— Nu vrei să vii? a întrebat Zalumma, cu o privire melancolică pe care nu i-o prea știam.

172

M-am întors într-o parte și mi-am lăsat ochii să alunece peste crengile unduitoare ale arinilor. Abia când i-am auzit pașii îndepărtându-se m-am liniștit.

Nu a trecut mai mult de o clipă de când stăteam acolo, încălzindu-mă la soare și străduindu-mă să nu mă gândesc la mama, și mi-a ajuns la urechi, din imediata apropiere, o discuție serioasă. O voce era a Zalummei; cealaltă, era vocea unui bărbat și îmi suna oarecum cunoscut.

M-am răsucit. La preț de nici un minut distanță de mine, printre cripte și pietre funerare, statui și tufe de trandafiri, Zalumma stătea de vorbă cu Leonardo. Îl vedeam din profil, ținea în mână o tăbliță de lemn. De sub boneta roșie, părul îi cădea în valuri până mai jos de umeri; își scurtase barba. Probabil că mi-a simțit privirea, căci s-a întors și a zâmbit larg, după

care a făcut o plecăciune.

Am schițat o reverență scurtă și am rămas locului în timp ce el se apropia. Zalumma mergea pe lângă el, cu un aer de complicitate. Știuse că

avea să-l găsească acolo.

— Madonna Lisa, a spus el în cele din urmă. Deși zâmbea, avea un aer grav, pentru că Florența se afla încă sub doliu. Iertare că vin să te deranjez într-un moment nepotrivit.

— Nu este nici o supărare, am răspuns. Sunt bucuroasă de întâlnire.

— Și eu la fel. Am plecat pe loc de la Milano când am auzit că Il Magnifico are clipele numărate, dar am ajuns prea târziu, din nefericire. Stau la palazzo Medici și am aflat că s-ar putea să te găsesc astăzi aici. Sper că nu e un gest prea necugetat din partea mea, dată fiind situația atât de tristă…

Mă întrebam dacă n-aș putea să te conving să îmi pozezi.

Am deschis gura fără să mă gândesc la ce spuneam.

— Bine, dar Ser Lorenzo s-a dus dintre noi. Nu mai există nici o comandă.

A răspuns repede și hotărât.

— Mi-am primit deja plata.

Am suspinat.

— Nu cred că tata ar fi de acord. El crede că arta e o prostie. Este unul dintre adepții lui Savonarola.

— E aici cu dumneata?

M-am uitat la tăblița din mâna lui. Îi adăugase hârtie nouă; o pungă

mare stătea aninată de centura artistului. Mi-am dus mâna la păr și am coborât-o spre rochie.

— Aveți de gând să mă desenați așa cum sunt acum?

173

Întrebarea l-a amuzat și i s-au încrețit colțurile ochilor.

— Ești desăvârșită așa cum te afli.

M-am speriat un pic.

— Nu pot să stau multă vreme. Se știe că vin pentru slujbă, după care mă întorc acasă. Dacă întârzii, servitorii încep să se întrebe pe unde am umblat și pot să-i spună ceva tatei când se întoarce.

— Ai venit să te reculegi la mormântul mamei dumitale, a spus Zalumma cu voce tare.

I-am aruncat o privire.

Leonardo scosese deja ceva din punga de la brâu: o bucată de cărbune ars legată de un bețigaș curățat cu nisip.

— Știu că ți-am trimis o copie; am avut schița pe care-am făcut-o seara, în curtea palatului Medici și de-acolo am pornit. Dar sunt nemulțumit de ea.

— Nemulțumit!

— Evident, seamănă cu dumneata, dar eu vreau… ceva mai mult de-atât. Nu mă pricep prea bine să o spun, dar dacă ai avea încredere în mine, pur și simplu… și ai sta acolo doar câteva minute, nu mai mult. Nu doresc câtuși de puțin să îți duc necazuri. Servitoarea dumitale aici de față are să

țină seama la timpul scurs.

M-am învoit. M-a condus undeva în apropierea bisericii, până în dreptul unui pietroi rotund care se afla la umbra unui stejar. Acolo m-am așezat. El m-a rugat să mă întorc ușor și să-mi arunc iarăși privirea peste umăr, încât fața să fie în semiprofil.

A apucat cărbunele – făcut, după cum mi-a explicat, dintr-o crenguță

de salcie pe care o arsese în cuptor până se înnegrise – și a început să

deseneze cu iuțeală. Contururile au apărut primele.

După un minut, două de tăcere, am întrebat:

— Cum se face că v-ați amintit toate trăsăturile mele cu asemenea ușurință – după ce m-ați văzut doar o dată? Schița din seara aceea era foarte vagă. În schimb, desenul pe care mi l-ați trimis… acolo se vedea că v-ați amintit și cel mai mic amănunt.

A rămas atent la desen și mi-a răspuns oarecum nepăsător.

— Memoria poate fi educată. Dacă vreau să-mi amintesc un chip, îl studiez cu mare atenție. Și noaptea, când stau în pat, îmi apar în fata ochilor toate trăsăturile, una câte una.

— Eu n-aș reuși niciodată să mi le amintesc așa bine!

— De fapt, e simplu. Gândește-te la nasuri: există doar zece tipuri de profil.

174

— Zece tipuri! am zis eu râzând scurt. La care el și-a ridicat o sprânceană, iar eu mi-am înăbușit pe loc zâmbetul și m-am străduit să

rămân cu fata destinsă, cum fusesem înainte.

— Zece tipuri de profil: drept, ascuțit, acvilin, turtit, rotund, adunat, unele cu un gheb deasupra liniei de mijloc, altele cu un gheb sub linie. Dacă

îți întipărești toate tipurile în memorie, atunci îți faci un depozit la care poți apela și care te ajută să-ți amintești.

— Uluitor.