regula, după doar câteva minute. Da, semăna cu mine fără doar și poate, deși splendoarea rochiei și toca de mare finețe nu erau deloc puse în valoare.
În acel moment, s-a apropiat de noi Il Magnifico venind clin cealaltă
parte a sălii, însoțit de un băiat cu un an sau poate doi mai mare decât mine și de un tânăr care trebuie să fi avut douăzeci de ani. În pofida durerilor și a toiagului, Lorenzo se mișca cu o rapiditate surprinzătoare și, când a ajuns în dreptul meu, mi-a luat mâna și a strâns-o cu atâta căldură încât am tresărit.
— Draga mea Lisa, a zis el, nădăjduiesc că ai apreciat cele câteva opere din curte.
— Foarte mult, într-adevăr.
— Totuși, ele sunt mai nimic pe lângă ce urmează să vezi mai departe.
S-a răsucit spre tinerii de lângă el. Mai întâi, dă-mi voie să ți-i prezint pe fiii mei. El este cel mai mare, Piero.
Cu o plictiseală insolentă care-o depășea de departe pe cea a lui Botticelli, Piero a oftat încetișor și s-a înclinat. Înalt și cu umeri lăți, moștenise aroganța și firea neplăcută a răposatei sale mame și nici urmă din istețimea și farmecul tatălui. Toată lumea din Florența știa că el era succesorul ales al lui Lorenzo și toți deplângeau această stare de lucruri.
— Iar el el este cel mai tânăr, Giuliano.
I se potrivea numele. Nu aducea aproape deloc cu tatăl său: pe lângă
trăsăturile regulate, nasul drept și dinții asemenea, avea aceiași ochi mari, scrutători ca și unchiul său dus dintre noi. Totuși, la fel ca propriul tată, își ținea capul sus, cu o anumită grație.
129
— Madonna Lisa, e o plăcere deosebită, a spus el. A procedat precum Leonardo, s-a înclinat adânc și mi-a sărutat mâna. Când și-a ridicat fruntea, a rămas cu ochii la mine și a continuat să-mi țină mâna cu atâta stăruință încât mi-am plecat privirea, stânjenită.
Mi s-a părut că Lorenzo i-a aruncat mezinului o căutătură de avertisment, înainte de a continua.
— Giovanni, al doilea dintre băieții mei, nu a putut să participe la festivități. Băieți, mergeți și faceți tot posibilul ca dragul nostru Leonardo să
fie bine hrănit și îngrijit, mai cu seamă că vine de la drum lung. Cât despre tine, tânără Madonna… A așteptat până s-au depărtat băieții și-abia apoi a continuat: M-aș simți cât se poate de onorat dacă ai fi de acord să-ți arăt operele de artă din odăile mele.
Nu era nici urmă de șagă în vocea lui; era pur și simplu un gest de curtoazie. Și totuși, m-a lăsat de-a dreptul năucită. Nu mă trăgeam dintr-un neam atât de bun încât să pot aspira la căsătoria cu mezinul lui (Piero era deja însurat cu o tânără din familia Orsini, Madonna Alfonsina); prin urmare, dincolo de expresia unei înalte curtoazii, nu înțelegeam rostul prezentării. În plus, dacă era să fiu prețăluită de eventualii miri – și, în mod special de Leonardo, după cum speram eu – de ce urma să fiu iar îndepărtată de grup?
Poate că agerul Il Magnifico dorea să-mi examineze defectele și atuurile mai îndeaproape. În ciuda stării de confuzie, mă simțeam în al nouălea cer. Nici în visele mele nu-mi trecuse prin cap că am să trăiesc clipa în care să pot vedea celebrele colecții Medici.
— Aș fi mai mult decât încântată, domnule, am răspuns cu deplină
sinceritate.
Mi-a strâns mâinile cu degetele lui vătămate, de parcă aș fi fost propria lui fiică; se întâmplase ceva cât timp fusese absent din grupul nostru și, orice ar fi fost acel ceva, îi răscolise sentimentele, deși se căznea din răsputeri să
le ascundă în fața mea.
L-am luat iarăși de braț și am plecat din sală, ne-am dus înapoi de-a lungul coridoarelor căptușite cu picturi și sculpturi, și-apoi în sus pe niște scări. Mersul îi provoca dureri și respira anevoie, dar și-a încleștat dinții și a reușit să păstreze un ritm lent, cumpănit; și-a vârât bastonul sub braț și s-a sprijinit cu tot corpul de balustradă, în timp ce eu mă țineam strâns de celălalt braț, încercând să-i ofer tot ajutorul de care eram în stare.
