Mi-am îndreptat spatele și am plecat de lângă pat. Giuliano m-a însoțit și împreună ne-am îndreptat spre ușă și spre micul intrând care ne oferea o oarecare intimitate.

169

Nu știam cum se cădea să-mi iau rămas-bun de la el. Voiam să-i spun că, până în acea clipă, fusesem doar o fetișcană prostuță care se lăsase dusă

de valul unei pasiuni stârnite de farmecul lui ca om de lume și de scrisorile pe care mi le scrisese, o fetișcană care crezuse că s-a îndrăgostit pentru simplul fapt că tânjea după o viață plină de frumusețe și de artă, eliberată de chinul pe care-l trăia sub acoperișul tatălui ei.

Voiam să-i spun că abia acum se bucura cu adevărat de iubirea mea – o iubire la fel de reală ca sentimentele pe care le-aș fi avut pentru un frate, sânge din sângele meu. În plus, eram uluită și recunoscătoare că o persoană

capabilă de atâta compasiune și atâta forță mă alesese pe mine.

Nu i-am spus nimic de teamă să nu-i provoc plânsul, dar n-am putut să

rezist să nu-l îmbrățișez înainte de plecare; mânați de afecțiune sinceră și durere, ne-am strâns tare în brațe fără să scoatem o vorbă.

A deschis ușa și m-a dat în grija lui Marsilo Ficino, după care a închis-o din nou. Am fost condusă până la trăsură. Era o noapte senină și răcoroasă.

M-am aplecat pe fereastră și m-am uitat la stele, prea mâhnită ca să pot lăcrima.

Când m-am întors acasă, tata stătea în holul mare de la intrare, în dreptul căminului. Focul arunca un roșu de coral peste chipul lui chinuit. Am trecut pe lângă el și a sărit în picioare. S-a apropiat de mine și toată fața lui era un mare semn de întrebare.

— Mi-a lăsat o zestre mare, am spus scurt.

S-a uitat la mine cu priviri atente, scormonitoare.

— A mai spus și altceva?

Am șovăit, dar m-am hotărât să fiu sinceră.

— Că mă iubește. Și că Giuliano e un om bun. Începuse să aiureze și a mai spus câteva lucruri care n-aveau nici o noimă. Atâta.

În ochii lui se citea o tristețe fără sfârșit. Și-a plecat capul. E îndurerat, am înțeles eu. Suferă…

Și-a ridicat fruntea dintr-odată.

— Cine mai era acolo? Te-a văzut cineva?

— Lorenzo, Giuliano, Piero, soția lui și Giovanni… și Michelangelo. M-am dat puțin înapoi. Nu mă simțeam deloc în stare să povestesc evenimentele serii. M-am gândit mai bine și am adăugat: Pico l-a adus pe Savonarola. Familia a fost foarte afectată.

— Pico! a zis el și, înainte de a se putea controla, a întrebat: Era și Domenico acolo?

170

— Nu. Te rog, am să-ți spun totul altă dată. Eram la capătul puterilor.

Mi-am ridicat fustele și am urcat scările, fără să-mi pese că tata stătea în spatele meu, urmărind fiecare pas pe care-I făceam.

În odaia mea, Zalumma dormea adânc. Ca să n-o trezesc, am preferat să rămân îmbrăcată și m-am aplecat peste pervaz, cu ochii numai la stele.

Știam că luceau și peste vila de la Careggi și simțeam cumva că, dacă mă

uitam la ele, rămâneam legată de cei care stăteau de veghe acolo.

Cred că stăteam așa de vreo oră, când o lumină a izbucnit sus pe cer, apoi a străbătut spațiul întunecat al nopții lăsând în urmă o fâșie strălucitoare care s-a stins curând.

Am reauzit vocea tatei. Prevestiri. Semne rele.

Așa îmbrăcată cum eram, m-am întins în pat, dar n-am adormit. Cerul abia prindea să se lumineze când am auzit dangătul clopotelor.

