110
XXI
Era multă tristețe la noi în casă. Deși Zalumma și cu mine ajunseserăm acum de nedespărțit, tot timpul eram ocupate cu treburi domestice. Eu îmi vedeam de rutina proprie: mersul la piață în zilele cenușii ale iernii, în locul mamei, cumpăratul cărnii de la măcelar și alte asemenea drumuri scurte necesare bunului mers al tuturor rotițelor unei gospodării. Eram mereu însoțită de Zalumma și de vizitiu, dar nu era nimeni să mă instruiască și eu trebuia să iau toate hotărârile.
Îl ocoleam pe tata cât de mult puteam. Când mâneam împreună, mesele erau neplăcute. De multe ori, rămânea seara în oraș, zicând că avea de lucru, și cinam de una singură. Deși îmi doream să fiu iubitoare și iertătoare ca mama, nu reușeam să-mi ascund resentimentele; nu reușeam să fiu bună. Nici măcar o dată nu mi-a trecut prin cap să-mi cer iertare pentru vorbele pline de răutate pe care i le aruncasem, pentru că erau și acum adevărate.
Se agăța, în nenorocirea lui, de învățăturile lui Savonarola. Repeta adesea argumentul major al călugărului cum că sfârșitul lumii era aproape, pentru că numai un asemenea eveniment – sau moartea – l-ar fi putut aduce mai aproape de iubita lui Lucrezia. Presupun că nu avea de ales, trebuia să
creadă că Dumnezeu îi luase soția ca să o cruțe de suferință; altfel, s-ar fi văzut obligat să accepte o parte mai mare din vina legată de moartea ei.
Altfel, s-ar fi văzut silit să-i socotească pe Savonarola și pe bruta de Domenico ucigași.
De două ori pe zi, se ducea la slujbă la San Marco, iar Giovanni Pico îi era mereu alături.
Pico devenise un oaspete obișnuit al casei. De la o vreme, tata și cu el se îmbrăcau la fel – cu haine simple și negre care ar fi putut fi luate drept straie preoțești, dacă făceai abstracție de croiala fină și de materialul excelent. Deși tata îl trata pe conte cu o deosebită ospitalitate – se asigura că
primește, de la bucătărie, cele mai bune bucate și cel mai grozav vin – se simțea în el o anume reticență față de Pico, un lei de răceală care nu existase înainte de moartea mamei.
La cină, tata avea obiceiul să repete spusele lui Fra Girolamo. Se chinuia să găsească cele mai potrivite cuvinte, să evoce cât mai exact emoțiile menite să aducă iertarea în inima mea și imboldul de a mă duce cu 111
el la San Marco. Nu reacționam niciodată la afirmațiile lui, ci îmi vedeam de mâncarea care mi-era pusă în față.
De două ori pe zi, fie ploaie, fie soare, mergeam pe jos cu Zalumma la Santo Spirito, biserica de lângă noi. Nu din dorința de a fi pioasă – îi purtam și acum o mare pică lui Dumnezeu –, ci pentru că voiam să fiu aproape de mama. Santo Spirito fusese locul ei preferat de refugiu. Îngenuncheam în biserica rece și rămâneam cu ochii la crucifixul de lemn – Christos răstignit pe cruce. Expresia care se vedea pe chipul lui nu era de suferință, ci de pace adâncă. Speram ca mama să se împărtășească și ea din pacea aceea.
Și așa s-au scurs trei săptămâni amărâte. Și-apoi, într-o seară, după o cină de una singură pentru că tata întârziase, în ușa odăii mele s-a auzit un ciocănit.
Aveam în față exemplarul scump din Dante care fusese al mamei și încercam să hotărăsc în care cerc al Paradisul și-ar stabili Fra Girolamo însuși locul; sau în care cerc al Infernului l-aș consemna eu.
Zalumma era cu mine în odaie. Jelise ea în sinea ei cum putuse, ascunzându-și lacrimile, numai că ea o cunoștea pe mama de mult mai multă
vreme decât mine. Mi se-ntâmpla să mă scol noaptea, după vreun vis tulburător, și o vedeam stând în picioare, nemișcată, pe întuneric. Ziua îmi era devotată total, cu patimă. În seara când s-a auzit ciocănitul în ușă, își mijea ochii lângă lampa cu ulei pe care o împărțeam, împodobind cu broderie sofisticată o batistă pentru cassone, cufărul meu de zestre.
— Intră, am spus eu fără chef.
Recunoscusem bătaia în ușă și conversația nu mă atrăgea deloc.
Tata a deschis ușa pe jumătate. Pe umeri îi atârna și-acum mantia groasă și nu-și scosese boneta. S-a sprijinit de tocul ușii și, cu un ton obosit, a zis: — În camera mare sunt țesături. I-am rugat pe servitori să le întindă.
