— Lasă aici poțiunea, i-a spus el lui Pico. Du-te și asigură-te că trăsura lui Ser Antonio este gata pregătită și spune-i că fiica lui urmează să vină
curând. Îl găsești în capelă. Pe urmă, caută-l pe Piero și trimite-l la mine.
Mi s-a luat o piatră de pe inimă în clipa când Pico a plecat. Imediat după, Il Magnifico a zis:
— Prezența lui Ser Giovanni te supără.
M-am uitat în jos la podeaua sclipitoare de marmură.
— Era de față când a murit mama.
— Da, mi-amintesc că a spus ceva despre asta. Nimic nu este mai amar decât pierderea celor pe care-i iubim cel mai mult. O moarte prematură, pornită din urzeli ale răului, provoacă cel mai cumplit soi de durere. Și lesne întoarce inima către ură. M-am lăsat cu totul pradă dorinței de răzbunare când mi-a murit fratele. Ce-am făcut atunci s-a întors acum să mă bântuie.
S-a oprit și a rămas cu ochii pe locul unde stătuse Pico.
— Ser Giovanni este un om al extremelor. Nu se află om mai instruit ca el, și totuși inima lui îi aparține acum monahului Girolamo. Lumea a pierdut în persoana lui un filozof, unul dintre cei mai mari. Ai auzit vreodată de teoria lui – a sincretismului?
Am clătinat din cap.
— Avansează ideea că toate filozofiile și toate religiile conțin în ele sâmburele adevărului – și toate conțin greșeli. Giovanni al nostru a susținut că fiecare dintre ele ar trebui examinată, ca să fie găsite adevărurile comune și să fie eliminate neajunsurile. În fața unei asemenea idei, Papa a sugerat că
Giovanni ar trebui pus pe rug. A venit aici acum doi ani, ca să se bucure de protecția mea. Iar acum își oferă sprijinul unui om care ar vrea să mă vadă
doborât.
Fața i s-a înnourat dintr-odată. A lăsat să-i scape un suspin adânc.
— Copilă dragă, trebuie să fiu lipsit de politețe și să-ți cer să mă așez în prezența ta. Seara m-a stors de puteri mai mult decât credeam.
L-am ajutat să ajungă la scaun. Acum, nemaifiind în stare să păstreze aparența unei însănătoșiri relative, s-a lăsat greu pe brațul meu. S-a așezat, cu un mic geamăt, sub tabloul cu moartea Sfântului Sebastian și s-a sprijinit de perete. A închis ochii. În umbra pe care-o arunca făclia, părea de două ori mai bătrân decât era. L-am întrebat speriată:
135
— Să aduc poțiunea?
A zâmbit subțire, după care a deschis ochii și m-a privit cu afecțiune.
— Nu, dar poți să-i dai mâna unui om bătrân, ca să-l alini până vine Piero? — Bineînțeles. M-am apropiat și m-am aplecat puțin ca să-i prind mâna într-a mea. Era rece și atât de subțiată încât simțeai imediat oasele răsucite.
Și am rămas așa, în liniște până când Il Magnifico a întrebat cu voce înceată:
— Dacă te chem aici, ai să vii din nou, Lisa?
— Bineînțeles, am repetat eu, deși nu-mi închipuiam de ce să vrea una ca asta.
— L-ai impresionat din cale-afară pe Leonardo al nostru, a zis el.
Mărturisesc că am văzut când ți-a schițat portretul, acolo, în curte. Am să-i dau o comandă să îți facă portretul, când are un răgaz și se poate elibera de îndatoririle pe care le are la curtea din Milano. Ți-ar face plăcere?
De uimire, am rămas fără glas. Primul meu gând s-a dus către tata. O
asemenea onoare i-ar ridica mult prestigiul și i-ar spori afacerile, dar mă
îndoiam că ar putea să încline balanța în fața devotamentului față de Savonarola și învățăturile lui. I-ar consolida relația cu familia Medici într-un fel care ar stârni categoric dezaprobarea noilor lui prieteni.
Dar acum nu era momentul să dau glas unor asemenea îndoieli. Când mi-a revenit graiul, am spus:
— Ar fi mai mult decât o plăcere, maestro. Simpla idee mă umple de entuziasm.
— Bine, a răspuns el și a dat scurt din cap, cu un aer hotărât. E ca și făcut. Nu am mai vorbit deloc până când ușa a fost deschisă din nou și s-a arătat fiul lui Lorenzo.
— Giuliano, a zis el și tonul i-a trădat iritarea. Eu am trimis după
fratele tău. Unde e Piero?
— Nu se simte prea bine, a răspuns Giuliano pe loc. Avea obrajii împurpurați, de parcă ar fi venit în goană la auzul chelnării; când m-a văzut acolo, fața i s-a luminat puțin. Nu ți-e bine, tată? (S-a uitat de jur împrejur și a zărit imediat poțiunea neatinsă.) A trecut ora când trebuia să bei ce ți-a prescris doctorul. Îți aduc imediat cupa.
Lorenzo mi-a lăsat mâna și a făcut un gest ca și cum ar fi alungat cuvintele lui Giuliano.
136
— Mezinul meu, mi-a spus el și accentul afectuos din voce era de neconfundat, se grăbește să-mi îndeplinească dorințele cu aceeași râvnă cu care fiul cel mai mare se grăbește să nu le bage în seamă.
Giuliano a zâmbit; ceva din expresia lui mi-a readus în minte bustul de teracotă din curte.
— Îmi pare rău că nu te pot însoți până la trăsură, când te reîntâlnești cu tatăl tău, a continuat Lorenzo, dar Giuliano e un tânăr cu simțul răspunderii și îți garantez că va veghea să ajungi până acolo în deplină
siguranță. M-a luat iar de mână și m-a strâns cu o forță remarcabilă pentru un om atât de atins de umbra bolii: Domnul să fie cu dumneata, draga mea.