XXXIII

Trupul neînsuflețit al lui Lorenzo a fost depus în biserica unde fusese înmormântat și fratele său. Toată suflarea Florenței a venit să-i aducă un ultim omagiu, chiar și cei care se arătaseră până de curând de acord cu ideile lui Savonarola, cum că Il Magnifico era un păcătos și un păgân, iar Dumnezeu avea să îl doboare, fără doar și poate.

Și tatăl meu a vărsat lacrimi.

— Lorenzo a fost un om violent în tinerețe și a făcut multe fapte rele, a zis el. Dar a devenit mult mai bun odată cu vârsta.

Giovanni Pico a venit în vizită să discute despre plecarea lui Lorenzo dintre noi, de parcă orice știri pe care i le-aș fi adus eu tatei erau prea puțin importante. Nu eram singura care văzuse cometa, în noaptea aceea; servitorii de la Careggi erau și ei martori.

— Pe patul de moarte, Ser Lorenzo La primit pe Savonarola și prezența monahului i-a adus o mare mângâiere, a explicat Pico, ștergându-și ochii și abia legând cuvintele, după nenumăratele pahare cu vin pe care i le oferise tata. (Am fost surprinsă văzând că trecerea la cele veșnice a lui Lorenzo îi producea o suferință atât de amară.) Sunt convins că s-a căit cu adevărat de toate păcatele, pentru că l-am văzut sărutând crucea de mai multe ori și rugându-se alături de Fra Girolamo.

În ziua aceea, Savonarola nu și-a ținut predica. Iar oamenii care până

mai ieri se îmbulziseră pe treptele bisericii San Lorenzo ca să-l asculte pe 171

profetul Florenței așteptau acum răbdători să îl vadă pentru ultima oară pe cel mai mare dintre ocrotitorii cetății. Cu toată trecerea de care se bucura Pico, ne-am văzut nevoiți să stăm ore întregi în picioare, laolaltă cu ceilalți.

Am pătruns în biserică puțin după ora prânzului. Trupul lui Lorenzo era lângă altar, într-un simplu sicriu de lemn pus pe un piedestal. Fusese înveșmântat într-o robă simplă de pânză albă, iar mâinile – cu degetele întinse și aranjate atent ca să nu pară atât de rău deformate – îi etan așezate deasupra inimii. Ochii fuseseră închiși, buzele păreau să fi încremenit întrun surâs. Scăpase de orice suferință, nu se mai simțea covârșii de povara atâtor răspunderi.

Mi-am ridicat privirea și Lam văzut pe Giuliano la mică distanță de sicriu, între fratele lui Piero și un străjer. În spatele lor se vedea chipul palid și descompus al lui Michelangelo și, lângă el, era artistul de la Vinci, cu un aer neobișnuit, de o severitate solemnă.

Vederea lui Leonardo nu mi-a adus nici o bucurie, nici o speranță: nu mă gândeam decât la Giuliano și m-am uitat la el până când privirile ni s-au întâlnit. Era secătuit de atâta plâns și-acum nu mai avea puterea să

lăcrimeze. Își păstra o expresie stăpânită, dar i se citea suferința chiar și în înclinarea umerilor.

Când m-a văzut, i s-a aprins o lumină în priviri. Ar fi fost nepotrivit să

vorbim sau chiar să arătăm vreun semn de recunoaștere – dar, în acea singură clipă, am aflat tot ce doream să știu. Era exact așa cum îmi închipuisem: nu vorbiserăm mult despre faptul că tatăl lui îi încredințase lui sarcina de a-mi alege un soț, dar el nu uitase.

Nu trebuia decât să am răbdare.

În dimineața următoare, m-am dus ca de obicei cu Zalumma la Santo Spirito. Când s-a încheiat slujba și am pășit afară sub razele soarelui primăvăratic, Zalumma a rărit pasul și a rămas undeva în spatele celor care se îndepărtau.

— Mă întreb, a zis ea, dacă mi se îngăduie să o văd pe mama dumitale.

Nu am răspuns pe loc. Rana mea era încă prea proaspătă ca să mă pot duce, fără șovăială, la locul unde era îngropată mama.

— Fie cum dorești, am spus eu. Eu am să rămân aici, pe trepte.