După care m-am ridicat, am tras zăvorul de la ușă și m-am dus jos să-l caut pe tata.

XXIX

Tata m-a îmbrățișat când i-am spus că am hotărât să mă duc cu el la biserică.

— Două zile, i-am spus. Dă-mi doar două zile ca să mă rog și să mă

pregătesc sufletește; pe urmă, vin cu dumneata.

În ziua următoare, întocmai cum promisese Zalumma, scrisoarea i-a fost înmânată lui Giuliano; Giuliano l-a lăsat pe mesagerul necunoscut să

aștepte și a așternut chiar atunci un răspuns pe hârtie. Seara, în siguranța odăii mele, l-am citit și răscitit până când Zalumma a stăruit să sting totuși lumânarea.

Deși plouase neîncetat în ajun, seara celei de-a doua zile era frumoasă, atât cât se putea spera pentru un început de aprilie. Când ne îndreptam spre biserica San Lorenzo, soarele atârna în josul cerului și o briză răcoroasă

părea să țină piept căldurii care venea de la el.

Tata nu exagerase în privința numărului de oameni care se duceau să

asculte predicile călugărului. Mulțimea acoperea treptele bisericii și se revărsa spre piazza. Și totuși, în ciuda adunării impresionante de oameni, nu se simțea în aer pic de entuziasm, nu era nici urmă de vioiciune sau de bucurie. Totul era tăcut ca la înmormântare și liniștea nu era tulburată decât de suspine și de rugăciuni rostite în șoaptă. Toate persoanele erau înveșmântate în culori închise. Nu se zărea nici o femeie care să facă paradă

de straie strălucitoare, nici o sclipire de ai lisau de pietre scumpe. Părea că

un cârd mare de corbi smeriți s-a lăsat pe pământ.

Nu aveam cum să ne facem loc prin mulțime ca să auzim. Preț de o clipă, am simțit că mă îmbolnăvesc de frică: oare tata voia să stăm afară în piazza? Dacă se întâmpla așa, totul era pierdut.

Dar, în timp ce tata mă ajuta să cobor din trăsură, și-a făcut apariția Giovanni Pico; era clar că ne așteptase. Când am dat cu ochii de el, am simțit iar că tresar.

150

Tata l-a îmbrățișat pe Pico, dar îl cunoșteam îndeajuns ca să îmi dau seama că entuziasmul lui era mimat. În zâmbetul lui stăruia doar o urmă de răceală, care a dispărut aproape imediat când s-a tras înapoi – puțin cam prea repede.

Cu brațul pe umerii tatei, contele s-a întors și ne-a condus spre intrarea în biserică. Mulțimea s-a dat la o parte din fața lui; cei mai mulți l-au recunoscut și s-au înclinat, știind de legătura strânsă pe care o avea cu Fra Girolamo. S-a strecurat cu ușurință în sanctuar, conducându-l pe tata care mă luase de braț și mă trăgea după el. Zalumma se ținea în urma noastră.

Ultima oară când îl ascultasem pe Savonarola, biserica San Marco fusese plină, dar aici, la San Lorenzo, oamenii renunțaseră la orice fel de amabilități și conveniențe sociale și stăteau înghesuiți unul în celălalt, umăr lângă umăr: abia aveau loc să-și ridice brațele ca să se închine. Deși era o noapte răcoroasă, în biserică se simțea căldura pe care o degaja numărul mare de trupuri; aerul era închis – încărcat de zgomotul respirațiilor, al suspinelor, al rugăciunii – și mirosea a sudoare.

Pico ne-a dus spre partea din față a bisericii, unde masivul Domenico ne păstrase un loc. Mi-am întors repede fața, ca nici el, nici ceilalți să nu poată citi ura din privirea mea.

Greoi, călugărul a trecut apoi pe lângă noi, adresându-i câteva vorbe doar lui Pico și-apoi s-a făcut nevăzut în mulțime. Abia atunci m-am uitat în jurul meu – și am remarcat chipul aparte și familiar al unui tânăr deșirat și taciturn. Mi-a trebuit o clipă și-apoi mi-am amintit unde îl mai văzusem: la palazzo Medici, șezând în tăcere lângă Botticelli și Leonardo da Vinci. Era Michelangelo, sculptorul.

A început slujba. Serviciul divin a fost scurt, subțiat până la os, în semn de recunoaștere a faptului că oamenii nu veniseră acolo să se împărtășească

din Sfintele Taine; veniseră să-l asculte pe Savonarola.

Și el era gata. Imaginea călugărului urât și mititel care s-a prins de marginile amvonului m-a străpuns și mai dureros decât prezența lui Pico sau chiar a lui Domenico, ucigașul.

Când predicatorul a deschis gura și sunetul de rașpel al vocii lui a umplut catedrala, nu mi-am putut opri lacrima care s-a rostogolit pe obraji.

