— Avansează ideea că toate filozofiile și toate religiile conțin în ele sâmburele adevărului – și toate conțin greșeli. Giovanni al nostru a susținut că fiecare dintre ele ar trebui examinată, ca să fie găsite adevărurile comune și să fie eliminate neajunsurile. În fața unei asemenea idei, Papa a sugerat că

Giovanni ar trebui pus pe rug. A venit aici acum doi ani, ca să se bucure de protecția mea. Iar acum își oferă sprijinul unui om care ar vrea să mă vadă

doborât.

Fața i s-a înnourat dintr-odată. A lăsat să-i scape un suspin adânc.

— Copilă dragă, trebuie să fiu lipsit de politețe și să-ți cer să mă așez în prezența ta. Seara m-a stors de puteri mai mult decât credeam.

L-am ajutat să ajungă la scaun. Acum, nemaifiind în stare să păstreze aparența unei însănătoșiri relative, s-a lăsat greu pe brațul meu. S-a așezat, cu un mic geamăt, sub tabloul cu moartea Sfântului Sebastian și s-a sprijinit de perete. A închis ochii. În umbra pe care-o arunca făclia, părea de două ori mai bătrân decât era. L-am întrebat speriată:

135

— Să aduc poțiunea?

A zâmbit subțire, după care a deschis ochii și m-a privit cu afecțiune.

— Nu, dar poți să-i dai mâna unui om bătrân, ca să-l alini până vine Piero? — Bineînțeles. M-am apropiat și m-am aplecat puțin ca să-i prind mâna într-a mea. Era rece și atât de subțiată încât simțeai imediat oasele răsucite.

Și am rămas așa, în liniște până când Il Magnifico a întrebat cu voce înceată:

— Dacă te chem aici, ai să vii din nou, Lisa?

— Bineînțeles, am repetat eu, deși nu-mi închipuiam de ce să vrea una ca asta.

— L-ai impresionat din cale-afară pe Leonardo al nostru, a zis el.

Mărturisesc că am văzut când ți-a schițat portretul, acolo, în curte. Am să-i dau o comandă să îți facă portretul, când are un răgaz și se poate elibera de îndatoririle pe care le are la curtea din Milano. Ți-ar face plăcere?

De uimire, am rămas fără glas. Primul meu gând s-a dus către tata. O

asemenea onoare i-ar ridica mult prestigiul și i-ar spori afacerile, dar mă

îndoiam că ar putea să încline balanța în fața devotamentului față de Savonarola și învățăturile lui. I-ar consolida relația cu familia Medici într-un fel care ar stârni categoric dezaprobarea noilor lui prieteni.

Dar acum nu era momentul să dau glas unor asemenea îndoieli. Când mi-a revenit graiul, am spus:

— Ar fi mai mult decât o plăcere, maestro. Simpla idee mă umple de entuziasm.

— Bine, a răspuns el și a dat scurt din cap, cu un aer hotărât. E ca și făcut. Nu am mai vorbit deloc până când ușa a fost deschisă din nou și s-a arătat fiul lui Lorenzo.

— Giuliano, a zis el și tonul i-a trădat iritarea. Eu am trimis după

fratele tău. Unde e Piero?

— Nu se simte prea bine, a răspuns Giuliano pe loc. Avea obrajii împurpurați, de parcă ar fi venit în goană la auzul chelnării; când m-a văzut acolo, fața i s-a luminat puțin. Nu ți-e bine, tată? (S-a uitat de jur împrejur și a zărit imediat poțiunea neatinsă.) A trecut ora când trebuia să bei ce ți-a prescris doctorul. Îți aduc imediat cupa.

Lorenzo mi-a lăsat mâna și a făcut un gest ca și cum ar fi alungat cuvintele lui Giuliano.

136

— Mezinul meu, mi-a spus el și accentul afectuos din voce era de neconfundat, se grăbește să-mi îndeplinească dorințele cu aceeași râvnă cu care fiul cel mai mare se grăbește să nu le bage în seamă.

Giuliano a zâmbit; ceva din expresia lui mi-a readus în minte bustul de teracotă din curte.

