Chiar în timp ce-și rostea întrebarea, ochii i-au căzut asupra lui Savonarola. În priviri a pâlpâit un licăr slab și rapid de dispreț, dar a adoptat imediat o ținută foarte atentă. În ton i s-a strecurat blândețea plină de grijă.

— Am o rugăminte către toți. Nu uitați că tata încă ne poate auzi. Avem o răspundere față de el – el care s-a considerat responsabil pentru noi toți –

164

să facem în așa fel încât ultimele lui clipe să fie cât mai liniștite și mai senine cu putință. Să nu-i mai oferim motive de descurajare.

Uitându-se la fel de urât la Pico și la tovarășul lui, Alfonsina și-a cules șalul de pe jos și l-a aruncat înapoi pe umeri.

Giuliano a observat totul.

— Piero, i-a spus el fratelui mai mare cu un ton aproape oarecare, soția ta n-a mâncat nimic toată ziua. Poți să o însoțești și să ai grijă să primească

ceva de mâncare? Tata s-ar simți fericit să știe că e bine îngrijită…

Mânia lui Piero s-a domolit. A dat din cap și a luat-o de umeri pe Alfonsina. Ea și-a ridicat cu drag privirea spre el; era clar că îl iubea și el simțea la fel. Am remarcat schimbarea ușoară de pe chipul lui Giuliano, când s-a uitat la ei: era emoționat, încântat și cât se poate de ușurat că cei doi urmau să aibă grijă unul de celălalt.

După care i s-a adresat celuilalt frate, cardinalul:

— Frate drag, ai terminat cu toate pregătirile?

Corpolent și cu hainele cam șifonate, Giovanni a clătinat din cap. Ca și Giuliano, nici el nu plânsese; stăpânirea de sine pe care o avea părea mai curând să pornească dintr-un fel de a fi rezervat decât din dorința de a-i cruța pe cei din jur.

— Nu am pus la punct chiar toate detaliile serviciului religios. Îmi scapă imnul de început… în tonul lui s-a simțit o urmă de exasperare.

Tata n-a făcut o treabă prea bună când a ales doar fragmentul din Evanghelie și un imn. La asemenea lucruri trebuie să te gândești dinainte cu luare aminte, pentru că lasă o impresie de durată asupra mulțimilor.

Cuvintele lui Giuliano erau sincere.

— Avem încredere că, dintre toate persoanele, vei fi cel care să facă

cea mai bună alegere, chiar dacă timpul e scurt. Poate că rugăciunea va fi de ajutor. A suspinat. Dragii mei frați, mergeți și faceți tot ce puteți. Știți că, în clipa când starea tatei se înrăutățește, trimitem imediat după voi. Și-acum am să mă ocup de oaspeții neașteptați.

Alfonsina și cei doi frați au trecut pe lângă Pico și Savonarola cu un aer disprețuitor. Când s-au îndepărtat îndeajuns încât să nu mai poată auzi, Giuliano a zis încetișor, de parcă i s-ar fi adresat unui copil mult iubit:

— Frate Michelangelo. Ai mâncat ceva?

Fruntea grea s-a ridicat. Ochi negri și chinuiți s-au pironit asupra celui care întreba.

— Nu vreau. Nu pot. Nu atâta timp cât el suferă.

— Ți-ai simți inima mai ușoară dacă te-ai ruga?

165

Tânărul sculptor a clătinat din cap.

— Sunt acolo unde-mi doresc să fiu. Eu nu sunt ca ceilalți, Giuliano. Nu trebuie să-ți faci griji din pricina mea.

Și, ca să-și întărească spusele, s-a ridicat și și-a strâns mâinile una într-alta, luptându-se să pară stăpân pe sine. Colțul gurii lui Giuliano s-a strâns cu afecțiune și o urmă clară de scepticism, dar l-a lăsat în pace pe artist.