Erau prea multe ca să le aduc aici, sus.
Și a dat să plece, ca și cum atâta explicație era de-ajuns.
— Țesături?
Întrebarea mea l-a făcut să se oprească.
— Alege ce-ți dorești și-am să aduc un croitor. E timpul să-ți faci o rochie nouă. Să n-ai nici o grijă în ce privește cheltuiala. Trebuie să fie cât se poate de elegantă.
Zalumma – care, de la moartea mamei, se străduise și ea din răsputeri să-l ignore pe tata – s-a întrerupt din cusut și a aruncat o privire rapidă spre ușă.
112
— De ce?
Nu-mi trecea prin cap ce îl îndemnase la una ca asta, în afară de vreo dorință bruscă de a-mi recâștiga afecțiunea. Numai că o asemenea purtare era la antipodul învățăturilor lui Savonarola: monahul privea cu încruntare orice paradă de eleganță.
Tata a oftat. Întrebarea l-a nemulțumit; a răspuns parcă fără să vrea:
— Urmează să participi la o serbare, în palatul lui Lorenzo de Medici.
Il Magnifico – ținta precisă a tuturor predicilor lui Savonarola împotriva bogăției și a exceselor. Preț de o clipă, am rămas înlemnită și n-am avut replică.
El s-a întors și a plecat, coborând în grabă scările, și oricât am strigat după el n-a mai venit înapoi.
În noaptea cu pricina, Zalumma și cu mine am coborât, dar, ca să
vedem mai bine darul tatei, ne-am întors dimineața, când aveam lumină.
În camera de primire, împăturite cu grijă și orânduite într-o explozie amețitoare erau vrafuri de țesături florentine, dintre cele care-ți tăiau respirația. Tata părea să sfideze legile care limitau luxul în oraș. Nu se vedeau deloc culorile sumbre care s-ar fi potrivit odraslei unuia dintre piagnoni lui Savonarola. Erau țesături albastre ca ochii de păun, albastru-violete, de culoarea turcoazului și a șofranului, de un verde viu sau de culoarea trandafirilor. Alături de ele, nuanțe delicate pe care oamenii le botezaseră cu nume speciale: „floare de piersic, „pletele lui Apollo“, „safir roz“. Pentru camici, se găseau mătăsuri albe, ușoare ca aerul, unele brodate cu fir de argint, altele cu aur. Alături se vedea un vas cu perle neșlefuite, pe care le puteai adăuga când totul era gata. Erau damascuri strălucitoare, brocarturi grele, catifele gofrate, catifele cu fir gros, dar și din cele ușoare de mătase, cu fir de aur și argint. Mi-au rămas ochii pe cangiante, o mătase fină, moarată, foșnitoare ca taftaua.
Când o țineai în dreptul luminii, părea să aibă reflexe de un roșu intens; și totuși, dacă o mișcai încetișor, culoarea se schimba în verde smarald.
Zalumma și cu mine ne-am purtat ca niște copii cărora tocmai li se dăduse un castron plin de dulciuri: am făcut tot ce ne-a trecut prin cap, am desfăcut țesăturile și le-am pus una lângă alta, pe rând, ca să ne imaginăm mai bine rezultatul final. Le-am pus peste un umăr și de-a curmezișul corpului, după care m-am privit îndelung în oglinda mamei să văd care dintre culori îmi venea cel mai bine. Zalumma își spunea deschis părerea 113
despre fiecare. Am și râs pe înfundate, pentru prima dată după săptămâni întregi.
Dintr-odată m-a lovit un gând, întunecându-mi dispoziția. Nu reușisem să înțeleg de ce tatăl meu cel plin de pioșenie îmi îngăduia să iau parte la un banchet în palatul Medici. Mai întâi că trecuse prea puțin timp de la moartea mamei ca să pot fi văzută într-o ținută de petrecere. Mai apoi, în virtutea devotamentului pe care i-l purta lui Savonarola, el devenise dușman al familiei Medici (firește, afacerile nu aveau nici o legătură cu sufletul, deci continua să le vândă mărfuri). Nu exista decât o singură explicație pentru dorința lui de a-și trimite fata în veșmânt de gală să-l întâlnească pe Il Magnifico în cazul florentinilor înstăriți, Lorenzo era mijlocitorul neoficial al tuturor căsătoriilor. Nici o odraslă din clasele de sus nu îndrăznea să se căsătorească fără aprobarea lui și cele mai multe familii preferau ca Lorenzo să facă alegerea. Urma să fiu studiată cu de-amănuntul, cam ca un vițel înainte de tăiere. Numai că, de obicei, miresele erau trecute de cincisprezece primăveri.
