lume se aduna să-l asculte pe înfocatul Savonarola al Florenței – unii băteau drumul special venind din satele înconjurătoare, pentru că i se dusese faima – încât se mutase din biserica San Marco în masivul sanctuar San Lorenzo, biserica în care se odihneau oasele răposatului Giuliano. Chiar și așa, spunea tata, clădirea nu-i putea adăposti pe toți credincioșii; se revărsau pe treptele de la intrare și în stradă. Inimile florentinilor se întorceau spre Dumnezeu.
Eu păstram tăcerea, apărată de lemnul masiv care stătea între noi.
Câteodată îmi puneam mâinile la urechi încercând să înăbuș sunetul vocii lui.
Viața mea devenise atât de neplăcută, încât a început să mă cuprindă
disperarea. Singura mea șansă de scăpare era căsătoria, dar renunțasem la orice speranță dinspre da Vinci, iar Giuliano era de neatins, din cauza poziției sociale înalte pe care o deținea. Între timp, Lorenzo – singurul căruia îi stătea în putere să rostească numele unui mire convenabil – era prea bolnav ca să poată vorbi.
Și totuși, am simțit că îmi crește inima când, într-o zi, Zalumma s-a întors zâmbitoare de la piață și mi-a strecurat în mâini o altă scrisoare cu pecetea Medici pe ea.
148