Apoi, s-a întors spre Pico și călugăr:

— Domnilor, vă rog să luați loc. Am să mă consult cu tata să văd dacă

își poate aduna puterile ca să vă primească. Dar mai întâi trebuie să vorbesc cu un prieten. A făcut o pauză. Bunul meu Marsilo, vrei să te ocupi de trebuințele lui Ser Giovanni și Fra Girolamo? Au venit de departe și poate au nevoie de mâncare sau de băutură.

În cele din urmă, m-a luat de braț și m-a condus peste prag, după care a închis ușa în urma lui. A fost o clipă, înainte să pășim în cameră, când ne-am uitat unul la celălalt de parcă am fi fost doar noi doi – totuși nu se simțea nici urmă de bucurie între noi. Părea să fie amorțit, avea ochii plini de încordare.

— A fost frumos din partea dumitale să vii când te-a chemat tata, a spus el de parcă schimba politețuri cu cineva străin. Trebuie să-mi cer scuze că nu am avut cum să ajung la întâlnirea din grădină…

— Nici măcar să nu pomenești despre ea, am spus eu. Îmi pare rău, cât se poate de rău. Tatăl dumitale e un om bun și dumneata ești la fel.

Am vrut să-l iau de mână. El s-a tras și se vedea că se luptă cu emoțiile care se nășteau în el.

— Nu pot… I s-a frânt vocea. Acum trebuie să fiu tare și orice dovadă

de blândețe face lucrurile mai rele… O fac pentru tata, înțelegi?

— Înțeleg. Dar de ce a trimis după mine?

Întrebarea a părut să-l nedumerească pe Giuliano.

— Te place. Așa e felul lui. Și… știi doar că l-a crescut pe Michelangelo ca pe propriul fiu, nu? Într-o bună zi, l-a întâlnit pe un pământ de-al nostru: stătea acolo și lucra la schița unui faun. Tata a văzut imediat talentul pe care-l avea în față. Sigur vede în tine ceva care merită pus în valoare.

M-a condus spre locul unde se afla Lorenzo, sprijinit pe mai multe perne, într-un pat mare acoperit cu blană și cuverturi de catifea. Privirea îi era încețoșată. M-a privit cu ochi goi în timp ce mă apropiam de pat. În încăpere plutea un miros fetid.

Pe un scaun, la mică distanță, stătea un alt bărbat. În dreptul lui era o măsuță pe care se vedeau un pocal, mai multe geme, un mojar și un pistil.

166

— Doctorul tatălui meu, a zis Giuliano și a arătat spre el. Pier Leone, Madonna Lisa Gherardini.

Doctorul a dat scurt din cap, fără să scoată o vorbă. Chipul îi era apatic, ca și întreg trupul – covârșit de neputința care i se citea în ochi.

— Ceilalți… a hârâit vocea lui Lorenzo. Atunci mi-am dat seama că nu mai vedea atât de bine încât să știe cine sunt. Giuliano s-a grăbit să se așeze pe scaunul de lângă pat.

— Toți sunt bine, tată, a zis Giuliano cu voce veselă. Nu trebuie să-ți faci griji din cauza lor. Piero a dus-o pe Alfonsina să-i dea ceva de mâncare.

Giovanni se ocupă de pregătirile pentru slujbă. Și Michelangelo… S-a oprit ca să scornească o minciună pioasă: Se roagă în capelă.

Lorenzo a murmurat ceva.

— Da, l-am văzut chiar acum, a mai spus Giuliano. Rugăciunea i-a făcut foarte bine. Nu trebuie să-ți faci griji.

— Băiat bun, a cârâit Lorenzo. Orbecăind și cu mare efort, a reușit să

ridice nițel o mână; fiul lui s-a prins de ea și s-a aplecat atât de mult încât umerii aproape că li se atingeau. Băiatul meu cel bun… și pe tine cine te alină? — Eu sunt ca tine, tată, a replicat Giuliano, cu umor. M-am născut fără