Zalumma a văzut-o și m-a strâns tare de mână. Și tata a văzut-o; poate a crezut că tristețea mea izvora din căință. La urma urmelor, mulți dintre ascultători – mai ales femei, dar și câțiva bărbați – începuseră să plângă de la prima propoziție rostită de Savonarola.

151

Cu greu mă puteam concentra să-i înțeleg cuvintele; n-am prins decât frânturi din predică:

Mi s-a arătat Maica Sfântă și așa mi-a grăit…

Prăpădul Domnului se apropie… Dacă nu te lepezi de sodomie, o, cetatea Florenței, de spurcăciunea bărbatului care iubește un alt bărbat, Domnul teva nimici. Dacă nu te lepezi de iubirea față de bogății, bijuterii și comorideșarte, în vreme ce săracii plâng după o bucată de pâine, Domnul te vanimici. Dacă nu te lepezi de arta și podoabele care preamăresc păgânătatea șinu dau slava cuvenită lui Christos, Domnul te va nimici. Dacă nu te lepezi deputerea lumească, Domnul te va nimici.

M-am dus cu gândul la Leonardo care, de-acum, trebuie să fi avut înțelepciunea de a se întoarce la Milano. M-am dus cu gândul la Lorenzo, care era silit să rămână, deși inimile oamenilor din Florența erau înveninate împotriva lui. M-am dus cu gândul la fratele lui, Giuliano, ale cărui rămășițe pământești odihneau aici și m-am întrebat dacă nu cumva se îngrozea ascultând totul din Cer.

Nenorocirea are să se abată asupra ta, cetate a Florenței; răsplata seapropie. A venit vremea. A venit vremea.

M-am răsucit și am șoptit ceva la urechea Zalummei. Mi-am ridicat mâna la frunte și m-am clătinat, ca și cum aș fi fost cuprinsă de amețeală. Nu mă prefăceam întru totul.

Ea s-a arătat îngrijorată. S-a înclinat spre tata și a spus:

— Se simte rău, Ser Antonio. Mă tem că s-ar putea să leșine. Din cauza înghesuielii. Cu îngăduința dumitale, am s-o duc afară să ia puțin aer.

Tata a dat din cap și ne-a făcut semn să plecăm, scurt și nerăbdător; ochii lui larg deschiși și strălucitori nu erau îndreptați spre noi, ci spre omul din amvon.

Pico era și el atât de captivat de spusele lui Fra Girolamo, încât nu ne-a dat nici o atenție. M-am întors și am constatat că în spatele meu stătea un bărbat înalt și subțire, cu o bărbie lungă și ascuțită. Chipul lui trezea amintirea unor clipe neplăcute, deși nu știam de unde să-l iau.

Zalumma și cu mine ne-am croit anevoie drum prin bariera de trupuri covârșite de pocăință – mai întâi până în dreptul ușilor larg deschise, pe trepte și-apoi prin mulțimea din piazza, care se tot străduia să se apropie cât 152

mai mult de biserică, sperând să prindă un cuvânt sau să vadă preț de o secundă chipul marelui profet.

Când ne-am eliberat, mi-am rotit privirea căutându-l pe vizitiu. Nu părea să fie nicăieri – spre ușurarea mea. Am dat din cap spre Zalumma și am pornit grăbite spre grădina bisericii, ascunsă în spatele pereților înalți și a porții.

Înăuntru – dincolo de pietrele memoriale și de o potecă mărginită de țepii tufelor de trandafiri despuiate de flori – stăteau doi bărbați îmbrăcați în pelerine. Se țineau sub ramurile unui copac înmugurit – unul era înalt, iar celălalt de înălțime medie. Lumina începea să scadă, dar când cel mai scund și-a dat jos gluga, l-am recunoscut pe loc.

— Giuliano!

M-am avântat spre el și el spre mine. Însoțitorii noștri – al lui era încruntat și purta o ditamai sabie – au rămas cu doi pași în spate.

Mi-a luat mâna – de data aceasta, cu o oarecare stângăcie – și s-a plecat să o sărute. Avea degete lungi și subțiri, cum trebuie să fi fost și ale tatălui său înainte ca vârsta și boala să le deformeze. Ne-am uitat lung unul la celălalt și ne-a pierit graiul. Avea obrajii împurpurați și umeziți de lacrimi.

După ce s-a luptat să-și vină iar în fire, a spus:

— Tata e atât de bolnav încât abia mai poate să vorbească; astăzi, nici nu m-a recunoscut. Doctorii sunt îngrijorați. Am plecat de lângă el cu mare teamă.

L-am strâns tare de mână.

— Îmi pare rău. Cât se poate de rău… dar a mai fost foarte bolnav și a reușit să-și revină. Am să mă rog pentru el, am să mă rog să-l ajute Dumnezeu să se vindece.

A făcut un semn cu bărbia spre biserică.

— E adevărat ce se spune? Că Savonarola predică împotriva lui? Că