146

Pe urmă, cu aerul că n-am făcut nimic rău, m-am întors unde eram și Zalumma și-a continuat operațiunea.

După o pauză lungă, tata a început din nou să bată cu pumnii în lemnul ușii. — Lisa? Nu mai pot să aștept. Zalumma, trimite-o afară.

Stăteam față în față cu Zalumma și amândouă aveam ochii larg deschiși și privirea gravă. Tăcerea prelungită care a urmat a fost întreruptă de zgomotul încercării de a intra în odaie, după care s-au auzit bombăneli și alți pumni în ușă.

— Îndrăznești să mă sfidezi! Cum crezi că ai să poți da ochii cu Dumnezeu când nesocotești ce-ți spune propriul tată, care nu-ți vrea altceva decât binele?

Pe buze mi se urcau vorbe grele, dar am strâns din dinți și mi-am ținut gura. — Răspunde-mi, Lisa! Când a văzut că nu primește nici un răspuns, a strigat iar: Și-acum ce-ar trebui să fac? Să aduc toporul?

Dar eu tot nu voiam să deschid gura, deși temperamentul mă

îmboldea. S-a făcut liniște, și-apoi l-am auzit plângând.

— Nu înțelegi? Nu fac nimic din cruzime, copila mea. Tot ce fac e din iubire pentru tine. Pentru tine! E chiar atât de cumplit gândul să te duci să-l asculți pe Fra Girolamo, când știi că asta mi-ar fi pe plac?

Avea un ton atât de jalnic încât m-am simțit aproape mișcată, dar tot n-am scos nici o vorbă.

— Vine sfârșitul lumii, a continuat tata cu același ton. Sfârșitul lumii; și Dumnezeu se va arăta ca să ne judece. S-a oprit și a lăsat să-i scape un suspin din adâncul inimii: Eu simt că se apropie sfârșitul… Te rog, Lisa, nu pot să te pierd și pe tine…

Mi-am plecat fruntea și mi-am ținut respirația. În sfârșit, l-am auzit îndepărtându-se; și-apoi am ascultat pașii care coborau scările. Am așteptat o vreme, pentru că ne temeam de o înșelătorie. Până la urmă, i-am făcut semn Zalummei să lase drum liber. Ceea ce a și făcut, iar după ce și-a aruncat ochii dincolo de ușă ca să confirme absența tatei, m-a chemat prin semne în dreptul ferestrei.

Dedesubt, se vedea tata apropiindu-se de trăsură de unul singur.

Vizitiul îl aștepta.

Senzația de triumf a fost de scurtă durată; știam că nu aveam cum să

mă ascund de el pe vecie.

147

În seara cu pricina, n-am coborât la cină. Zalumma mi-a strecurat o farfurie pe furiș, dar nu prea aveam poftă și abia dacă m-am atins de ceva.

Mai târziu s-a auzit o bătaie în ușă, cum era de așteptat. Tata a încercat din nou să intre, dar eu trăsesem zăvorul. De data asta, n-a mai strigat; a stat în fața ușii un timp, după care a suspinat din rărunchi, cu resemnare, și s-a retras.

Și așa s-a întâmplat vreme de peste două săptămâni. Am început să-mi iau mesele în odaie și mă aventuram să ies doar atunci când știam că tata era plecat. Adesea o trimiteam pe Zalumma la piață, în locul meu. După o vreme, a încetat să mai vină la ușă, dar – neîncrezătoare – am continuat să

stau încuiată în cameră. Când se ducea la slujba religioasă, mă strecuram și eu la Santo Spirito: ajungeam târziu și mă rugam în grabă, ca să pot pleca înainte de sfârșitul liturghiei.

Ca și mama, devenisem prizonieră în propria mea casă.

Au trecut trei săptămâni. A început Postul Paștelui și zelul tatălui meu a sporit. Se posta tot mai des în fața ușii mele și-mi vorbea despre pericolele deșertăciunii, ale lăcomiei și bogăției, despre relele pe care le aduc carnavalul și toate festivitățile care au loc în timp ce săracii mor de foame.

Mă implora să mă duc cu el la biserică. Atâta lume se aduna să-l asculte pe înfocatul Savonarola al Florenței – unii băteau drumul special venind din satele înconjurătoare, pentru că i se dusese faima – încât se mutase din biserica San Marco în masivul sanctuar San Lorenzo, biserica în care se odihneau oasele răposatului Giuliano. Chiar și așa, spunea tata, clădirea nu-i putea adăposti pe toți credincioșii; se revărsau pe treptele de la intrare și în stradă. Inimile florentinilor se întorceau spre Dumnezeu.

