— Adică mamele și surorile, am adăugat eu gândindu-mă la cea pe care o pierdusem.
El a încuviințat din cap și a spus cu blândețe:
— Nădăjduiesc, dragă Lisa, că nu te simți din cale-afară de stânjenită.
— Sunt îngrozită, am răspuns eu cu destulă sinceritate, după care propria mea candoare m-a făcut să roșesc.
El și-a ridicat fața spre soarele care scăpata și a început să râdă:
— Îmi place că ești cinstită și vorbești deschis, Madonna. Are să-ți meargă mai bine decât multor altora.
Am trecut pe lângă mai multe gărzi înarmate și am pătruns într-un coridor vast cu podele de marmură șlefuită și cu vitrine în care se vedeau arme și armuri vechi de secole. De acolo, am ajuns într-un alt coridor, cu pereții plini de picturi în rame aurite.
— I-am transmis tatălui dumitale condoleanțe pentru moartea mamei, a spus Ser Lorenzo. Aș vrea să le exprim acum și în fața dumitale. Madonna Lucrezia era o femeie minunată, înzestrată cu mare frumusețe și inteligență; nimeni n-avea un suflet mai nobil.
L-am privit pieziș.
— O cunoșteau?
A surâs slab.
— Am cunoscut-o pe vremea când era tânără și sănătoasă.
N-a spus mai mult, pentru că ajunseserăm la capătul coridorului, în dreptul unor uși înalte, arcuite. Doi servitori, câte unul de fiecare parte, le-au deschis pe loc.
Mă așteptam la o încăpere de proporții moderate, cu cel mult o duzină
de doamne din nobilimea florentină. Mi s-a arătat ceva cu totul diferit.
Încăperea ar fi putut găzdui cu ușurință mai bine de o sută de persoane. Era vastă ca un sanctuar și cu un tavan foarte înalt. Deși soarele încă se anina de cer, la apus, înăuntru ardeau torțe și candelabre de toate felurile. În ciuda dimensiunilor, în sală era destul de cald, dată fiind prezența 119
a trei cămine mari, în care focul trosnea vârtos. Și aici se zăreau armuri și arme, busturi de marmură așezate pe socluri, tapiserii care te lăsau cu gura căscată – una dintre ele cu blazonul familiei Medici, cu vestitele bile în albastru și auriu, culorile Florenței. Picturi cu tematici păgâne acopereau pereții; tot ce nu era în umbră era împodobit de ghirlande cu panglici, decorat cu măști sofisticate, parcă în cinstea carnavalului.
De-a lungul pereților erau trase mese lungi de banchet – încărcate cu miel fript, purcei și toate felurile de orătănii pe care ți le puteai închipui, dar și cu nuci, fructe, pâine, brânză și zaharicale. Totuși, era clar că n-avea să fie o cină cu etichetă; belșugul de bucate era la dispoziția oricăruia dintre oaspeți în orice clipă. Servitorii erau gata să-ți pună la dispoziție farfurii și cuțite sau pocale și carafe pline de vin. Oaspeții își luau ce le dorea inima, după care se puneau pe vorbit sau se așezau pe unul dintre scaunele grupate în locurile cele mai potrivite.
Eu eram ultima venită. S-ar fi zis că vinul cursese în valuri de ceva vreme, pentru că discuțiile erau animate și cam zgomotoase, făcând concurență muzicienilor. Mă simțeam prea copleșită ca să pot număra ca lumea, dar aveam impresia că încăperea găzduia cel puțin treizeci de persoane.
Iar eu eram singura femeie.
Mă așteptam ca orice discuție să înceteze, cum se întâmpla de obicei când o fată era prețăluită în vederea căsătoriei. Mă așteptam ca toți bărbații să se întoarcă, iar Lorenzo să anunțe că am sosit. Mă așteptam să fiu examinată cu mare atenție.
Numai că Lorenzo nu a spus nimic și, în timp ce intram în încăpere, bărbații – împărțiți în grupuri mici, în unele se râdea, în unele se dezbătea aprins, iar în altele se spuneau povești – nici măcar nu și-au ridicat privirile spre noi.
