de viața pe care o ducea… un deznodământ mai bun chiar decât o vindecare aici, pe Pământ. Ar trebui să te arăți recunoscător. A făcut o pauză și-apoi a poruncit din nou: îngenunchează, îngenunchează și roagă-te cu noi pentru ca sufletul soaței dumitale să ajungă în Paradis.
Tata a slobozit un suspin care era, în același timp, și un răcnet. A rămas în picioare și și-a pironit ochii asupra lui Domenico; i se citea iadul în priviri.
Domenico a îngenuncheat lângă superiorul său, apoi și-a deschis ochii și a răspuns privirii tatălui meu. Conștiința clară a izbândei i se citea pe chip.
Avea o expresie de satisfacție malefică, în care Dumnezeu și pioșenia nu aveau nici cel mai mic amestec; o străfulgerare de inteligență calculată i-a luminat ochii – și era în ea o infinită ticăloșie rece care m-a lăsat fără suflare.
Uitându-se la tata, Fra Domenico și-a înclinat capul aproape imperceptibil spre masa pe care zăcea mama; după care, încet și cu bună
știință, și-a înclinat capul spre mine.
Tata a văzut totul și s-a tras înapoi.
— Îngenunchează, a murmurat Domenico, asemeni unui ecou.
Pieptul tatei s-a ridicat în sus și s-a lăsat cu atâta putere încât am crezut că o să plesnească. Pe urmă, acoperindu-și fața cu mâinile, s-a lăsat în genunchi alături de Pico.
Domenico a surâs și a închis ochii.
Dar eu nu voiam să mă plec. Zalumma nu voia să se plece. Nu am înțeles ce anume se întâmplase între masivul călugăr și tata; știam doar că
tata se lăsase călcat în picioare.
Agățându-mă de trupul mamei, am simțit că niciodată nu l-am disprețuit atât de mult ca atunci. Nu puteam să spun pe cine uram mai cu foc în acea clipă: pe Dumnezeu, pe Savonarola, pe Fra Domenico sau pe tata, așa că m-am hotărât să-i urăsc pe toți.
104
XIX
După ce preotul de la San Marco i-a administrat ultimele taine, mama a fost dusă în trăsura noastră. De-acum mulțimea se împrăștiase în mare parte – dar chiar și doborâtă de durere am observat că străinul cu trăsături ascuțite care mă ajutase să mă ridic stătea pe treptele bisericii, cu ochii la noi.
Ne-am întors acasă, trecând peste Ponte Santa Trinita. Înfășurată în hermina stropită cu sânge și în catifeaua de culoarea smaraldului, mama zăcea inertă în brațele tatei. El n-a vrut să lase pe nimeni altcineva să se atingă de ea. Pico a ținut morțiș să vină și el cu noi. Prezența lui era o jignire, după părerea mea, dar trebuie să recunosc că disperarea lui Ser Giovanni era reală. Întâmplările zilei păreau să-l fi distrus de-a binelea.
Tata însă nu-i arunca nici o singură privire și stătea țeapăn lângă el, ca nu cumva să li se atingă picioarele sau coatele, din greșeală. Cu glas scăzut se ruga sacadat pentru sufletul mamei, alternând între Ave Maria și Tatăl nostru. Când glasul lui Pico i s-a alăturat, a șovăit – de parcă n-ar fi fost deloc dispus să accepte rugăciunile prietenului său – după care s-a îmbunat și a continuat.
Nefiind în stare să suport priveliștea pe care o aveam în fața ochilor, m-am uitat pe fereastra trăsurii. Văzute din exterior, San Marco, Via Larga –
toate păreau neschimbate, și asta era o insultă. Oamenii pășeau cu grijă pe străzile înghețate, căutând să-și apere fețele de frig, dar nu se vedea nici un semn de doliu, nici urmă de respect față de atotputernicia Morții.
Tata îmi stârnea și milă, și furie. În același timp, eram copleșită de simțul răspunderii, și din acest gând au pornit toate acțiunile mele odată ce am ajuns în sfârșit acasă. Când trăsura s-a oprit în spatele casei, am fost prima care s-a ridicat.
— Ser Giovanni, m-am adresat eu contelui Pico, de parcă amândoi am fi fost oameni în toată firea și el mi-ar fi fost egal, trebuie găsit un gropar chiar astăzi și aranjat totul cu el și cu un preot, pentru mâine. Și-ar fi dorit să
fie îngropată la Santo Spirito. Vreți să fiți atât de amabil…
Nici n-am terminat bine și Pico mi-a răspuns, cu toată solemnitatea.
— Aș fi onorat, Madonna Lisa. Între timp… s-a întors către tata, care continua să țină trupul mamei în brațe. Să o ducem înăuntru.
105
— Sus, în odăile ei, am zis eu. Zalumma, du-te înainte și acoperă-i patul, ca să nu se murdărească. Trimite-i pe servitori să aducă apă și prosoape.
Tata și-a strâns soața moartă la piept.
— Am să o duc eu singur.
— Haide, a spus Pico împăciuitor. O să ai nevoie de ajutor, măcar când trebuie să cobori din trăsură.
Tata și-a păstrat aerul distant față de Pico, a continuat să se uite pe lângă el, dar a dat din cap. Bărbații au ridicat-o pe mama din trăsură; iar în clipa când a fost eliberată, tata a preluat-o din mâinile lui Pico.
— Acum o duc eu.
Nu era nimic de făcut cu tata, așa încât Pico s-a îndreptat spre Santo Spirito, iar Zalumma a pornit în goană spre casă.
Eu mergeam cu câțiva pași în fața tatei, care murmura frenetic: Ave Maria, gratia plena Dominus tecum, benedicta tu… Dumnezeule Atotputernic, fie ca sufletul ei să se înalțe cât mai repede la Tine. E un adevărat iad ce simt acuma și eu am pus totul la cale, de la început…
Nebunia îi dădea forță. A intrat în casă fără să-și piardă vreo clipă
ritmul și a urcat dintr-o suflare treptele înalte și înguste.
Sus, în fața odăilor mamei, în dreptul ușii deschise, aștepta Zalumma, cu ochii înroșiți dar străduindu-se să-și țină firea.
— Apa pentru îmbăiere e pe drum, a zis ea, și am pregătit patul.
Cu o grijă nesfârșită, tata a așezat trupul mamei pe pat, care era acoperit cu mai multe bucăți de pânză veche.
— Trebuie să scoatem asta.