Eu păstram tăcerea, apărată de lemnul masiv care stătea între noi.

Câteodată îmi puneam mâinile la urechi încercând să înăbuș sunetul vocii lui.

Viața mea devenise atât de neplăcută, încât a început să mă cuprindă

disperarea. Singura mea șansă de scăpare era căsătoria, dar renunțasem la orice speranță dinspre da Vinci, iar Giuliano era de neatins, din cauza poziției sociale înalte pe care o deținea. Între timp, Lorenzo – singurul căruia îi stătea în putere să rostească numele unui mire convenabil – era prea bolnav ca să poată vorbi.

Și totuși, am simțit că îmi crește inima când, într-o zi, Zalumma s-a întors zâmbitoare de la piață și mi-a strecurat în mâini o altă scrisoare cu pecetea Medici pe ea.

148

Draga mea Madonna Lisa,

Sunt foarte dezamăgit că tatăl dumitale nu a dat încă nici un răspunsscrisorii noastre în care îi ceream să-ți îngăduie să vizitezi Castello, împreună

cu noi. Nu pot decât să presupun că nu este vorba despre o scăpare, ci despreun refuz tacit.

Iartă-mă că nu am putut scrie mai devreme. Tata a fost atât de bolnavîncât încep să-mi pierd orice speranță. Pietrele prețioase păstrate în vin pecare i le-au administrat doctorii s-au dovedit fără efect. Din pricina stăriiproaste a sănătății lui, nu am vrut să-l tulbur. În schimb, am vorbit cu Piero,fratele meu mai mare, care a fost de acord să-i scrie lui Ser Antonio o altă

scrisoare, în numele meu. Îi va da de înțeles tatălui dumitale că, dacă o vizită

la Castello i se pare necuvenită, s-ar putea învoi să vin eu în casa voastră – înprezența tatălui dumitale și a fratelui meu, desigur.

Dacă nici această idee nu va fi primită bine, trebuie să pun o întrebare:există în oraș vreun spațiu public în care să ne putem întâlni din întâmplare?

Îmi cer iertare pentru lipsa de sfială. Vine din dorința disperată de a tevedea din nou. Până atunci, rămân

Umilul dumitale servitor,

Giuliano de Medici

Am rămas pe gânduri o vreme, cu scrisoarea în poală. Prima alegere era piața, evident. Mă duceam des acolo, deci nimănui nu avea să-i pară

ciudat. Totuși, puteam să mă întâlnesc pe-acolo cu vreun vecin sau cu un prieten de familie, cu soția sau servitorul vreunui bărbat care-l cunoștea pe tata. Era un spațiu aglomerat – dar nu atât de aglomerat încât să pot scăpa de ochii ageri ai vizitiului nostru – și era plin de cunoscuți. Întâlnirea dintre o tânără și unul dintre fiii familiei Medici n-ar fi trecut neobservată. Nu mai era nici un alt loc unde vizitiul să mă fi dus des. Dacă îi ceream să mă ducă

într-un loc neobișnuit, sigur îi povestea totul tatei.

Zalumma se ținea în preajma mea, măcinată de curiozitate, totuși, buna-creștere îi dicta tăcerea. Aștepta să vadă cât anume eram dornică să-i împărtășesc.

— Cât ar dura – am întrebat, în cele din urmă – până să ajungă

răspunsul la Ser Giuliano?

— Ar fi în mâinile sale până mâine.

M-a fericit cu un zâmbet tainic. Îi povestisem totul despre vizita din palatul Medici: despre bunătatea și sănătatea șubredă a lui Ser Lorenzo, despre îndrăzneala tânărului Giuliano, despre frumusețea și rafinamentul 149

lui Leonardo. Ca și mine, știa că nu ma pot mărita cu Giuliano, dar cred că o parte din ea se desfăta atunci când regulile bunei-cuviințe erau călcate în picioare. Poate că și ea era pradă unei speranțe nebunești: se gândea că, nu se știe cum, imposibilul ar putea să se întâmple.

— Adu-mi o pană și hârtie, am spus și, când le-am avut, am scris un răspuns. Imediat ce l-am împăturit și l-am sigilat, i l-am dat Zalummei.