Prezența mea în casă era ca un reproș la adresa tatei, o neîncetată
aducere-aminte a felului în care distrusese el viața mamei.
— Nici nu am împlinit treisprezece ani, am spus eu lăsând țesătura fermecată să-mi cadă grămadă în poală. Și totuși, el abia așteaptă să scape de mine.
Zalumma a pus deoparte un val de catifea gofrată și l-a netezit cu mâna, după care s-a uitat drept la mine.
— Chiar ești prea tânără, a zis ea. Dar Ser Lorenzo e foarte bolnav de la o vreme. Poate că tata dorește să-i ceară sfatul acum, cât Il Magnifico se mai află încă printre noi.
— Și de ce să vrea tata părerea lui, în afară de cazul în care i-a venit ideea să scape de mine dându-mă repede după cineva? am replicat eu. Altfel de ce ar accepta sfaturile venite de la un Medici? De ce să nu aștepte și să mă vadă măritată cu unul dintre piagnoni?
Zalumma s-a tras aproape de un damasc somptuos, verde-palid, și l-a ridicat. Soarele poleia suprafața lucioasă, netedă a materialului, scoțând la iveală jocul de ghirlande ascuns în țesătură.
— Ai putea să refuzi, a zis ea. Și să mai aștepți câțiva ani, cum spuneai, după care să te măriți cu unul dintre plângăcioșii lui Savonarola. Sau… a adăugat ea, înclinându-și chipul drăgălaș ca să mă vadă mai bine… poți să-l lași pe Il Magnifico să facă alegerea. Dacă eu aș fi mireasa, aș prefera varianta a doua, cu siguranță.
114
Am întors ideea pe toate părțile și am renunțat la cangiante. E drept că
schimbarea de nuanțe avea darul să intrige, dar țesătura era prea rigidă, iar roșul și verdele prea intense pentru tenul meu. M-am ridicat, am luat damascul din mâna Zalummei și l-am așezat lângă o catifea gofrată verde-albăstruie, cu un model satinat de frunze, incrustat în plușul gros.
— Pentru corsaj și fuste îl vreau pe ăsta, cu bordură din damasc. Și pentru mâneci, brocartul cu verde și violet.
Rochia a fost gata într-o săptămână, după care mi s-a spus să aștept.
Sănătatea lui Il Magnifico era din ce în ce mai șubredă și nu se știa sigur când sau chiar dacă întâlnirea va mai avea loc. Aveam un sentiment ciudat de ușurare. Deși nu-mi făcea plăcere să trăiesc sub acoperișul tatălui meu, ideea de a pleca atât de curând să locuiesc cu un străin îmi surâdea și mai puțin. Și, cu toate că traiul în odăile mamei îmi stârnea amintiri dureroase, îmi și aducea o mângâiere ciudată.
A mai trecut o săptămână. Într-o seară, la cină, tata a fost din cale-afară
de tăcut. Deși repeta adesea spusele călugărului cum că Dumnezeu o luase pe mama la ceruri în marea lui bunătate, și în noaptea aceea ochii îi trădau nesiguranța și vinovăția.
Nu mă simțeam în stare să mă uit la el prea multă vreme; am terminat repede de mâncat. Când m-am scuzat și am dat să mă ridic de la masă, el m-a întrerupt.
— Ai fost chemată la Il Magnifico. Tonul era tăios: Mâine, spre seară, trebuie să te duc pe Via Larga, la palazzo.
XXII
Nu aveam voie să spun nimic nici unui servitor, în afară de Zalumma, a precizat tata. Nici măcar vizitiul nu trebuia să știe. Tata are să mă ducă el însuși, în trăsura pe care o păstra pentru afaceri.
Ziua următoare m-a găsit copleșită de neliniște. Urma să fiu etalată, calitățile și defectele mele aveau să fie observate și viitorul avea să-mi fie hotărât în funcție de ele. Mă așteptam să fiu studiată și criticată de Lorenzo și, probabil, de un grup de femei de rang înalt, alese cu grijă. Aflând apoi că
Zalummei nu-i era îngăduit să mă însoțească, nervii mei au fost și mai zgâlțâiți.
Croită cu meșteșug ca să sugereze forme femeiești acolo unde nu existau, rochia era de departe cea mai somptuoasă pe care o purtasem vreodată. Fustele de deasupra, cu o trenă scurtă, erau din catifea verde-115
albastră cu un model de viță sălbatică; corsajul era din aceeași catifea, cu aplicații din damascul de un verde palid al Zalummei. Talia înaltă era prinsă
într-o cingătoare din argint delicat. Mânecile erau despicate și cădeau foarte bine. Fuseseră făcute din brocart, iar țesătura avea ape turcoaz, verzi și purpurii, cu fire de argint curat. Zalumma mi-a tras camicia prin despicături și a înfoiat-o, așa cum dicta moda; alesesem o mătase albă ca pânza de păianjen, înspicată cu fire de argint.
Părul îmi dădea bătaie de cap. Purtam o tichie din brocart împodobită
cu perle neșlefuite și, devreme ce eram nemăritată, puteam să-mi las pletele în voie, pe umeri. Numai că șuvițele vălurite erau în neorânduială și trebuiau îmblânzite. Cu un vătrai încins, Zalumma s-a chinuit să-l ineleze dându-i o formă cât mai elegantă, dar părul nu voia să stea cu una cu două. Mai mult, efortul Zalummei parcă nu făcea decât să sporească dezordinea.
Cum era un sfârșit de februarie, mi-am pus haina fără mâneci din brocart, cu aplicații groase din damasc și cu hermină albă. Era descheiată la mijloc ca să lase la vedere întreaga splendoare a rochii. La gât purtam colierul de perle neșlefuite al mamei, cu un pandantiv mare de acvamarin.
Fusese potrivit să cadă puțin deasupra corsajului, așa că îi simțeam răceala pe piele.
În cele din urmă, Zalumma m-a dus în fața unei oglinzi în care te puteai vedea de sus până jos. Am tras aer în piept cu uimire. Niciodată nu mă
văzusem într-o postură atât de grațioasă; niciodată nu semănasem atât de mult cu mama. M-a condus jos, unde mă aștepta tata, și atunci am văzut că
era cât pe ce să-l podidească lacrimile.
M-am așezat lângă tata în trăsură, cum făceam de atâtea ori când îl însoțeam în vizitele de afaceri, spre casele nobililor. Îmi pusesem o pelerină
de lână albastră ca să ascund toaleta rafinată și să nu încalc legile care restricționau luxul.
Tata mâna trăsura, cu un aer mohorât și reticent; se uita în jur, cu ochi slăbiți, la peisajul de iarnă, și soarele strălucitor al după-amiezii îl făcea să
clipească des. Era îmbrăcat în ținuta lui obișnuită – tunică simplă de lână
neagră și o pereche de colanți uzați, peste care pusese o mantie neagră –
care nu se potrivea câtuși de puțin cu întrunirea la care eram invitați.
Aerul după-amiezii avea o răcoare plăcută, împletită cu miresmele fumului care se ridica din coșurile fără număr. Am înaintat de-a lungul râului Arno, am trecut peste Ponte Vecchio, unde cele mai multe prăvălii erau încă deschise. Mi-a venit în minte exuberanța care mă cuprinsese la ultima traversare a vechiului pod, alături de Zalumma și de mama; cu ce 116
încântare mă uitam la creațiile artiștilor și ale meșterilor fierari. Acum, stăteam lângă tata și nu mă simțeam în stare să găsesc în mine nici o fărâmă
