108
Am urmărit-o cu privirea cât timp a stors două prosoape după ce le muiase; pe urmă, a venit spre mine să-mi întindă unul dintre ele.
— Tu știai foarte bine. Ai știut de la început. De ce nu mi-ai spus, pur și simplu? Ai făcut doar o aluzie – dar tu știai că rana există.
Mâna care ținea prosopul l-a lăsat să atârne, fără vlagă; și-a plecat fruntea în jos, copleșită. Când în sfârșit, și-a ridicat-o la loc, i se citea în ochi o hotărâre plină de amărăciune. A deschis gura să spună ceva, dar înainte să
apuce să scoată vreo vorbă, s-au auzit bătăi în ușă.
Tata a deschis, fără să fie invitat; când și-a zărit soția moartă întinsă pe pat, a tresărit și și-a ferit privirea.
— Vă rog, a spus el, lăsați-mă să mă rog pentru ea aici. Vreau să fiu lângă ea acum, înainte să fie dusă de-aici pentru totdeauna.
Zalumma s-a răsucit spre el, cu pumnii strânși de parcă s-ar fi pregătit să-l lovească.
— Cum îndrăznești! a spus ea clocotind. Cum îndrăznești, când știi că
dumneata ești de vină pentru tot!
— Zalumma, am prevenit-o eu. Tata a făcut un gest greșit și prostesc ducând-o la Savonarola, dar el credea într-un rezultat fericit.
— E adevărat! a șuierat ea. A dus până la sfârșit ceva ce a început de multă vreme. Pleacă de aici – pleacă imediat și lasă-ne să ne îngrijim de ea!
Tata s-a retras și a închis ușa după el, fără să scoată un cuvânt.
Zalumma a rămas cu fața la ușă. Era încordată și tremura din tot corpul. I-am pus o mână pe umăr, dar s-a scuturat și s-a rotit spre mine. Ani lungi de resentimente reprimate s-au pornit de-a rostogolul în cuvinte.
— El a lovit-o! înțelegi? El a lovit-o și, cât timp a fost ea în viață, am fost oprită cu legământ să nu spun nimic!
XX
M-am simțit ca Sfântul Sebastian – străpuns de o sută de săgeți, rănit de moarte. N-am putut să dau nici un răspuns.
Tot ce-am putut face a fost să mă mișc greoi, în tăcere. Zalumma și cu mine am terminat de spălat trupul mamei, apoi am pus pe ea camicia de lână
și am fixat peste părul neîmpletit, lăsat în voia lui, vălul de pânză.
Am ieșit din cameră și, în cuvinte pe care nu mi le mai amintesc, am trimis servitorii să se ducă să ia trupul neînsuflețit.
109
În timp ce mama era înmormântată în cimitir, tata proclama sus și tare că Savonarola avea dreptate, Adveniat regnum tuum, sfârșitul lumii era aproape; un lucru bun, de vreme ce însemna că el o va regăsi curând pe iubita lui Lucrezia.
Mai târziu, când se lăsase seara, tata a venit să-mi vorbească. Eram singură în odaia mamei – ceva mă împinsese spre hotărârea ciudată de a dormi în patul ei – când s-a auzit o bătaie la ușă
— Intră, am spus eu.
Mă așteptam să fie Zalumma care să mă îndemne din nou să bag ceva în gură.
În loc de Zalumma, l-am văzut pe tata stând în pragul ușii, îmbrăcat în mantello, aceeași mantie largă și neagră pe care-o avusese de dimineață. Era sfios, nesigur pe el.
— Zalumma, a zis el. Era destul de mânioasă… Ți-a mai spus și altceva?
Despre mine și despre mama ta?
I-am aruncat o privire lungă și disprețuitoare.
— A vorbit destul.
— Destul? Neliniștea din ochii lui mi-a întețit ura.
— Destul, am adăugat, încât să-mi doresc să nu mă fi născut niciodată
dintr-un tată ca dumneata.
Și-a ridicat bărbia și a început să clipească des.
— Acum ești tot ce mi-a rămas, a șoptit el cu voce răgușită. Singurul motiv pentru care mai respir.
Replica mea plină de cruzime părea să-i fi răspuns la întrebarea pentru care venise, pentru că s-a întors și a plecat în grabă.
Am avut un somn chinuit în noaptea aceea, am tot visat-o pe mama –
se făcea că făcuserăm o mare greșeală, că ea nu murise câtuși de puțin, că
Fra Domenico nu-i provocase moartea. Pe când eram adâncită într-un asemenea vis, m-am trezit; dar nu din pricina emoțiilor, ci pentru că se auzeau mișcări prin încăpere. Mi-am ridicat capul și am zărit în întuneric silueta înaltă și familiară a Zalummei. Înainta spre culcușul de pe podea pe care dormea de obicei, ca să fie lângă mama, în cele din urmă, și-a dat seama că eram trează și mă uitam la ea:
— Acum sunt sclava ta, a zis ea, și cu asta și-a luat în primire locul de pe podea și s-a pregătit de somn.
