Era uimitor cât de bine își amintise trăsăturile mele. Pornind de la desenul grabnic făcut în cerneală pe când ne aflam în curte, realizase – în creion delicat cu vârf de argint, pe fundalul crem al hârtiei – o imagine remarcabilă
141
a chipului meu, a gâtului și umerilor – care părea mai adevărată, mai sacră și mai profundă decât orice reflecție pe care-o puteam vedea în oglindă. Nu eram surprinsă în postura pe care o ceruse, ci mai curând în clipa imediat anterioară, când fusesem cu ochii ațintiți pe bustul de teracotă al lui Giuliano, după care mă întorsesem să mă uit peste umăr. Fața și numai ea, în semiprofil, era conturată cu claritate și umbrele de rigoare erau marcate cu grijă. Părul și umerii erau doar sugerate prin câteva linii. În spatele capului se ghicea vag o structură care-ar fi putut să fie, la fel de bine, o plasă de păr sau un nimb. Pleoapele, vârful bărbiei și zona de sub ochi ieșeau în evidență
datorită folosirii atente a plumbului alb.
Colțurile buzelor se arcuiau ușurel: nu era un zâmbet, ci promisiunea unui zâmbet. Era o reflecție a bunătății pe care o văzusem în ochii lui Giuliano, cel dus dintre noi; putea foarte bine să fie imaginea unui înger.
Orbită, am rămas cu ochii la desen mai multă vreme și abia pe urmă
mi-am îndreptat atenția spre cealaltă pagină.
Era o schiță făcută oarecum la iuțeală, în tușe mai aspre. Și îmi stârnea amintiri. Mai văzusem undeva imaginea și mi-a luat ceva timp până să-mi aduc aminte că o remarcasem pe zidul de lângă Palatul Signoriei, când eram cu mama.
Înfățișa un om care atârna în ștreang, cu fața în jos, cu mâinile legate la spate. Deasupra ei, artistul scrisese: Execuția lui Bernardo Baroncelli.
Era o imagine înspăimântătoare, cu totul nepotrivită pentru a fi trimisă unei tinere; nu-mi imaginam ce-l împinsese pe Leonardo să o facă.
Ce legătură avea Baroncelli cu mine?
Iar scrisoarea în sine nu făcea decât să-mi sporească starea de confuzie. Cuvintele nu pot reda nerăbdarea mea la gândul revederii… Făc ea aluzie la iubire? Atunci de ce semnase răvașul cu o formulă obișnuită, bunu l vostru prieten. Pri eten și nimic mai mult. În același timp, scrisoarea mă
umplea de entuziasm: comanda lui Lorenzo era deci reală, nu doar o vorbă
în vânt menită să măgulească.
Drept care, în fiecare noapte îl așteptam pe tata, disperată să aud măcar o vorbă despre portret sau, și mai important, vreo aluzie la invitația de a vizita Castello.
Și în fiecare noapte mă aștepta o nouă dezamăgire. Tata nu pomenea nimic și mormăia un răspuns negativ ori de câte ori îndrăzneam să-l întreb dacă primise, de la Ser Lorenzo, vreo veste despre o posibilă căsătorie.
142
Totuși, după o asemenea cină descurajatoare, în timp ce mă retrăgeam spre odaia mea, mi-a ieșit în cale Zalumma, cu lampa într-o mână. A intrat și a închis ușa în urma noastră.
— Nu mă-ntreba cum a ajuns la mine; cu cât știi mai puțin cu atât e mai bine, a zis ea și a scos din corsaj o scrisoare sigilată. Am apucat-o repede, cu gândul că era de la Leonardo. Ceara purta urma blazonului Medici, Palle, dar conținutul nu era nici pe departe cel așteptat. La lumina lămpii pe care o ținea Zalumma, am citit:
Mult stimată Madonna Lisa,
Iartă-mi libertatea pe care mi-am permis-o în timpul vizitei pe care aifăcut-o la palatul tatălui meu; ți iart-o ți pe cea pe care mi-o iau acum scriindaceastă scrisoare. Sunt prea îndrăzneț, știu bine, dar curajul îmi vine dindorința de a te revedea.
Tata e grav bolnav. Chiar și așa, mi-a îngăduit să te însoțesc într-o vizită
la vila din Castello, cu o escortă aleasă de el și una aleasă de tatăl dumitale.
Astăzi, fratele meu Piero îi scrie lui Ser Antonio o scrisoare prin care-i cere să
îți dea voie să ne însoțești.
Mă bucur mult de pe acum la gândul să te întâlnesc încă o dată. Până
atunci, rămân
Sluga dumitale umilă,
Giuliano de Medici
XXVII
În cele câteva zile care au urmat, mi-am alungat din minte orice gând despre Leonardo da Vinci – deși, în adâncul meu, îmi puneam întrebări în legătură cu schița care-l înfățișa pe Bernardo Baroncelli. În schimb, ca o fetișcană zăpăcită ce eram, m-am gândit numai la clipa în care Giuliano se aplecase spre mine și mă sărutase pe obraz. În vis, am văzut și Primavera, tablourile lui Botticelli. Tot ce știam despre ele era din descrieri; acum, încercam să-mi imaginez cum ar arăta pe pereții de la Castello. Ba chiar m-am străduit să-mi închipui cam cum ar putea să apară propriul meu portret, dacă s-ar afla lângă ele. Tânjeam să mă scald din nou în frumusețe, cum făcusem sub îndrumarea lui Lorenzo. Noaptea stăteam în pat și, pentru întâia oară de la moartea mamei, eram copleșită de gânduri care mă scoteau din din casa tatălui meu și din noianul de nefericiri.
143
De la o vreme, afacerile tatălui meu înfloriseră, așa că se întorcea acasă
și mai târziu decât de obicei. Mă învățasem să mă retrag fără să mai vorbesc cu el până dimineața. Adesea venea acasă însoțit de Giovanni Pico; stăteau și beau vin tăifăsuind și nebăgând în seamă cina.
Numai că acum hotărârea mea era deosebită: așteptam neclintită, ignorând bolboroselile stomacului. Stăteam ore întregi la masă până când venea și el. Nu-i puneam nici o întrebare; îmi vedeam de treabă și mâneam.
Și în fiecare asemenea noapte eram sigură că urma măcar să pomenească o vorbă despre invitația lui Lorenzo. Am făcut la fel timp de patru seri, până
când n-am mai putut răbda.
Am rugat-o pe bucătăreasă să păstreze supa caldă, după care m-am așezat la masa pusă. Și am stat acolo vreme de trei ceasuri, poate și mai bine, până când lumânările s-au consumat aproape cu totul, iar foamea mi s-a întețit în asemenea măsură, încât mă gândeam să-i spun bucătăresei să-mi aducă de mâncare.
În sfârșit, a intrat și tata – fără contele Pico, slavă Domnului. La lumina lumânărilor, părea ros de oboseală și cu ținuta în neorânduială. De la moartea soției, nu-și mai făcuse timp să-și aranjeze barba în care se ghiceau fire aurii. Ici colo, părul i se încrețea neelegant, iar mustața, care se lungise peste măsură, îi atingea buza de jos.
Văzându-mă acolo, s-a arătat dezamăgit, dar nu surprins.