— Îmi pare rău că nu te pot însoți până la trăsură, când te reîntâlnești cu tatăl tău, a continuat Lorenzo, dar Giuliano e un tânăr cu simțul răspunderii și îți garantez că va veghea să ajungi până acolo în deplină

siguranță. M-a luat iar de mână și m-a strâns cu o forță remarcabilă pentru un om atât de atins de umbra bolii: Domnul să fie cu dumneata, draga mea.

— Și cu dumneavoastră, domnule. Vă mulțumesc că ați avut bunătatea să mă invitați în casa dumneavoastră. Și pentru că aveți de gând să

comandați portretul…

Ne-am desprins unul de altul cam fără voie. Mă încerca o tristețe ciudată pe când mă prindeam de brațul tânărului Giuliano și ne îndepărtam de tatăl lui, un om urât și vulnerabil, înconjurat de bogăția și frumusețea multor secole.

XXV

Pe coridor, Giuliano și cu mine am trecut pe lângă alte sculpturi, portrete și vase delicate de porțelan care-mi ajungeau până la talie, scăldate în sclipirea lumânărilor din candelabrele elegante de bronz, argint și aur.

Mergeam învăluiți într-o tăcere stânjenitoare. Mâna care se sprijinea de antebrațul lui era încordată, iar el se uita fix în față și se mișca cu o demnitate firească, mai potrivită cuiva cu zece ani mai în vârstă. Ca și stăpânul casei lui, era îmbrăcat în culori întunecate și avea o tunică simplă, din lâna cea mai fină pe care-o vindea tatăl meu.

— Îmi pare rău că boala tatălui meu ți-a întrerupt vizita, Madonna Lisa.

— Te rog să nu îți ceri scuze, am răspuns eu. Mie îmi pare rău că starea sănătății lui Ser Lorenzo e încă sub semnul întrebării.

În lumina pâlpâitoare, chipul lui Giuliano a căpătat o expresie solemnă.

— Tata nu face deloc caz în fața oaspeților, dar s-a simțit atât de rău în ultimele luni, încât toți am crezut că era pe moarte. E încă foarte slăbit; doctorii i-au spus să nu cheme nici un musafir, dar el era foarte hotărât să-și vadă iar prietenii. Pe Leonardo voia mai ales să-l revadă. Și, cu toate că nu 137

mi-a spus, presupun că dorea să te întâlnească în ideea unui aranjament matrimonial viitor?

— Da, am spus eu. Când a pomenit numele artistului de fel din Vinci –

care făcuse un efort deosebit să ajungă la această adunare – speranțele mi-au renăscut. Dar ce-mi spui despre tatăl dumitale e îngrozitor. De unde vine răul? — De la inimă. Giuliano a ridicat din umeri cu un aer frustrat. Cel puțin așa susțin doctorii, dar am impresia că știu mult mai puține decât sunt dispuși să recunoască. Suferă de gută de când îl știu – și câteodată e atât de cumplit, încât țipă de durere și când se atinge de așternuturi. Și îl dor oasele.

Dar, de la o vreme, e chinuit de multe alte suferințe diferite și doctorul nu pare să-i poată ușura nici una dintre ele. E slăbit; nu poate să mănânce; e neliniștit și are dureri. Tânărul a clătinat din cap și s-a oprit din mers. Starea lui mă îngrijorează foarte mult. Are patruzeci și trei de ani, dar pare să fie un om bătrân. Când eram mic, avea atâta putere; fugea cu noi, copiii, și se juca ca și cum am fi fost toți de o seamă. Îi plăcea să mă ridice pe șaua calului și călăream împreună…

I s-a frânt vocea; s-a oprit puțin ca să-și vină în fire.

— Îmi pare nespus de rău. Abia îmi pierdusem mama: înțelegeam prea bine spaima care pusese stăpânire pe băiat. Dar se simte mai bine decât înainte, nu?

— Da… a dat el repede din cap fără să se uite la mine.

— Atunci, are să se însănătoșească în continuare. Nu trebuie să vă

pierdeți speranța.

Și-a revenit dintr-odată.