În cele din urmă, am ajuns sus. Lorenzo a suspinat din rărunchi și a stat locului o clipă, ca să-și adune puterile.
130
— Trebuie să ai răbdare cu mine. Vorbele erau rostite într-o suflare precipitată. În ultima vreme am avut puține ocazii să-mi folosesc mâinile și picioarele. Dar, cu fiecare efort, simt cum își recapătă forța.
— Bineînțeles, am murmurat eu și am așteptat până și-a regăsit suflul.
Atunci m-a condus spre o ușă mare de lemn – străjuită, ca întotdeauna, de un servitor care a deschis-o la apropierea noastră.
— Aici este biroul meu, a spus el în timp ce intram.
Cum aș putea să descriu o asemenea cameră? Construcția în sine nu avea nimic remarcabil. Era de dimensiuni modeste, avea patru pereți și tavanul jos – ca spațiu nu părea la fel de impresionantă ca sala de primire din casa propriului meu tată, sunt sigură. Și totuși, indiferent unde îmi fixam atenția – pe vreun colț de perete, pe podeaua de marmură cu intarsii, pe un raft sau un piedestal – ochii îmi cădeau pe o piatră prețioasă, pe luciul unei antichități, pe splendoarea incredibilă a unei creații ieșite din mâinile unuia dintre marii artiști ai lumii.
Mă luase cu amețeală văzând atâta frumusețe adunată într-un singur loc. Am trecut pe lângă două vase de argilă care-mi ajungeau până la umăr, pictate cu modele orientale de mare efect. Lorenzo mi le-a semnalat printr-o înclinare oarecare a capului.
— Un dar din partea sultanului Qa’it-Bey, a spus el. Și-apoi a făcut semn spre perete. Portretul vechiului meu prieten Galeazzo Maria Sforza –
duce de Milano – pictat pe vremea când era în viață și Ludovico nu-i luase încă locul. Acolo e un tablou de Uccello și del Pollaiuolo – una dintre picturile mele preferate. (Erau nume pe care le cunoștea orice florentin bine educat, dar puțini aveau marele noroc să se afle față în față cu operele lor.) Și-acolo este una de Fra Angelico.
Fra Angelico: faimosul călugăr dominican care pictase fresce înălțătoare pe zidurile mănăstirii San Marco – și chiar în chiliile fraților – la solicitarea lui Cosimo de Medici. În timp ce studiam pictura, nu m-am putut stăpâni să nu mă întreb dacă Savonarola ar fi fost de acord cu o asemenea risipă de podoabă inutilă. Sfântul Sebastian, cel care ne ocrotește de ciumă, era înfățișat în agonia morții; privirea senină i se ridica spre ceruri chiar în clipa în care, legat de un copac, se frângea – săgeți nenumărate îi străpunseseră tot trupul, ba chiar și fruntea.
Nici nu începusem să mă îmbib de frumusețea atâtor minunății când Lorenzo mi-a solicitat din nou atenția. M-a condus spre o masă lungă care conținea „o parte din colecția mea de monede și pietre“după spusele lui. O
lampă fusese atârnată pe perete chiar deasupra ei și lumina care scăpăra pe 131
metalul lucios și pe pietrele prețioase le făcea să devină de-a dreptul orbitoare. Erau poate cam două sute de piese puse la vedere. Nu-mi trecuse prin cap că s-ar putea să existe, undeva în lumea largă, o asemenea avuție și cu atât mai puțin într-un singur loc, aici la Florența.
— Acolo sunt piese de pe vremea Cezarilor, a zis el arătând spre un șir de monede roase, patinate, multe dintre ele cu un contur neregulat. Altele vin din Constantinopole și din Orient. Uită-te. A ridicat cu stângăcie un rubin mare cam cât jumătate din pumnul lui și mi l-a întins, după care s-a pornit pe râs când a văzut că nu mă arătam dornică să-l iau. Fără nici o frică, copilă
dragă; nu are dinți. Ține-l în dreptul luminii, așa, și uită-te după
imperfecțiuni – crăpături sau bule minuscule în structura pietrei. N-ai să