Mă tot uitam cu atenție în mulțime, crezând că am să descopăr în cele din urmă și un chip de femeie – poate pe al nurorii lui Lorenzo, Madonna Alfonsina –, dar nu era nici urmă de ea. Aveam în față un banchet masculin și n-am avut cum să nu mă întreb: oare printre cei de față se afla și viitorul meu soț?
— Ei sunt prietenii mei. Lorenzo și-a ridicat vocea ca să acopere zgomotul. E ceva timp de când mi-a fost cu neputință să mă bucur de compania lor. Cum e vremea carnavalului, m-am gândit că un mic divertisment le-ar prinde bine. Și-a înclinat capul și mi-a adresat un zâmbet: Sper că și dumitale.
120
Nu am spus nu când el a făcut semn către un servitor, care a adus un pocal – din aurul cel mai fin, ornat cu un lapis lazuli de un albastru atât de închis cum nu mai văzusem. În el era vin îndoit cu apă și mi s-a părut mai delicios decât orice băusem eu până atunci. Pocalul era plin ochi.
— E cam mult vin aici, am remarcat eu, după care m-am certat amarnic în gând.
Pe fața lui s-a așternut o expresie șireată și șăgalnică.
— S-ar putea să ai nevoie de el.
Aici nu aveam nici o îndoială.
— Nu beți deloc?
A clătinat din cap și zâmbetul lui a devenit galeș.
— Mă tem că vremea când mă lăsam în voia poftelor a apus de multișor. Uită-te la ei – și-a ridicat ochii și, cu vârful bărbiei lui ascuțite, mi-a arătat un grup restrâns așezat în centrul încăperii. Aș vrea să te prezint unora dintre prietenii mei cei mai dragi.
Am luat repede o înghițitură de vin. Prin urmare, până la urmă tot eram supusă judecății – și urmau să o facă unii dintre cei mai apropiați familiei Medici. Hotărâtă, mi-am potrivit pe buze un mic zâmbet rezervat și am pornit-o la brațul gazdei.
Il Magnifico a înaintat către un grup de patru bărbați, dintre care trei erau așezați, iar celălalt stătea în picioare lângă o masă pe care se odihneau farfurii cu mâncare și pocale cu vin. Bărbatul aflat în picioare, lansat acum într-un adevărat discurs, arăta ca un om în preajma vârstei de cincizeci de ani. În părul blond se întrezăreau șuvițe cenușii, avea un trup cărnos, iar pe fața rasă se citea buhăiala provocată de băutură. Chiar și așa, era clar că
fusese destul de chipeș în tinerețe, pentru că avea buze pline, senzuale și ochi minunați, cu pleoape grele. Se cunoștea că este bogat: sub o mantie de culoarea cerului, ale cărei falduri cădeau elegant, purta un farsetto de catifea safirie. Într-o mână ținea o farfurie micuță, plină ochi; în cealaltă, copănelul unei prepelițe fripte, pe care îl ridicase ca și cum ar fi avut darul auzului și i s-ar fi adresat.
— Vai și iar vai, scumpă orătanie, zicea el batjocoritor, ce tragic pentru tine că prietenul nostru aici de față nu te-a putut salva – și ce întâmplare că, în schimb, pe mine ți-a fost dat să mă cunoști mai întâi!
Un flăcău de vreo optsprezece ani, cu păr negru și ochi păcurii, se ținea mai într-o parte. Fruntea înaltă și boltită părea să se sprijine cu greu pe niște maxilare atât de mici, încât s-ar fi zis că omul își pierduse toți dinții; nu-l ajuta nici faptul că avea ochi bulbucați și nici aerul rezervat, posomorât. Își 121
ținea strâns pocalul cu vin și lua câte o înghițitură, în timp ce bărbații de lângă el se bucurau de o conversație amicală. Cel de-al doilea era un om în vârstă, zbârcit și chel; mai avea doar câteva smocuri de păr care se zăreau pe la tâmple. Iar al treilea…
Ah, al treilea. Era, „prietenul despre care vorbea cuvântătorul și mi s-a părut a fi undeva între treizeci și patruzeci de ani – sau poate fără vârstă, pentru că hainele și înfățișarea lui erau ieșite din modă; s-ar fi potrivit mai curând cu Grecia antică sau cu Roma. Purta o tunică lungă până la genunchi, dintr-un material simplu, trandafiriu, aparent neatins de mâna croitorului.
