Părul, de un castaniu palid, cu fire aurii și argintii, cădea în valuri perfecte până aproape de talie, iar barba, la fel de vălurită, era tot atât de lungă. În ciuda ținutei lui bizare, pur și simplu nu se afla, în toată încăperea, ceva mai frumos. Avea dinți albi și egali, nas îngust și drept, iar ochii… Dacă Lorenzo avea strălucire, omul acela era ca soarele. În ochi i se citea o sensibilitate deosebită, o agerime de brici.
M-am rugat în sinea mea: Dumnezeul meu, dacă trebuie să am parte de un bărbat din Florența – unul dintre câteva mii – dă Doamne să fie el.
Lorenzo a rămas undeva în spate, suficient de departe încât să nu-i oblige pe cei patru să-și întrerupă discuția ca să ia notă de prezența lui. În clipa în care primul bărbat termina de vorbit, bătrânul, care stătea pe scaun chiar lângă frumosul meu filozof, s-a încruntat spre el și La întrebat:
— Înseamnă că e adevărat ce se spune? Că te duci la piață să cumperi păsări ținute în colivie și pe urmă le dai drumul?
Filozoful meu a zâmbit larg și fermecător. Omul care stătea în picioare a răspuns în locul lui.
— Chiar eu l-am însoțit de mai multe ori în asemenea ocazii, a spus el.
După care și-a vârât în gură copanul fript și a extras osul, golit de orice urmă
de carne. Și, în timp ce mesteca, a adăugat cu voce înfundată: Și așa face de când era un flăcăiandru.
Bătrânul s-a uitat lung la filozof, parcă nu-i venea a crede.
— Deci dumneata nu mănânci deloc carne?
Omul meu a răspuns simplu, fără să se scuze sau să emită sentințe.
— Nu, domnule. N-am mâncat niciodată de când sunt om în toată firea.
Bătrânul s-a tras înapoi.
— Ce idee revoltătoare! Și cum se face că, totuși, ai supraviețuit?
— Mi-am folosit mintea, dar și așa abia am scos-o la capăt, dragul meu Marsilo. Plus supa, pâinea, brânza, fructele și vinul bun.
Și-a ridicat pocalul și a băut.
122
— Dar asta are să-ți scurteze viața, fără doar și poate! a insistat Marsilo, sincer alarmat. Omului îi trebuie carne, altfel n-are putere!
Filozoful meu a pus pocalul pe masă și s-a aplecat în față, dornic să
convingă.
— Să ne luptăm ca să stabilim de partea cui e adevărul? Poate că nu chiar dumneata, Marsilo, dată fiind vârsta dumitale venerabilă, dar Sandro al nostru are să-ți țină bucuros locul. Și-a aruncat privirea în sus spre burta respectabilă a mâncătorului de prepelițe. E limpede că el și-a luat partea leului din carnea care se găsește la Florența – mai mult, abia și-a adjudecat o bucată. Sandro! Dă-ți jos mantia! Să începem odată și să lăsăm experiența directă să hotărască!
Bătrânul s-a pornit pe râs în fața unei idei atât de nebunești; Sandro a răspuns, cu un aer plictisit-zeflemitor:
— Ar fi o întrecere necinstită. Ai călătorit toată noaptea de la Milano până aici ca să vii să-l vezi pe Lorenzo, așa că ești obosit. Sunt prea milos ca să profit de pe urma unui prieten vechi – care-ar pierde lupta chiar dac-ar fi cât se poate de odihnit.
S-a făcut o pauză. Lorenzo a prins ocazia și a pășit în față, cu mine cu tot, sprijinită de brațul lui.
— Domnilor.
S-au răsucit. Toți, mai puțin frumosul filozof, au tresărit când au văzut o fată în mijlocul lor.
— Este aici o tânără doamnă pe care trebuie să o cunoașteți. Lorenzo s-a dat un pas înapoi, desprinzându-se de brațul meu și făcând un gest spre mine de parcă aș fi fost un trofeu: V-o prezint pe Madonna Lisa di Antonio Gherardini, fiica negustorului de țesături.
Mâncătorul de prepelițe a pus jos farfuria, și-a așezat o mână pe piept și s-a plecat cu tot dichisul.
— Sandro Botticelli, un biet pictor. Sunt încântat să vă cunosc, Madonna.
— Iar el este dragul meu prieten Marsilo Ficino, a spus Lorenzo arătând spre domnul cel vârstnic care, date fiind vârsta și neputințele sale, nu s-a ridicat. Ficino m-a salutat dând din cap fără nici un interes. Marsilo al nostru conduce Academia din Florența și tot el este ilustrul tălmăcitor al celebrei Corpus Hermeticum, așa încât se bucură de respectul nostru, al tuturor.
— Este o mare onoare, domnilor, le-am spus celor doi bărbați sperând că marele Botticelli n-are să ia seama la tremurul din vocea mea. Artistul își 123
pusese deja numele pe două capodopere: Primavent, desigur, și Nașterea lui Venus. Ambele luminau pereții vilei pe care Lorenzo o avea la Castello.
— Tânărul aici de față – Lorenzo și-a coborât vocea și a surâs ușor în direcția adolescentului cu păr negru și aer încruntat care abia-abia dacă voia să se uite spre noi – este talentatul Michelangelo, care locuiește în casa noastră. Poate ai auzit de el.
— Am auzit, am zis eu, cu o îndrăzneală care parcă sporea în fața timidității cumplite a tânărului. Mă duc să mă rog la biserica Santo Spirito, unde se află și un foarte frumos crucifix de lemn făcut de mâna lui. L-am admirat mereu.
Michelangelo și-a plecat fața și a clipit – poate în semn de răspuns sau poate nu, dar eu așa am luat gestul, iar ceilalți păreau să-l găsească normal.
S-a ridicat și filozoful meu. Era subțire, drept și înalt – ca și chipul, trupul era perfect proporțional. Când îi căzuseră prima dată ochii pe mine, se trăsese puțin înapoi, ca și cum s-ar fi simțit tulburat. Pe măsură ce stânjeneala se topea, în locul ei se instala o melancolie ciudată și tandră.
— Eu sunt Leonardo, a spus el încet, și vin din orășelul numit Vinci.
XXIII
Mi-am înăbușit o exclamație de surpriză. Mi-am amintit momentele în care mama și cu mine rămăseserăm cu ochii la cel mai nou portret de pe zidul din Piazza della Signoria – cel al ucigașului Bernardo Baroncelli – rod al unei mâini mult mai sigure și mai elegante. Îl aveam în față pe autor.
— Domnule – am spus eu și vocea mi s-a cam poticnit – mă simt onorată să cunosc un mare artist. Cu coada ochiului, l-am văzut pe Botticelli împingându-l pe Leonardo cu cotul, pasămite în semn de gelozie.
